ZENOVIA NICULESCU - ”Cultura în altgoritmul tranziției”
Luați cu grabă și puternic marcați de evenimentele postdecembriste, oamenii au cam uitat că au (și) un suflet. Spaima și nesiguranța zilei de mâine i-a îngrozit aproape și pe cei mai înveterați visători. Depărtarea de ei înșiși, de simțirile și simțămintele lor, oamenii au devenit roboți, uitând că pe lumea aceasta (mai) trăiesc și cei pe care Dumnezeu i-a lăsat tocmai ca să le amintească lor că sunt. Dar, ca un făcut îmi pare, totuși, că cei simpli și mulți sunt cei care i-au uitat pe aceștia puțini. Deși, normal ar fi fost, ca primii care să țină cont de această ”minoritate” de-a dreptul necesară, ar fi fost cei nuntiți cu politichia. Dar, tot prin voia lui Dumnezeu, n-a fost așa. Și, astfel, ei au rămas de izbeliște.
Tocmai despre această nefericită stare vorbește glasul gâtuit de emoție al d-nei Zenovia Niculescu, în ultima carte, ”Cultura în altgoritmul tranziției”, apărută sub egida Casei Editoriale ODEON, 1996. Și, din acest punct de vedere, întreprinderea sa este cu atât mai demnă de salutat. Spun asta deoarece pe lângă unde de compătimire a tagmei celor ”puțini și aleși”, dânsa ia o atitudine fermă, încercând să atragă atenția asupra acestui domeniu urgisit. De altfel, încă de la primele rânduri ale cărții sale, trage semnalul de alarmă: ”Perimetrul cultural s-a transformat într-un spațiu al negăsirii autoritare din partea celor două dominante: putere și opoziție”. Apoi, așa cum îi stă bine omului care știe ce vrea, dă și soluții de rezolvare a crizei: ”Acum, tristețea culturii provine dintr-o contestare excesiv politizată, care determină sindromul negării dintr-o perspectivă ideologică. În fața acestei situații, onestitatea unei echidistanțe politice față de cultură se impune ca o soluție de ieșire din labirint”. Și, subliniind faptul că suferim de ”angoasa crizei culturale”, Zenovia Niculescu, văzând o perfectă cunoaștere a ”dosarului” a ”crizei” pe care o pledează, găsește îndeajunse argumente, care dacă ar fi fost văzute și de Alții, ar fi reușit să rezolve (măcar) o parte din multitudinea de probleme cu care se luptă biata noastră cultură. Astfel n-ar mai fi existat numeroasele sincope în apariția și difuzarea revistelor subvenționate de Ministerul Culturii, editurile de stat sau particulare, n-ar mai fi întâmpinat atâtea piedici și greutăți în publicarea cărților, teatrele și-ar fi diversificat reprezentările...
Dar, așa cum bine subliniază și ea, politicienii de la putere s-au tot cramponat de problemele financiare cu care se confruntă întreaga țară, permițându-și, din cauza acestei situații să nu prea mai bage de seamă și de cultură.
Dovedind o clarviziune demnă de invidiat, o ”răutate motivată și constructivă”, Zenovia Niculescu tună și fulgeră împotriva haosului birocratic, împotriva incompetenței manageriale a Unora, nevrând să accepte că ”libertatea culturală este îngrădită de bani, că cenzura ideologică a fost înlocuită cu una economică, asumându-și riscul de-a fi acuzată că abordează discursul cultural al perioadei de tranziție, de pe poziții partizane și în termenii unei polemici personalizate.
Concluzionând, crezându-se într-un adevărat ”avocat al poporului”, Zenovia Niculescu ține să demonstreze (încă o dată) ”răul” necesar al demersului cultural, singurul care poate oferi publicului produse artistice care să corespundă tuturor cerințelor indivizilor, sperând continuu că va fi auzită de cei care trebuie să audă acum, ci să nu uite niciodată acest domeniu de manifestare spirituală.
Revista ”Tribuna”