Toamnă, vânt. Copacii se legănau, frunzele cădeau, făceau covoare galbene, portocalii, era un cer alb, erau păsări ca nişte săgeţi mici, vântul bătea, frunzele zburau. Aceste imagini dintr-o zi de toamnă, atât de pline de viaţă, înainte de căderea ultimelor frunze, erau completate cu un trio aventuros: Bobică explora dealul cu mine şi cu tată, iar tata mă ducea pe umeri.
 
Bobică a fost otrăvit în noaptea care a urmat. Am plâns mult, şi eu, şi fraţii mei.  "E doar un câine", spuneau alţi copii. Mie mi se părea că era ca un frăţior. Mi se părea că inima mi s-a oprit puţin, când l-am îngropat în poieniţa de la capătul viei. Ştiam că urma să fie, pentru totdeauna, departe de mine.

Îmi amintesc bine de ziua aceea…


După înmormântare am mers la șosea, Solomon vindea îngheţată cu fistic, în conuri minuscule. Eram tristă, iar îngheţata se topea. În aceeași zi, un copil a murit sub ochii noştri, prin asfixiere - este o durere care nu se stinge în sufletul unei mame.
Aflam ceva despre stingerea vieții, despre absență și dor, despre caracterul definitiv al morții și înțelegeam vag, după arsura pe care o simțeam în suflet, că viaţa poate fi un lucru crud, după pierderea cuiva drag. Să ţi-l faci aliat, să îl îmblânzeşti…