Emil Neşiu - „Virus melancolic”, 2016, Editura Aureo, Oradea

Având siguranţa şi conştiinţa autorului egal cu el însuşi într-o lume marcată de diletantism, Emil Neşiu a părut a fi marcat - o vreme! - de debutul întârziat în poezie.

Cel ce-şi făcuse mâna de critic prin seratele literare ale revistei Tribuna s-a decis greu să-şi adune numele pe o carte, astfel demonstrând cârcotaşilor că atunci când comenta textele altora avea expertiza necesară.

Ei bine, pas cu pas, cu sincope şi tăceri inexplicabile, poetul Emil Neşiu provoacă de fiecare dată cu experimentele sale lirice, astfel încât singurul cuvânt de ordine rămâne căutarea.

După volumul de debut - Imagini interioare, 1999, editura Napoca Star - Emil Neşiu a revenit, trei ani mai târziu, cu Păduri de oglinzi, la edituraGrinta a prietenului Gabriel Cojocaru.

Chiar dacă locuieşte de-o bună bucată de vreme în Oradea revistei Familia, poetul Emil Neşiu a rămas tributar Clujului, dovadă că în 2003 şi-a adunat numele pe o nouă carte, Zborul egretei, de data asta, la editura Limes a prietenului Mircea Petean.

Astfel, abia după 10 ani a revenit cu provocatorul volum Dom(n)ul din cuvinte, editura Aureo din Oradea, astfel statuându-şi noua apartenenţă.

Mai mult un fizică, teritorială, decât una spirituală!

Tot aici vede lumina tiparului şi volumul Virus melancolic, titlu extrem de inspirat, care dă şi numele primei părţi.

În acesta devine evident faptul că vocea lui Emil Neşiu nu are cum fi estompată de vanităţi locale, de căprări estetice sau clasificări aleatorii.

Timbrul lui s-a impus deja clar, distinct şi definitiv în peisajul poetic actual, iar simpla lui (con)vieţuire într-o zonă sau alta nu-i amprentează poemele, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, cu fostul său editor, Mircea Petean, puternic marcat de Jucul său natal, sau de Vasile Muste, de Coroieniul de baştină.

Lucru de altfel deloc rău, normal chiar aş spune, câtă vreme acceptăm că mama noastră e cea mai frumoasă femeie, logic şi locul  natal merită toate laudele lumii.

Versurile sale au forţă, iar textura acestora respiră aerul unui continuu drum printre sensuri, mesaj ce inspiră lumină cuvintelor şi dă greutate şoaptei.

Emil Neşiu propune o carte provocator împărţită în trei, o adevărată trilogie a căutării de sine: Virus melancolic, Desenul literei şi Chanson d`amour, capitol în care romanticul cu fire cărunte îşi dezveleşte sufletul şi se arată copleşit fie de nostalgia unor vremuri apuse, când Charles Aznavour făcea furori cu piesa cu aceast nume.

E o trecere bruscă, abruptă pe undeva uneori, de la poemele adevărate fulguraţii de gând din capitolul care dă titlul volumului - chiar c-o anumită tentă de haiku - la poemul de respiraţie, în care poetul nostru îmi pare a fi infinit mai în elementul lui.
Sunt poeme în care nu conţinutul lor în ansamblu reţin atenţia, ci alternanţa de uşoare căderi în descriptivism, cu mesaje de forţă, care îţi taie respiraţia.
Nimic nu-i scapă poetului nostru - nici măcar localizarea în timp şi spaţiu a momentului redactării poemelor incluse în această carte - el abordând cu uşurinţă dezarmantă sau trecând cu aceeaşi uşurinţă de la o temă la altă, fără însă a afecta cumva întregul, unitatea, conceptul lucrării.
Scrie cu uşurinţă despre teme şi tematici,  multe dintre ele ţinând de sfera propriei deveniri, uneori de cea a moralei creştine, de Creaţie şi Creator - cel ce stă la baza tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute - de cosmologie, despre singurătatea lui ca şi mânuitor de cuvinte şi dădător de sensuri, de conturator de imagini.
Conţinutul strict al poemelor dezvăluie indiscutabil o personalitate puternică, elevată şi cultivată deşi, adeseori, fiorul liric vorbeşte de-o sensibilitate înfrânată, chiar înfrântă.

De aici şi o anumită formă de resemnare în faţa destinului implacabil: „Fără să ştie cine urmează/să treacă/Ruleta Cunoaşterii/descifra alte spaţii/de limită altor rânduri/devenite sechele” (Joc straniu), sau: „Un prag întunecat/prin clepsidra semănând a inimă/printre vise, urma paşilor/la oasele desprinse,/din dorinţă/am renunţat de mult” (Desenul), sau „Mai am doar atâta timp/să te citesc printre rânduri/din petale de flori spre buze” (Descriptio), sau: „Şi la urmă mai servi/puţină ambrozie/dintr-o cupă de marmură/verdele din privirea ei/murmura” (Alt clişeu).
Emil Neşiu ştie că dramele cotidianului pot fi de-a dreptul banale, insignifiante chiar dacă nu sunt transfigurate în esenţă poetică şi nu în explicaţii de manual sau morale.
Tocmai de aceea, fără a face din sine şi din propriile trăiri un personaj principal - ca-n proza post modernă - el vorbeşte cu o anumită eleganţă, chiar reverenţă şi temere despre propriile simţăminte.
În felul acesta, nu mai vorbim de nimic post festum , din contră avem adeseori senzaţia că ni se prezintă ba fotografii generale ale lumii interioare, ba pulsaţii amănunţit descrise ale himerelor ce bântuie şi marchează actul creativ, ba stampele răzleţe ale iubirilor mistuitoare: „dacă vrei să îţi scriu,/unde sa-ţi las scrisorile?” (Dacă vrei), sau: „Imaginea ta/era mai presus decât cântecul” (Fuga), sau: „Surâsul Giocondei/în cânt se preface/vioară tăcerea/rostind un cuvânt//iar Dorul de tine/nu are prestanţă/doar iubind” (Zâmbet reuşit).
Ultimele versuri citate trădează implicarea emoţională a autorului, iar senzaţia că suntem martorii unui adevărat joc vine de la sine dacă urmăreşti cu atenţie modul în care poetul vâsleşte printre sensuri şi semnificaţii, cum exfoliază cuvintele, cum le reîmbracă şi le rebotează chiar, sub noi veşminte semantice.
Cred că în asta stă trăinicia acestui volum provocator, volum de maturitate deplină, unul în care poetul îşi permite nu numai să-şi dezvăluie sufletul, ca-ntr-o adevărată dezbrăcare-n piaţa publică - şi mă refer aici direct la notele personale pe care le strecoară subtil în multe poeme - dar şi să atace teme de care alţi poeţi se feresc.
Emil Neşiu reuşeşte să creeze din orice cuvânt emoţii lirice şi să provoace reflecţii chiar şi în zone imagistice în care universul poetic obişnuit nu prea se încumetă.
El are multă credinţă pusă în puterea în timp a slovei sale şi transcede adeseori printre rânduri o anumită ciudă că nu poate întotdeauna să transfere imaginile telurice ale lumii în imagini şi mai profunde, şi mai pline de sensuri şi simboluri.
Asta face ca el să rămână în acelaşi cadru aproape intim al poetului tăcut, modest şi sobru în acelaşi timp, elevat şi respectuos, neascunzând aptitudini mari în  construirea imaginii poetice, mânuind cu fineţe de bijutier uneltele tehnice ale limbajului liric, în toate situaţiile transpunând multă, foarte multă emoţie lirică.
E, cred eu, piatra unghiulară a acestei cărţi în care domneşte o stare de firesc, de plăcută ordine planetară chiar, iar fiece pagină dată stârneşte interesul, captivează, finalul surprinzând mai mereu lectorul nepregătit pentru deznodământul ales de poet.
Senzaţia că ideea trebuia continuată la fiece final de poem din această carte te urmăreşte, ceea ce face ca lectorul să se trezească adeseori pe tărâmul uşor bolovănos dar fermecat al lumilor interioare, lumi în care Emil Neşiu trage tuşe puternice, tuşe întărite şi bine conturate până la finalul unei cărţi despre acre am curajul să pariez că se va vorbi frumos în critica vremii.
Echilibrul scriiturii, fără prea mari experimente şi derapaje stilistice dă consistenţă şi garanţie cărţii, convingerea că vorbim de o construcţie, de o adevărată arhitectură vizionară în poem se consolidează cu fiece poem.
E calea prin care Emil Neşiu a reuşit să nu se lase contaminat de experimentele zilei - cărţi apărute cu duimul şi amprentate puternic de amatorism - e calea prin care el îşi dezgoleşte cu gesturi de fecioară pudică pulpa şi coapsa construcţiei proprii, viaţa lăuntrică.
O provocare făţişă către propriile trăiri, dar nu şi o încercare de a i le impune lectorului ca pe un adevăr absolut.