Omul de ştiinţă Marius Leordeanu, căruia nu-i este străină creaţia literară, este cunoscut sighetenilor de pe vremea când obţineaexcepţionale rezultate la olimiadeleşcolare.
Elevul a crescut, a plecat la studii peste ocean şi de ceva timp s-a reîntors în România, mai precis în Bucureşti, la Universitatea Politehnică, unde predă cursul de Vedere Computaţionalăşi Introducere în Robotică.

Cartea aceasta are idei la care am aderat fără reţinere, areşi idei cu care nu pot fi de acord.  Pe la început, scrie:
„Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.”

Eu spun că putem vedea ceva şi să nu recunoaştem ce este. De exemplu, un indian din jungla amazoniană poate să vadă un laptop la un explorator venit să studieze viaţa tribului, dar băştinaşul nu ştie ce vede; ştie doar că vede ceva.

Mai departe, alt pasaj pe care-mi permit să-l comentez:
„...spaţiul luminii einfinit dimensional, cu nenumărate amprente spectrale posibile pentru fiecare punct de culoare. La om e în trei dimensiuni, dar la unele vietăţi precum crevetele mantis se pare că spaţiul culorilor e văzut în douăsprezece dimensiuni. De fapt, sunt multe vietăţi, cum ar fi insectele, peştiişi păsările cu un spaţiu mai bogat al culorilor decât al nostru, percepute în patru sau chiar cinci dimensiuni.”

Crevetele mantis poate vedea atât în lumina polarizată, cât şi în hiperspectrul culorilor. Ochii săi sunt consideraţi a fi cei mai complecşi din întreg regnul animal. Vietatea aceasta are la fiecare ochi vedere trinocularăşi tridimensională. Vede 12 culori primare, pe câtă vreme oamenii se bazează pe doar 3 culori primare pentru a vedea. Dar aceasta nu cred că-i suficient pentru a considera crevetele mantis capabil să vadă în 12 dimensiuni!Cum se poate stabili că vietatea asta vede în 12 dimensiuni? Dar pentru determinarea celor 4-5 dimensiuni în care văd alte vietăţi?

Citesc mai departe şi dau de îndemnul:
„Cuvintele următoare, asupra cărora merită să reflectăm, îi sunt atribuite lui Carl Gustav Jung: „Vederea iţi va deveni clară doar când te vei uita în inima ta. Cine se uită în afară visează. Cine se uită înăuntru se trezeşte”.”

Adică un fel de „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, un îndemn care a fost spus cu multe secole înainte...

Văd că şi în „Mă numesc albastru” sunt şabloane lingvistice supărătoare. „Ca şi” e unul dintre ele:
„Această idee mi-a atras atenţia în mod special asupra vederii ca şi mod de a „gândi” sau, şi mai bine spus, ca şi un mod de „a fi” în relaţie cu lumea, nu ca şi un mod de a „descrie” lumea.”

„Ca şi” în locul atât de firescului „ca”. Pur şi simplu, „ca”...Mai departe, am găsit o idee interesantă în carte:
„Mulţi filozofi renumiţi ai „conştiinţei” sunt de părere că această conştiinţă e de fapt o iluzie. Părerea mea e că nu conştiinţa e o iluzie, ci ceea ce vede ea ca fiind în afară.[...] Ceea ce e în afară, aşa cum e văzut, e o iluzie. Conştiinţa e cât se poate de reală altfel nu am simţişi nu am vedea nimic. Nu am plânge, nu am râde. Nu am fi.”

„Liberul arbitru este probabil cel mai bine protejat secret din lume şi îl avem cu toţii”scrie Marius Leordeanu.
Problema e că existenţa „liberului arbitru” a fost recunoscută de secole de Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Augustin. Atunci de ce secret mai poate fi vorba? Nicolae Steinhardt clarifică ce înseamnă „liberul arbitru” în „Jurnalul fericirii”.
„Înţeleg mai întâi că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiţi de Dumnezeu, aşa cum constată şi Simone Weil şi că această părăsire totodată este şi semnul suprem al „existenţei" şi dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu, zice ea, de aceea „se retrage" în chip absolut, ca să ne îngăduie a fiinţa (altminteri prezenţa Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârşită libertate şi să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndrăzneţului nostru act de credinţă.”

Un secret care nu mai e de mult secret...De vreo 17 secole...Mai departe, se încearcă punerea în balanţă a lumii fizice şi a lumii spirituale.
„...lumea spirituală are nevoie de cea fizică pentru a gândi asupra ei şi pentru a exista prin acest proces. Pe de altă parte, fără ochiul care o priveşte, lumea fizică ar dispărea cu totul; nu ar putea fi adusă nicio dovadă în favoarea existentei ei. Nu ar fi cine să o vadă şi nici cine să se întrebe despre ea.”

Săraca lume materială... ce s-ar face ea dacă n-ar avea pe cineva care să se mire că există...
Lumea fizică poate exista mult şi bine fără ca cineva sau ceva să-i demonstreze existenţa!

Altceva cu care nu pot fi de acord:
„Atunci când însă iluzia vederii nu poate fi demonstrată uşor,[...] ea rămâne nedescoperită. În adânc însă, ea, împreună cu întreaga noastră inteligenţă, ne păcăleşte [...] pentru a ne oferi o trăire interioară plină, reală, sănătoasă [...].”

Iluzia vederii, o trăire interioară reală???

„Suntem liberi să alegem ce vedem, şitotuşi vedem prin legătură cu ceea ce e în afară.”
Cam ambiguă formularea aceasta. Mai departe, în „Mă numesc albastru” scrie:
„Dicţionarele ne păcălesc cu aşa zisele lor definiţii.Ele vor să ne spună ce e un lucru ca şi cum ar putea să îi definească existenţa. Nu e însă sigur la ce fel de „a fi” se referă. Se referă la „a fi” în faţa ochilor, adică văzut, perceput, sau la a fi pur şi simplu, independent de percepţie.În primul caz ar trebui să explice vederea, ceea ce nu o fac. În al doilea caz ar trebui să explice „existenţa”, adică fiinţarea unui lucru, cum a ajuns să fie ceea ce este. Şi nici acest proces nu e explicat.”

...şi nici nu va fi!!!Cum se poate explica fiinţarea unui automobil într-un dicţionar???Să întelegem că ar trebui descris procesul tehnologic de fabricare a unui autoturism? Din care fază ar trebui început? Dar piesa e la început minereu care se prelucrează. De-acolo să înceapă descrierea fiinţării???

„Folosind însăexplicaţii stricte şi deterministe e puţin probabil însă că va reuşi[...]”
A răsfoi un text nu-i similar cu a-l corecta...

Din carte aflăm că vederea computaţională încearcă să perfecţioneze calculatoarele pentru a vedea într-un mod asemănător sau foarte apropiat de mecanismul vederii umane.S-au făcut mari progrese cu reţelele neuronale, dar
„Este important să înțelegem că aceste modele nu sunt conştiente de ceea ce recunosc”

Dacă ar fi conştiente de ceea ce recunosc, reţelele acestea ar trebui să aibă şi trăiri emoţionale, după părerea mea, şi nu cred că pe undeva un calculator „oftează” când vede poza utilizatorului...

Mai departe, aflăm că
„ele nu „văd” de fapt, ci doar identifică clase de obiecte [...] în sensul de a găsi asemănări relevante şi corecte între imaginea nouă [...] şi cele învăţate anterior.”

Oare vederea umană (mă limitez doar la ea) nu funcţioneazăşi pe identificarea categoriilor de obiecte? Eu cred că da.

„Orice ce e recunoscut ca fiind ceva”.Aceeaşi problemă: una este arăsfoi, altceva acorecta...

Autorul se întreabă dacă nu cumva când vede ceva real, face
„un salt de credinţă peste incertitudine”

şialege să creadă. Sublinierea îmi aparţine. Dacă mă îndoiesc de existenţa acelui lucru, atunci poate nu-l mai văd. Aceasta-i ideea lui Marius Leordeanu. Dar dacă traversez şi aleg să cred că nu-i nicio maşină pe stradă şitotuşi este?...

Mai departe, autorul zice că absoarbe informaţii din exterior, apoi,
„în miezul fiinţei mele, în locuri pe care nici eu nu le ştiu, acolo aleg ce să văd şi ce să nu văd.”

Nu cred că se pune problema de a alege între a vedea şi a nu vedea ceva; mai degrabă oscilăm intre a neglija şi a nu neglija ceva. Alegerea despre care se vorbeşte depinde de moştenirea genetică, de lumea din jur.

Acum toate acestea au format un ghicitor, care este Marius Leordeanu.
„dar un ghicitor care crede în ce ghiceşteşi, pe măsură ce crede, el decide în ce lume să trăiască. Şicredinţa lui îi oferă, drept răsplată, realitatea.”

Eu cred că realitatea e independentă de ceea ce vrem noi. Mai departe, dr. Marius Leordeanu face o interesantă şi autorizată(!) legătură între ştiinţăşi religie, care la începutul secolului XXI se arată a fi din ce în ce mai apropiate.
„Acea credinţă e un fenomen fizic care uneşte subiectivul de obiectiv- şi astfel aduce fizicul în planul subiectivului. Cel de dinafară pătrunde înăuntru [lipseşte un „l”]fiinţei unde aprinde prin „credinţă” o flacără şi începe să lumineze lumea subiectivă a conştientului.”

Aflu din această carte de existenţa neuronilor spindle, care au
„abilităţi în ceea ce priveştesimţulmoralităţii, al umorului, al esteticului şi cel al trăirii mistice[...].”

Sunt fragmente de text în această carte care nu se lasă comentate. Cititorul e luat prin învăluire şi dus...nicăieri. Un exemplu:
„Misticul ţine de vederea vederii în sine, într-un loc al nostru, unde vedem cum vedem, cum transformăm, prin credinţă, ceea ce vine din afară în real. Atunci aproape că nu putem să nu devenim mistici.”

Atunci aproape că ne prefacem că înţelegem cum credinţa ne dă realitatea(?) pe care ne-o dorim. Problema este că nu pot fi mai multe realităţi...Mai departe, urmează o definiţie a misticului care mi-a plăcut:
„Misticul [...] este simţireaconştientă a necunoscutului.”

Dar aceeaşisimţireconştientă a necunoscutului nu e oare imboldul de analizare a neştiutului? Nu e oare primul pas spre cercetare?

Mai departe, autorul subliniază ceva cunoscut: credinţa e oarbă. E citat un autor care conchide:
„credinţa este încredere oarbă în absenţaevidenţei, chiar împotriva evidentei.”

Marius Leordeanu vine cu completarea omului care are curaj să fie altfel decât restul lumii, şi eu îl admir pentru asta!
„Şi eu accept că această credinţă există în absenţaevidenţei, aşa cum înţelegem noi evidenţa. Da, credinţa este oarbă, pentru că ea nu vine după vedere, ci înaintea ei!”

Un punct de vedere deosebit. Să nu uităm că autorul acestei cărţi este un cercetător, un iscoditor al fenomenelor despre care majoritatea oamenilor nici măcar nu ştiu că există. Cum ar fi progresat omenirea dacă n-ar fi existat oameni care să vadă şi dincolo de ceea ce se vede?

Corectăm, sau răsfoim? Alt exemplu:
„Văzută din perspectiva neuronilor care îi transmit acele indicii, vederea maşiniiîncă nu există, fiecare din indicii fiind corelat cu existenţamaşinii, dar niciunul fiind un factor perfect determinant.”

„...dar niciunul nefiind un factor [...]” ar fi fost forma corectă!

Autorul vine cu ipoteze noi, deşi mie nu-mi par chiar aşa:
„ceea ce propun aici e o ipoteză poate greu de asimilat la început. Propun că privirea care ne prezintă în faţa ochilor ceva real adresează concepte abstracte din mintea noastră şi le dă culoare, senzaţie, trăire, după cum relaţionează la ceea ce am mai trăit, experimentat şiînvăţat.”

Adresează sau accesează? În afară de acest „amănunt”, oare nu ăsta-i mecanismul pe care se bazează memoria vizuală?

E în această carte o descriere, o definiţie atât de poetică a vieţii, încât încercarea autorului de a se disculpa că devine prea poetic nu trebuie luată prea în serios.
„Nu cred că devin prea poetic când spun că am putea vedea viaţa ca fiind un proces pus în mişcare de iubire [...]. Viaţa învinge spaţiul pentru a se apropia de ea însăşi, învinge timpul pentru a renaşte din ea însăşi.”

Îmi place foarte mult această „poezie” despre viaţăşievoluţia ei!

„...noi nu vedem cum este lumea ca înfăţişare, ci mai degrabă ce este lumea ca semnificaţie.”

Scrie în această carte. Eu, dimpotrivă, cred că vedem întâi lumea ca înfăţişare, apoi găsim semnificaţii în imagini. Găsesc câteva pagini mai departe o frază care mi-a produs o mare plăcere. Raportul dintre lume, cu tot ce înseamnă aceasta şi modul cum o percepem sau o pricepem fiecare dintre noi:
„Lumea, din infinita ei complexitate, coboară, se proiectează în mintea noastră după cât putem noi să o absorbim, să o înţelegem, sau să o ghicim.”

Marius Leordeanu ne invită să ne imaginăm o situaţie posibilă: când ne gândim la un coleg, acesta trăieşte într-un fel în noi înşine. Apoi vine întrebarea:
„Dar dacă nu ne-ar vedea nimeni, dacă nu am exista în mintea nimănui, oare am mai fi oameni? Dacă nu am avea în noi oamenii pe care îi vedem, nici noi nu am şti ce suntem. Sensurile de dinăuntru există datorită celor de dinafară[...].”

Eu cred că problema se pune altfel: să presupunem că nu ne-ar vedea nimeni, că n-am exista în minţile altora. Atunci nu ne-am pune întrebarea cine suntem, nici ce suntem. Am funcţionaşi-atât!

Marius Leordeanu are entuziasmul şi capacitatea intelectuală necesare pentru a contribui la – cum declară  el – „creştereaşievoluţia unei conştiinţe nevăzute”:
„Nu contest curgerea celor fizice, [...] însă contemplu profund creştereaşievoluţia unei conştiinţe nevăzute, care vede tot mai mult, înţelege tot mai mult. Poate nu fiecare dintre noi, dar noi deodată cu siguranţăştimşi ce am ştiutşi ce am trăit împreună până acum. Sper, cred şi iubesc să fie aşa.”

Încă o idee interesantă;
„Neuronii sunt cei care iau deciziile, care trăiesc, care simt, care învaţă. Ei sunt unităţi ale conştiinţeişi nu doar legăturile dintre ei.”

Neuronii, unităţi ale conştiinţei –iată un punct de vedere care-l propulsează pe Marius Leordeanu ca deschizător de alt drum în studiul conştiinţei!

Nu cu toate ideile autorului am fost de acord. Un exemplu urmează imediat:
„Culoarea e o proprietate a conştientului care ajută la umplerea şi la colorarea acestei camere a minţii, şiţine strict de tărâmul trăirilor interioare, sufleteşti. De ce o vedem cum o vedem, de ce provoacă anumite stări sufleteşti, de ce ne atrage sau nu într-un anumit mod, nu va putea fi explicat integral prin intermediul celor fizice, măsurabie din afară.”

După mine, culoarea – mai exact denumirea ei- o primim de la familie, de la cei de lângă noi la începutul existenţei noastre. Culoarea „roşu” se putea numi la fel de bine A, culoarea „verde” AA, etc.,etc. Omul primeşteinformaţii pe care le ia de bune şi le transmite, la rândul său, mai departe. Deci culoarea nu e o proprietate a conştientului.

De multe ori în această carte am întâlnit omul de ştiinţăşi omul pasionat de literatură. Capitolele se termină şi încep cu poezii. Versurile lui Marius Leordeanuau profunzimeşi melancolie. Un exemplu:
„În mine-i floarea ce-o privesc, în mine-i şi a ta, / mi-ai dat-o dintr-un răsărit ca să răsar cu ea.
Şi c-un miracol m-ai umplut, cu ea mă-mbrăţişezi/prin ea s-ajungem la-nceput de unde luminezi
Şi să te recunosc acum aici la poarta mea,/ai mers în mine atâta drum ca să-ţi spun iarăşi da.
Şi să-ţi deschid, să ne unim doar noi şi floarea ta,/s-o văd şi-apoi să nu mai ştim dacă sunt eu sau ea.”

Autorul spune mai departe în cartea sa că pentru a distinge, de exemplu,
„un copac dintre alte posibile configuraţii de puncte de culoare din imaginea văzută e nevoie de cel puţin doi copaci [...] ca să văd tiparul comun, să desprind conceptul de copac, prin asemănare între ei. Dacă ar fi doar un copac pe lume, nu ar mai exista ideea de copac şi nimeni, de fapt, nu l-ar vedea.”

Cam greu ca toţi să fim de acord cu ideea aceasta...Obiectiv şi subiectiv, ştiinţăşi literatură. Cartea aceasta are şi una, şi alta. În plus, „luminează” ajutându-ne să vedem dincolo de aparenţe, dincolo de tiparele cu care suntem obişnuiţi. Marius Leordeanuafirmă ceva care nu poate fi nicidecum negat:
„Până şi matematica în puritatea şi claritatea ei se trage tot din trăiri şipercepţii subiective, singurele care sunt adevărate prin sine, evidente. Ele sunt miezul realităţiişi al adevărului aşa cum îl putem noi înţelege.”

Nici acum, aproape de final, nu pot fi de acord cu ce citesc. Citez din „Mă numesc Albastru”:
„A cunoaşte în mod fundamental înseamnă a conţine, iar a afla în întregime, înseamnă a copia acel lucru cu tot cu spaţiulşi timpul şi câmpurile le ocupă, cu totul cu totul, cu tot cu câmpuri electromagnetice şigravitaţionale. Nu ar mai rămâne nimic în loc de după copiere, nici măcar spaţiul lui, nimic – asta e cunoaşterea adevărată, e mistuitoare”

Din nou trebuie să observ că lipseşte ceva în text: „...şi câmpurile ==pe care==le ocupă”. Apoi ideea în sine că omul ar avea puterea unui demiurg, că poate muta tot, absolut tot dintr-o parte în alta lăsând locuri fără nimic, e greu de acceptat...Ce să mai spun despre caracterul mistuitor al cunoaşterii? Chiar aşa să fie? Sigur, în lumea cuantelor experimentul e perturbat de condiţiiledesfăşurării procesului în sine. Dar cunoaşterea trebuie să meargă mai departe!  

Marius Leordeanu face parte din categoria entuziaştilor care au curajul să meargă pe drumul întortocheat al cunoaşterii. Face, la un moment dat, o urare care ar putea fi valabilă oricui, dar cred că în primul rând se adresează sieşi:
„Raţiunea să ne fie unealtă şi călăuză care să ne ferească de incoerenţe în drumul nostru. Speranţa să ne dea forţăşi curaj, credinţa să ne dea ochi spre lumină, iar iubirea să ne dea călătoria.”

Aşa să fie, şi să creadă întotdeauna în principiile pe care l-am găsit printre rândurile laborioasei sale lucrări. Şi să fie convins de adevărul afirmaţiei pe care am găsit-o în propria-i carte:
„Chiar şicărţile [...] au nevoie de ochii noştri reali şisupuşigreşelii pentru a fi verificate.”

Chiar asta am încercat să fac...