Silvana Andrada Tcacenco – „Adoptă-mă pădure”

Cu o poezie marcată profund de biografism ne provoacă Silvana Andrada Tcacenco în volumul „Adoptă-mă pădure”, cu o poezie prin care vrea să scurtcircuiteze și să contopească lumi și destine paralele, trăiri și emoții, imagini și stampe reale sau imaginare, explorări în dimensiuni proprii, în care cheia sol a cărții pare a fi privitul din înalt, ca-ntr-o stare de decorpolizare.

Poeta scrie cu ușurintă despre orice, abordează elegant teme felurite și își aruncă singură mănușa cuvintelor, duelul imagistic fiind iminent, chiar și în pofida unor anumite stângăcii stilistice, în care se arată mai mult tributară emoției din timpul actului inspirativ creator.

E, dacă vreți, „călcâiul lui Ahile” al acestei cărți faptul că Andrada n-a mai revenit asupra unor imagini poetice, deși știe bine - ca orice femeie care se respectă - că un diamant este cu atât mai valoros cu cât este mai mult prelucrat și îndelung șlefuit.

La ea nu e neputință, e numai ancorarea într-o lume proprie, absența unui real cadru concurențial amprentând unele poeme, astfel ajungându-se uneori l anumite forme de diluție a ideilor și imaginilor.

„Adoptă-mă lumină/Și ține-mă doar trează,/Nu mă lăsa străină,/Orfană și de rază” spune ea încă de la început, în poemul care și dă titlul volumului, astfel prevestind o lectură marcată de îndelungi frământări interioare, de drame personale nespuse poate, o interiorizare ce dă o altă forță și substanță versurilor.

Senzația e întărită în poemul „Autoportret”, în care Silvana Andrada aduce-n poem perspectiva biografismului, curent cu care s-a făcut carieră în proză: „Copacii poartă lacrimi pe frunzele ce mor,/pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/trecerea frumuseții, trecerea iubirii lor.//Păsările poartă-n aripi dorința lor de zbor,/Pe mine mă atinge-n suflet, mă atinge-n dor,/Căderea din măreția înălțării lor.”.

Sunt versuri care deconspiră un suflet bântuit de frumos, un suflet care, dacă n-ar fi al unei românce, am putea, închizând ochii, să spunem, fără teama de a greși că ar aparține unei adepte a religiei Bishnoi din India.

Numai credincioșii aceștia consideră toate plantele și animalele ca fiind sacre, numai ei nu rup florile și își împart de bunăvoie grânele și culturile cu animalele domestice sau sălbatice.

Aceștia consideră că acolo unde curge sânge pe pământ nu mai crește iarba și se instalează pustiul.

Ei bine, ca și aceștia Silvana Andrada iubește totul din jur în poezia sa, iarbă, copaci, nori, păsări etc, atenției și vigilenței nescăpându-i nimic.

Exact ca și bishnoi-știi ea găsește de cuviință să se risipească, să se dăruiască prin cuvânt și forța imaginii, un mai altfel de sacrificiu suprem, o lume interioară pusă la picioarele cititorului devenit complice al acestui proces inițiatic: „Uită-mă de poți vreodată,/Uită clipa singulară/De uitare vinovată,/Rătăcirea-mi ca povară” (Aceea care sunt), sau: „Într-o goană printre clipe/Amândoi în căutare,/ Recreându-ne aripe,/ Tu pe culmi iar eu pe mare” (Beatitudine), sau: „Sunt vulturii deja ascunși pe ale lumii stânci/iar lupii și-au săpat deja bârlogurile-adânci,/Nuferii albi se scutur` pe ape ce inundă,/Tăgada fericirii e lumea muribundă” (Timpul, părinte drag), sau: „Dac-aș fi pus în crengi, în ram, în frunze,/O parte doar din visele-mi difuze,/Prin rădăcină ele ar fi ajuns la porți,/La poarta dragilor mei morți” (Oameni și vise).

Silvana Andrada este într-o continuă căutare de sensuri și răspunsuri, o copilărie plină de întrebări amprentând poemele, interogația venind să justifice nevoia de cunoaștere, setea de devenire.

Tușe repezi filosofice străbat versurile, fulgurații de gând ce se vor acte confesive, demers care-i permite poetei să jongleze pe mai multe planuri stilistice și tematice, fără a scădea forța poemelor deși oscilează de la dulcele stil clasic până la poemul postmodern: „Deschis vorbind, carența răului înseamnă bine,/Iar lipsa soarelui poate să-nsemne cer cu stele,/Lumina, pierderea din întunericul ce vine,/Malul rămâne doar carența drumurilor mele,//În fond este-o carență a zborului spre infinit” (Carență), sau: „Prin forța cea primită și nesubordonată,/O simplă centripetă, mecanic calculată,/Căreia am putea măcar doar a-ncerca,/Să-i înțelegem logica puterii de-a zbura” (Sfârșitul începutului), sau: „Natura-și cântă aria trecând peste refren,/În versuri făr` de rimă de care eu mă tem,/Mă tem că lipsa poeziei, asemeni unui cânt/Dezlănțuie urgie în cer și pe pământ” (Căutare).

Dincolo de o anumită alunecare-nspre descriptivism, etapă ce va fi cu ușurință depășită de Silvana Andrada o dată ce aplecarea asupra exercițiului liric îi va deveni mod de-a fi, n-avem cum să nu remarcăm provocarea la complicitate pe care o aduce cu fiece vers, mănușa pe care-o aruncă cititorului, astfel devenit nu spectator ci actor, personaj al poveștii lirice.

E un aparte mod de abordare relațională, nimic gregar nu este în poezia ei frumos curgătoare, o apă limpede de oglindit ochii și norii: „Tu unde crezi om că se-ascund de noi norii,/După ce ploaie răscolit-au peste noi?/Poate acolo unde ne-au pierit zorii/Nopților atâtor neașteptate ploi” (Ce ar fi urmat), sau: ”În nopți de-ngândurare și de teamă oarecum,/Mă-ntreb fără să mai rostesc eterne șoapte,/Cum oare să îți spun de abia-n acest târziu, acum,/Că-ți sunt o simplă muritoare în a vieții noapte?” (Putere de anotimp), sau: „Pierd și mă pierd și apoi iar mă regăsesc/Întru iubirea veșnică a paradisului lumesc,/Întru a tot ce-nseamnă legea de a ști,/Întru a tot ce-nseamnă dăruirea de-a iubi” (O stea).

Exact cum aztecii își sacrificau viii pentru a da o adevărată continuitate existenței, ei fiind convinși de faptul că morții le îngăduie pe viitor viețuirea, că morții fac să apară în continuare soarele și să se continuie ciclul existențial, în absența căruia ar veni imediat sfârșitul lumii, tot așa și Andrada Silvana vorbește de sacrificiu, adeseori și de cel suprem, ca de un act firesc.

Nu este deloc o resemnare în asta, ci un adevărat nou pas făcut într-un proces inițiatic numai de ea știut, stare caracteristică nu celor resemnați din varii motive, ci celor care au depășit anumite bariere existențiale sau condiții umane.

E o detașare care dăunează uneori poemelor numai din punct de vedere stilistic, anumite accente dure în vers riscând să mute centrul de greutate de pe poem în ansamblul lui numai pe o imagine anume.

Aceasta este coloana vertebrală a volumului „Adoptă-mă pădure”, un volum ce nu mai pare a fi scris pentru cititor, ci chiar cu complicitatea și implicarea acestuia, fapt ce face din demersul liric al Silvanei Andrada unul nu doar de salutat, ci unul chiar de urmat, existând deja premizele generării unui adevărat curent postmodernist, chiar dacă ai senzația de sufocare într-o lume în care sunt deja mult prea mulți cei care au senzația că au ceva de spus.

La polul opus, Andrada Silvana nu e gălăgioasă ca aceștia, ea-și scrie cu umilință și blândețe poemele, de parcă ar fi o balerină ce merge pe poante nu pentru  a sublinia măreția dansului ci pentru a nu deranja lemnul scenei.