Iubirea, poezia, credința – în oricare ordine ar fi așezate – sunt jaloanele creației lui Ioan Romeo Roșiianu, cel ce-i oferă lectorului Arhitectura poemului (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015), carte alcătuită, cu precădere, din versuri libere, ample, confesive, unde interlocutorul invocat adesea, propunându-i-se chiar, la un moment dat, rolul de coautor, este femeia iubită, împreună cu care aspiră să-și câștige (după expresia lui Nichita Stănescu) „dreptul la timp”, grație unui scris căruia actanții să i se dedice total, prin asumarea unor roluri multiple (de pildă, vom fi pe rând părinți ursitoare sau frați / poate sfinți adormiți în altare vom fi / poate lumânări încă nearse), ei putând deveni însă, așa cum, cu modestie, sugerează poetul, doar eventuale unelte ale artei, de vreme ce declamă: Poemul din vara aceasta / se va naște chiar și fără de noi iubito!

Întregul volum, după cum anunță și titlul, este o scriere programatică, acestei ample arte poetice autorul dezvăluindu-i, pas cu pas, laturile componente care se identifică, în ce-l privește, cu propria-i existență, mai ales că, așa cum constată, vine o vreme / în care stai la Cina cea de Taină cu Poezia, expresie a dezinhibării gândului, sentimentelor, dar și a manifestării catharsisului. Remarcabil este că întâlnirea cu Poezia, după I. R. Roșiianu, pare a fi apanajul maturității sau, măcar, al unei maturizări spirituale. În plus, în descendența anticilor, pentru el, Poezia este, cum arătam și mai sus, cea care te alege, artistul fiind, în consecință, doar cel prin care se manifestă dumnezeirea. Așa se explică, de exemplu, chiar prezența, fără a o fi chemat,  la ușa sufletului tău, a  Poeziei. În consecință, poetul caracterizează întâlnirea cu arta ca impact cu urmări invazive copleșitoare, definitive: N-am mai avut liniște din ziua în care / Poezia a năvălit în inima mea și-n sângele meu, încât o bucată de pâine c-o jumară de viață / am la Cina de Taină unde stau numai eu.

            La nivelul conținutului (pornind de la acest statut al poetului, de ales și, deci, intermediar sau liant între frumosul, de sorginte divină, și omul obișnuit), se observă, uneori în cascadă, în volum, o tendință meditativ-aforistică (rezultat al intensei aplecări asupra viețuirii și a înțelesurilor ei): Viața are gust sărat / atunci când se scurge repede și degeaba / mizeria năpădește sufletul mai întâi / și coboară în stradă / orice urmă pe caldarâm despre un trup vorbește / orice amintire are parfum de umbră / orice zi se încheie c-o noapte / orice lucru ridicăm dezvelim altul / orice clipă începem sfârșim o altă viață (…). Sau: Geamandura arată limita nu siguranța. / Secunda dă limită și nesiguranță în respirație…

            Prin pluralul inclusiv, folosit adesea în carte (însă alcătuit nu de fiecare dată din aceiași „protagoniști”: eu și semenii; eu și tu, femeia iubită…), unde eul creator este neapărat prezent, fiindcă se propune drept purtător de cuvânt al celor asemenea lui, într-o poezie reflexivă, profundă, meditație asupra artei, a condiției omului, în general, și a creatorului de frumos, în special, în poeme se rețin doar imagini vagi ale concretului palpabil, aici transpunându-se, mai degrabă, proiecția efectelor lor în conștiință.

            De aceea, spre exemplu, reiterând ipostaze definitorii ale sacrului, cel puțin din spațiul european, într-o tonalitate profetică, poetul realizează un tablou sacrificial, tulburător, privitor la destinul uman, devenit laitmotiv al volumului: Stau singur cu mine la Cina de Taină / și, totuși, cineva mă va vinde! // E greu să fii înger într-o lume-n păcat, / e greu să fii demon în ajun de sărbători!

            Un sentiment de dezabuzare (de vreme ce, mai mult decât alții, artistul creator receptează o stare de regres a lumii, tradusă într-o tentativă de evadare, fără o țintă precisă, totuși,  a tuturor componentelor ei, așa cum, de pildă, Vine o vreme când nisipul se sinucide-n clepsidră / măruntă scurgere spre niciunde / popas fără sfinți la Cina de taină  / și fără curcubeie – legământ între Dumnezeu și lume), corelat, paradoxal, cu o continuă dorință de a se dedica altora, se profilează în poezia lui Ioan Romeo Roșiianu, însă atitudinea sa se explică nu atât prin singurătatea, pe care o evocă mereu, cât, mai precis, prin singularitatea, adică unicitatea care atrage, în consecință, trădarea / vinderea celui ce poartă acest semn de către ceilalți, care nu sunt din aceeași stirpe.

            Tot la nivelul conținutului, poetul aduce o perspectivă insolită, gravă, ca întreaga poezie din volum, asupra timpului (scris cu inițială majusculă), fiindcă, între omeneștile manifestări (contondente, ale semenilor contra semenilor, deseori gratuite), se află și posibilitatea omului de a răni până și această formă obiectivă de existență a materiei, pe care, în special, majoritatea artiștilor o identifică drept adversar primordial al ființei, dacă, meditativ, constată: Nimeni nu mai poate întoarce secundele / fără să rănească Timpul / fie și numai în ultimul ceasornic avut.    

Ioan Romeo Roșiianu  scrie, așa cum se poate constata, o poezie densă, la nivelul semnificațiilor și al imaginilor prin intermediul cărora le transferă către cititor, în consonanță cu trăirile care se află la obârșia lor. Atent concomitent și la sine, dar și la perimetrul căruia îi aparține, poetul demonstrează, de asemenea,  o pronunțată ispită către limite – exprimate prin capăt (de lume), vârf (de munte) etc. –, cu sumedenia de conotații culturale acumulate, în același timp cu încercarea de a reface, măcar secvențial, supliciul christic (de exemplu: e joi dimineața și Isus își adună apostolii martori / la înc-o vânzare la înc-o trădare zidită prin vremi / un Iuda-și gătește-n oglindă sărutul ucigaș.), fiindcă, fără a căuta să demitizeze, urmând drumul  parcurs de Isus,  care are mereu valențe inițiatice, insistând, spre exemplu, asupra unor secvențe din Săptămâna Patimilor, readuce în prim-plan tendința voit amnezică a omului, în general, legată de marile acte ale existenței (așa cum Iuda, fardându-și memoria tace plângând), spre a motiva, astfel, repetarea erorilor.

Acest peisaj sufletesc, situat la granița dintre sacru și profan – amintind, oarecum, de poezia lui Vasile Voiculescu –, traversat uneori de figuri cvasi-oximoronice, asemenea demonului cu aripi, expresie a neliniștii lăuntrice a celui ce – atent la tot ce-i etalează viețuirea – se pregătește pentru raiul dorit, ce încă își ține porțile deschise-ntre vremi, fără a ascunde elanuri devastatoare, traduce o ardere mocnită, dar imposibil de stins, deși dă impresia, deseori, că ar fi devenit un tărâm al resemnării, mai ales că, având amintirea ca sistem de referință, poetul remarcă: e târziu timpul totul e tardiv / viața e grăbită tare-n scurgerea ei spre nicăieri, constatare în dezacord însă cu prețuirea pentru Transcendent, vizibilă pretutindeni în poemele din volum.

Pe acest fundal, dragostea, se îngemănează, uneori, cu moartea ori cu avanposturile ei, iar credința devine rama care-i dă omului șansa de a se accepta (ca în Bisericile pline cu femeile altora), fiindcă, fin cunoscător al femeii (pe baza unui „material de studiu” consistent, cuprinzând femeile pe care le-am iubit, dar și femeile altora), al ființei și al psihologiei ei, poetul îi alcătuiește aici o odă sui-generis, trecând de la a o situa aproape în zona demonizării, la reliefarea vulnerabilității ei, ce și-o conștientizează, având drept sursă o sumă de complexe, pe care însă biserica i le estompează sau le anulează: La biserică femeile vin pentru că e liniște-n jur / pentru că sfinții le dau tihnă și-ncredere-n ele / pentru că aici nimeni nu le vede defectele / aici nu sunt prețuite după sâni, după buze / aici trupul lor nu înseamnă nimic. // La biserică femeile vin pentru că nimeni / n-are treabă cu kilogramele pe care le au în plus / nimeni nu le spune de celulită / și nimeni nu le recomandă rețete de slăbire / din acelea care au efect doar la ceilalți. // La biserică femeile vin să trăiască puțin în raiul / pe care niciodată nu-l vor avea pe pământ.

Și dacă vorbitul cu sine la Cina de Taină este forma prin care poetul întreprinde un continuu bilanț al existenței la care are acces, tot în acest context se întoarce cu gândul și la origini, la imaginea mamei mutate la cele veșnice, de unde sfânta care i-a dat viață îl veghează, iar amintirea ei, a tristeților care au întovărășit-o cândva îi accentuează fiului încrâncenarea, silindu-l, totodată, să se introspecteze și inducând tonul de litanie al mărturisirii. Și tot o consecință a aducerii aminte a mamei, a timpului locuit de ea este și tonul poeziilor care anticipează accentele psalmice pe care le capătă uneori poemele din volum: Doamne, mai lasă-mi visarea de azi, / trăirea de mâine mai lasă-mi!

Un alt aspect notabil al poeziei lui Ioan Romeo Roșiianu, cel puțin din acest volum, este că imaginile artistice create par să fie urmarea nevoii intrinseci, sincere, prin urmare, a eului de a exprima și de a se exprima (și nu de a epata, cum se întâmplă la alții), scoțând, în felul acesta, la iveală îndârjirea cu care privește viața, determinată de amărăciunea acumulată, într-o lume în care însuși Dumnezeu s-a ascuns în Deltă, fiind hărțuit de oameni și atâta democrație și alegând să stea printre stufărișuri și animale-nvățate la școală / departe de altare aurite, de pildă, în biserica veche dintre ape / la Chilia Veche între zări.

Intensitatea trăirilor amintite, pe de altă parte, generează deseori, în poezie, receptarea sinestezică a datelor universului căruia îi aparține poetul (și căruia îi conștientizează tarele și, resemnat, le numește): adie-n sufletul meu mireasma surâsului tău / ca o binecuvântare, deși În jurul meu liniștea are gust de blestem, drept care, dezamăgit, își analizează relația cu acesta: fac parte din lume ca lumea întreagă și sunt beau vin înjur iubesc și urăsc totodată / nimic din mine n-aduce a divinitate / mântuirea-i legendă și vis.

Și dacă divinul este omniprezent (direct sau indirect) în poezia lui Ioan Romeo Roșiianu, încă de la începutul cărții sale, după cum se poate remarca, pe lângă exprimarea atașamentului față de Creator, poetul instituie treptat încă o „divinitate”, în existența sa, concomitent cu analizarea continuă a propriului parcurs existențial: femeia (fie și păgână, cum o numește o dată), cu tot alaiul de întâmplări ale ființei pe care i le aduce necontenit, punct de plecare pentru tristețe amară (venind dinspre iubirea pierdută și visul uscat), dar și de durere de plăcere. De aceea, cu disconfortul creat de sinele scindat între realitate și vis, îndrăgostitul de iluzia perfecțiunii recunoaște: N-am găsit niciodată femeia din visul copilăriei / n-am găsit în trecerea lui vântul / n-am simțit în nemurirea lui gândul…

Pe acest palier, în poezie răzbat și ecouri ale unei senzualități rafinate. De exemplu: Era cât o dimineață de dulce noaptea aceea / avea franjuri de lună și stea / și-n mătăsuri de șoapte tivite-nchidea / o fărâmă din trupul luminii din ea.

O concluzie a acestor rânduri ar putea fi că, în cartea lui, Ioan Romeo Roșiianu surprinde un traseu existențial, de-a lungul căruia sinele trece de la o jertfă și o înălțare sufletească la alta, aureolat de iubire (pentru mamă, pentru divin, pentru femeia care-l tulbură, de fapt, pentru viață, în manifestări ale ei pe care le simte cardinale, în primul rând pentru sine), trepte pe care, străbătându-le, alcătuiește Arhitectura poemului, în care se zidește și zidește, cu încrâncenare, căutând să iasă din vreme, pentru a se fixa în Timp