Poeta Ofelia Martin Popescu este un cântec al cuvintelor, iar glasul sirenelor din antichitatea lui Ulise, trebuie să fi semănat cu strigătul poemelor sale. Își poartă ființa ca pe o armură a lui Dumnezeu, parcă ar fi picătura Lui umană. Poeta nu scrie cuvântul, îl incantează, îi dă imponderabilitate și alchimie cosmică. Îi recreează materia din mecanica Universului, conferă cuvântului sentimente divine și trăiri abisale. Desenează cuvântul cu măiestria unui călugăr caligraf, îl așează în forme arhaice și depline, îl modelează după gândirea aurei sale. Cuvintele poetei au incandescența unui oracol al zeilor, au destin, identitate și ființă proprie. Ele se rotesc în sensul mersului stelelor, explodează într-un amfiteatru sacru. Poemele au inițierea unui înțelept care gravitează prin esența lucrurilor pentru a o descifra oamenilor, sunt evanghelii biblice și laice.

Se pot spune în biserici sau la ceremonii publice, pot fi trimise ca rugăciuni pentru sfinți sau pot fi șoptite copiilor. Limbajul poemelor se aseamănă cu armonia sunetelor din catedralele medievale, pot fi oricând alfabetul unei lumi perfecte. Ele sunt scrierea pierdută din Grădina Raiului. Poeta Ofelia Martin Popescu este un fir de Dumnezeu, inima ei este sunetul din toate clopotele lumii, iar poemele sale sunt o credință liberă. O credință închinată iubirii absolute și cunoașterii de sine. Poezia sa poate fi citită de pietre, de firul de iarbă sau de nisip, este memoria rupestră din rânduiala lucrurilor. Poemele sale pot fi puse în oricare parte a Universului, este ca și cum ai așeza o icoană în înaltul cerului pentru pelerini.