Mircea Cărtărescu s-a născut la 1 iunie 1956, în București. Absolvent al liceului „Dimitrie Cantemir" din București, urmează cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în volumul "Visul chimeric". În anul 1999 obține doctoratul în literatură română cu o teză despre Postmodernismul românesc coordonată de profesorul Paul Cornea, publicată în același an la editura Humanitas.
Este căsătorit cu poeta Ioana Nicolaie. Este considerat de critica literară drept cel mai important dintre poețiigenerației optzeciste. Este profesor universitar doctor la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a Universității din București.
A debutat cu poezie la Cenaclul de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit și proză la Cenaclul de proză "Junimea" condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel va publica o proza în antologia Desant'83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuriși a publicat mai multe volume.
Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice ca de exemplu învolumul Visul. Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză, bulgară, maghiară, etc. Este scriitorul român contemporan cu cota externă cea mai ridicată în acest moment, mulți critici literari cred că ar putea fi primul laureat român al premiului Nobel pentru literatură. Între 1980 și 1989 a fost profesor de limba română, apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista Caiete Critice.
Din anul 1991 este lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Din anul 2004 este conferențiar la aceeași catedră, iar din 2007 devine profesor.
E un teoretician important al postmodernismului românesc, și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate.
Postmodernism
Postmodernismul reprezintă o mișcare, orientare, manifestată în a doua jumătate a secolului al XX-lea. El se definește prin raportare la modernism, prin continuarea acestuia dar și prin împotrivirea față de anumite tendințe ale acestuia. Spre deosebire de modernism care rupe legătura cu tradiția, postmodernismul include experiența estetică anterioară și o utilizează în stil creator, ironic, parodic și ludic.
Postmodernismul este, după definiția lui Eugen Simion, „o etică și o estetică a seducției, a jocului și a impurității, adică un fel de modernism fără transcendență, asemănător manierismului și barocului, adică un postmodernism fără postmodernitate.”[1]
Acest nou curentcultural devine popular în anii '80, ani în care se naște prima generație literară postmodernă. Mircea Cărtărescu este unul dintre scriitorii care îi relevă specificitatea acestuia.
În cartea sa "Postmodernismul românesc",Mircea Cărtărescu spune că postmodernismul caracterizează doar parțialgenerația anilor '80. El formulează o definiție pentru poemul optzecist postmodern: "Tinde să fie lung, narativ, aglutinant, cu o oralitate bine marcată prin efecte retorice speciale, agresiv dar și ironic și autoironic, imaginativ până la onirism, ludic, dovedind o dexteritate prozodică și lexicală ieșită din comun, impregnat de aluzii culturale savante inserate prin procedee metatextuale și de autoreferenţialitate.”[2]. De asemenea , la el se poate observa accentul pus pe ludic, meșteșug, ironie,concepte definitorii ale postmodernismului.
Autorul ne dă de asemenea indicații despre faptul că "Levantul" este o scriitură postmodernă "Ai să vezi că ofiţirul cu aspect original/Pre-a lui Manoil sorioară, și de soaţă o s-o ia,/Dar la capul multor plânsuri, încercări, peripeţii/ Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii". Totodată , un procedeu postmodern este inserarea propriul nume al autoruluiîn text: "Eu, Mircea Cărtărescu, am scris Levantul într-un moment greu al vieții mele, la vârsta de 31 de ani..."/".......Postmodern e procedeul, deci și eu îl folosesc"[3]
Levantul
O lucrare interesantă a lui Mircea Cărtărescueste Levantul, o epopee istorică sau o epopeeludic-comică-satirică ,care apare pentru prima oară în anul 1990alcătuită din 12cânturi după modelulȚiganiadei lui Ioan Budai Deleanu . Scriitorul utilizează toate stilurile poetice, de la Dosoftei la Nichita Stănescu,un fapt unicpână acum, de aceea este greua încadra opera sa într-un anumit gen. De altfel, însuși autorul spunea într-un interviu acordat lui Mircea Mihăieș că nu poate încadra Levantul într-un anumit gen sau specie literară.
Se găsesc parodii după poeme de Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Bacovia, Nichita Stănescu, Anton Pann dovadă că autorul se joacă, un joc lucid, în care decontextualizărileși recontextualizările nu sunt aleatorii ci alese cu grijă.Levantul modifică formele poetice, în ansamblu, acesta reflectă texte și texte. Astfel, momentul Eminescu este marcat prin următoarele versuri, adaptate după stilul poetului romantic ,,Oh, grăiește-ne statuă cu ochi negri șicuminți!/ Prinse viață-al poeziei și al nopții dulce prinț:/ «De ce din umbra-mi ai fugit?/ De ce n-auzi chemarea-mi?/ În crângul vechi șiliniștit/ Să vii o clipă baremi (…)»”, apoi se ajunge la viziunea poetică argheziană [,,Tu îți făcuseși din mine un schit/ Săpat în hoitul meu, Părinte (...)”], dar și la arta poetică a lui Barbu,,Ci grăiește reci silabe coralii,/ Pe când eu zornesc … și îngân: pa, vu, ga, di”, dar nici peisajul bacovian nu este uitat, textul reprezentând o panoramă a poeziei din toate timpurile.
Tehnicile literare folosite sunt variate și surprinzătoareîncercând să cuprindă întreaga literatura română printr-o limbă greu de citit, plină de arhaisme, dezacorduri, cuvinte necunoscute, uneleinvenții literare.Textul cuprinde un amestec de texte, scriitori și opera literare ca legenda Monastirii Argeșului, „Împăratși proletar”, „Scrisoarea lui Neacșu”, „Riga Crypto și lapona Enigel”, „Scrisoarea I”, Alecu Russo, Leonid Dimov, Stefan Augustin Doinaș, Ion Pillat, George Bacovia, Lucian Blaga, Caragiale s.a..
Acest amestec de stiluri, formule poetice, forme de intertextualitate, biografismul, ironia, spiritul ludic, aluzia și lirismul narativ transformăopera Levantul într-un adevărat manifest postmodern.Această lucrare se încadrează în tiparele postmoderniste prin utilizarea elementelor specifice. Dintre acestea pot fi numite: tehnica intertextualității, prin trimiteri la diferite momente, opere și personalități ale istoriei poeziei și ale literaturii românești, deoarece această epopee-parodică are un personaj principal cu totul și cu totul deosebit și anume poezia românească de la începuturi și până în zilele noastre.Autorul însușimărturisește într-un interviu că „Levantul este o piatră funerară peste poezia românească”, creația fiind posibilă la nivelul revalorificării trecutului literar.
Rezumat
„Levantul” este o epopee alcătuită din douăsprezece cânturi, prezentând povestea unei călătorii care începe în Marea Mediterană și numeșteun spațiu misterios,cu peisaje, pietre și mirodenii exotice.
Subiectul operei este inspirat dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica adresată lui Vasile Alecsandri și surprinde personaje excepționale realizând fapte eroice, înfățișate într-o perspectivă parodică.La sfârșitul secolului al XIX-lea, la finalul perioadei domniilor fanariote, un tânăr boier patriot și poet, Manoil(numele eroului din opera lui Bolintineanu) călătorește din Corfu la Zante. Fiind considerat englez, este luat prizonier de piratul Iaurta Chiorul. Manoil spune ca el este de origine român și că a studiat la Cambridge, unde l-a cunoscut pe fiul piratului, Zotalis, cu care a devenit frate de cruce, hotărându-se să lupte fiecare pentru libertatea țării lui (Valahia și Grecia). Iaurta îl invită pe Manoil la un ospăț cu ocazia căruia, piratul află despre istoria neamului lui Manoil. Ajunși pe insula Zante, Manoil o întâlnește pe sora sa, Zenaida. În palatul ei, apelând la un plan al poetului Iancu Aricescu, pun la cale răpirea lui vodă cu ajutorul unui balon zburător construit de grecul LeonidasAmpotrofagul, căsătorit cu românca, Zoe. Amantul Zoei, Languedoc de Brillant promite și el să-i ajute. Toate aceste personaje se îndreaptă spre Giurgiu, dar ajung pe o insulă misterioasă, unde feea Hyacint, zâna tainicelor arte îi propune lui Manoil să-i arate viitorul.Acesta vrea să afle încotro se îndreaptă poezia. Prin magia feei, îi apar șapte poeți, nenumiți dar recunoscuți: Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu și Nichita Stănescu. Cel de-al șaptelea, care recită începutul Levantului, fiind autorul însuși. Iaurta îl întâlnește pe Zotalis, fiul său, care îi povestește pe unde a călătorit asemeni lui Parpanghel, eroul Țiganiadei. Dintre toate, Valahia îi pare cea mai fericită. Balonul ajunge la Giurgiu, unde apare și autorul bătându-și la mașină poemul. Manoil este scos din mașina de scris, autorul voind să-și demonstreze puterea asupra personajelor „Pot să-ți curm acuma viața, pot să fac ca să devii/ Trădător și Iudă, rege sau călugăr în pustii.”[4] Între cei doi are loc o luptă, autorul intră în carte, unde este prezentat celorlalte personaje. El descoperă că lumea ficțiunii seamănă foarte bine cu lumea reală „Totul e real în visu-mi ca și lumea d-unde vin. Ce descrii are ființăși respiră pă deplin.”[5]
Personajele pătrund în sala tronului, iar vodă este înlocuit cu Iaurta. La ieșire ele ajung în centrul Bucureștiului zilelor noastre „Manoil nu-i vine-a crede, în lumina aurie/ Tot văzînd cum trecătorii intră în cofetărie /Sau se bagă subt pămînturi în pasagiul cu metrou./ Ne frecăm la ochi de parcă un miragiu, un halou /Ni s-a năzărit; se uită ca la urs la noi cei care/ Pe trotuar păşesc alături sau se-ndreaptă spre parcare, /Crezînd că suntem actorii vunui film istoricesc.”[6].Astfel,ultimul cânt aduce cititorul la realitatea cotidiană.
Semnificații ale ludicului
Levantul de Mircea Cărtărescu descrie o călătorie în caresunt amintite celebre opere ale literaturii române sau universale, de la Dan, căpitan de plai, ajungând-se la Țiganiada, cartea lui Cărtărescu conținând un impresionant joc intertextual. Intertextualitatea nu se relevă la nivelul jocului actoricesc, ci al actului regizoral: „În cadrul textului, jocul este funcționare (joc al actorilor – s.n.) și, în același timp, punere în joc (act regizoral – s.n). „Totul este scriitură, Totul este doar holon, Lumi turtite-ntreţesură Ca să facă lumi balon, în Geneză lumea crapă Cu troznit de-Apocalips. Lumi zidite-n lumi se-adapă Din iluzie, eclips. Doar poet și poezie, Conștiințăși destin, Existența o învie Și-o fixează pe deplin. Tragi realu-n nări, și vis Tu expiri, altă natură. Totul este manuscris, Totul este scriitură”.[7]
Criticul Nicolae Manolescu consideră, în lucrareaLiteratura română postbelică, că ” în Levantul avem o veritabilă istorie a poeziei românești inclusă în trama epopeii. Comicul rezultă din virtuozitatea stilistică: de la citat la pastișă și parodie, toate procedeele sunt folosite.”[8]
Poemul reconstituie calea gândirii poetice românești printr-o acțiune labirintică, registru comic, limbaj, viziune și stil livresc.Sunt surprinse unele aspecte ale literaturii romantice, cum ar fi,sentimentalismul și idealismul. Portretul lui Manoil este, în esență, unul romantic, alături de grecul Iaurtașitrecând cu acesta prin diverse aventuri, Manoil vrea să îl ucidă pe tiranul de la conducerea Valahiei și să lase poporul să se conducă singur, astfel gândind el țara ideală. Dorința autorului de a produce efecte comice poate fi observată și prin faptul că parodiază unele texte. Spre exemplu, “scenele de balcon”, care amintesc de Romeo și Julieta de Shakespeare, atunci când Languedoc Briliant dorește să-i arate Zenaidei dragostea pe care i-o poarta, sau referințele laBiblie –„Tocmai sus în bagdadie, în a cerurilor cruce/ Dă-l văzui/ Și pe Iosif cu Maria cum ședeași juca stos./ Pă un nour SfântulPetrea joacă-arșice pe un ban/ Și, fiind giobar da seama, baga ichiul în armean.”[9]Un alt exemplu este modul în care prezintă oamenii și interesul lor pentru mâncare, aceștia visează la un rai cu mâncăruri multe, ca atunci cândZotalis, fiul lui Iaurta, povestește cum i-a determinat pe ţigani să-l numească pe el bulibaşă: a spus că a avut un vis premonitoriu în care un înger l-a dus în cer și i-a spus să-și călăuzească şatra spre ținutul Valahiei, căci „Acolo cășile-s dă friptură⁄ Cu uşa dă telemea o bucată⁄ Iazurile dă mujdei și dă saramură⁄ Și dă sarmale malurile roat“[10]. Aceste descrieri savuroase denotă o plăcere verbală enormă. De asemenea, atacul lui Iaurta asupra unei șatre de ţigani – întâmpinat cu rugăminți de un comic extraordinar: „Cruță-ne, pupa-ți-aș talpa, nu ne omorî pătoți⁄ Că ți-am face linguri bune șitălpicile la roți“[11]– aceste situații implică comicul: comicul de limbaj, comicul de situații, comicul de nume, toate acesta stârnind amuzamentul cititorului.
Un alt element postmodernist întâlnit în operă este spiritul ludic. Manolescu spune că „Jocul de-a literatura pare mai important lui Cărtărescu însuși decât orice altceva. El este un autor conștient de procedeele întrebuințate”.[12]
Ludicul este unul dintre elementele fundamentale ale operelor ultimilor ani, reprezentând o manifestare împotriva motivelor tradiționale dar și din dorința de o „comedie a literaturii” ca urmare a detașării de obsesia „realității imediate”. Există o pendulare între jocul „lumii” și jocul „operei” ca o reînviere a spiritului ironic și ludic, prezentându-se o nouă deschidere a poeziei spre joc în operele unor autori precum:Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Ion Stratan, Petru Romosan, Liviu Ioan Stoiciu etc.
Acest „joc”, în această epopee primește o formă dublă , primind multe dintre trăsăturile jocului poetic. În primul rând, prin intervențiile repetate ale autorului în text (procedeu tipic postmodernist), care face felurite comentarii, majoritatea autoironice: „Dar, efendi narator,/ Cam grăbiși cu diegesisși te luă gura-nainte.”; „Lector ipocrit, desigur visul ăsta-i un pretext/ Pentru a-mi vârî iar coada în istoria ce-o torc./Narcisismu-mi e de vină. Însă, iată, mă întorc/ La narațiuni, descripții personage, și-ți promit /Să mă mai zăreștiîn carte tot mai mult cătrăsfîrșit.”[13]. Aceste comentarii au rolul de a anticipa acțiunea. În al doilea rând, „jocul de-a literatura”, înseamnă plasarea conceptului de fantezie în centrul epopeii, un exemplu fiind începutul cântului zece : „Fantasie, fantasie... formă ce cuprinzi informul,/ Șoaptă ce șoptești tăcerea und scânteie cloroformul/ Ca și vinul dân pocalul revărsat, dân sântul Graal!”[14].
Rămânând în sfera ludicului, un alt joc observat, este cel lingvistic, Levantulcuprinde atât cuvinte poeticeenglezești ca storysau cuvinte din vocabularul poetici moderne precum diegesis (diegeză – termen folosit spre a desemna jurnalul de autor), dar și unele inventate de Cărtărescu. Astfel, operaare în stăpânire mai multe registre ale limbii,„jocul lingvistic fiindmai important decât ceea ce comunică versurile.
Levantul e redactatîntr-o limbă inventată. Ea poate părea aceea a poeziei pașoptiste (mai precis a lui Bolintineanu din Conrad), dar asta e o iluzie. „Cunoscător al cuvintelor aflate în uzul poetic acum o sută cinzeci de ani, Cărtărescu nu le fetișizează. În fapt, limba Levantului are mai multe straturi și poetul sare de la unul la altul(...) Nici arhaic, nici neologistic, Levantul are un parfum muntenesc evident, rod al fonologiei zonale.”[15] În acest context, epopeea cărtăresciană apare ca o istorie critică a literaturii române în limbaj nespecific,am putea chiar spune că abuzează de lingvistica poeziei.Unele sunete și forme lexicale arhaice ajută cititorul să pătrundă în lumea fantastică a orientului a cântului al XII-lea: „Floare-a lumilor, otravă ce distili între petale, / Semilună care aur pui pă turle dă cristale, / Vis al leneşei cadâne ce pe perini de atlaz / Fundul greu strevede dulce pânşalvarii de Şiraz, / O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul, / Sertăraş unde miroasă cimbrul șienibaharul / Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri, / Zeci de tronuri hâde-n cari şade câte-un Hangerlí, / O, Levant, Levant feroce ca și pruncul care bate / Cuie într-o pisicuţă adormită – cine poate / Neagra ta tristeţe-a trage-n al său peptși a sta viu?”[16].În postmodernism limba poate fi văzută ca un joc. În acest context, jocul înseamnă o legăturăinovantăîntre cuvinte și sensurile acestora, de obicei acesta din urmă fiind atribuit cititorului și nu autorului. Acest joc, se construiește pe metodele de înțelegere și interpretare a textului de către cititor.Textele moderniste fiind scrise pentru cititor și ” cu ochii pe cititor”, pline de combinații iscusite, șiretlicuri lingvistice .
Dat fiind impulsul ludic ce se află la baza textului, morfologia și sintaxa au de asemenea valențe expresive. Autorul inventează forme de plural (arce, rulmentari, pergamenturi, colamari), ignoră regulile acordului („Mai ia saptezeci de lebezi [.]Vezi toate să fie tineri,)!citata paginași folosește un vocabular deosebit, trădând o gândire a livrescului, înclinată spre joc. Așadar, autorul se joacă cu cuvintele, el îmbinând totodată arhaismele (bagdadie, muchelef) cu neologismele(supernove), termeni specializați din limbajul științific, filozofic și tehnic (trilobit, cremaliera), toate acestea fuzionând cu termeni colocviali și elemente de oralitate („ ce să vezi?”)care dau dinamism textului.
Putem observa că scriitorul postmodern nu mai păstrează tiparul unui stil și limbaj unic deoarece are libertatea de a crea un limbaj propriu, deosebit, totul fiind dominat de ludic.
„Levantul lui Mircea Cărtărescu constituie un spațiu discursiv ideal pentru studierea modalității de interacțiune a diverselor niveluri textuale: în această eteroclită geografie lingvistică, auctorele mixează ludic, dar cu maximă luciditate, textul cu inter-/para-/hiper-/hypo-/meta-/textul, tehnica discursului liber cu cea a discursului hiper-repetat, genul epic cu cel dramatic sau liric... E un spațiu al coexistentei paradoxurilor, în manieră postmodernă, ce își asigură simultan unitatea de sens.”În acest context doctrinar, epopeea cărtăresciană apare ca o istorie critică a literaturii române în limbaj nespecific, un meta-discurs ce ab-uzează de lingvistica poeziei. Căci, dacămimesis-ul aristotelic este similar jocului prim literar, în termeni barbieni, Levantul este un joc secund, butaforie a colajelor din poeziile anterioare, un mimesis de gradul al doilea, anamorfotic deformat prin ironie, parodie și spirit ludic.”[17]
Ca orice scriitor-creator, Cărtărescu își puneîn Cîntul al șaptelea întrebarea Ce este poezia? -„Spune-mi, «ce e poesia» și-ncotro o să se-ndrepte?“. Astfel, acestaeste un pretext pentru dezvăluirea artei poetice postmoderne: artefact rezultat din prelucrarea unor fapte de artă anterioară, joc impresionant al minții șidialog intercultural.La Mircea Cărtărescu, ludicul antrenează toate elementele captive în ”jocul lumii”, el se simte liber dând frâu liber ironiei dar și umorului, se joacăla nivelul universului ca spectacol, este stăpân pe jocul cu textul fiind conștient de capcana cuvintelor dar și de calitatea acestora, evitând idealizarea lumii. Așadar, „jocul lumii” văzut dintr-o perspectivă obiectiv-ironică-lucidă devine indisociabil de „jocul poeziei”, nelăsându-se amăgit de cel dintâi, „jocurile existenței" sunt, astfel, și jocuri ale poeziei; realul devine lizibil ca text, după cum se poate vorbi foarte bine de o realitate (materialitate) a textului.
În momentul lecturării Levantului, se simte provocarea la joc, iar scena este cea a textului. „În joc, povestirea urmărește o continuitate perpetuă, neagră; (…). Textul întreg este un tot instabil — raportat la alte texte, este un context pentru un text viitor; el a transformat textul precedent în context — iar textul prim nu există decât prin lectura sa ca un context pentru textul secund. Schimb rapid, multiplicare a suprafețelor; fiecare frază este un citat, adică a fost adusă pe aceastăsuprafață, venind de pe o altăsuprafațăadusă aici pe ocolite“[18].
Autorul dictează un joc dramatic, și pune actorii să joace un joc ce nu e nou, deoarece se vorbește despre realitate se face literatură din literatură cunoscută până atunci. În „Cîntul al nouălea“ are locmomentul ruperii granițeiîntre ficțiuneși realitate,neutralizându-se distincțiile între diversele instanțe, ale Cititorului și Autorului. Autorul însuși îșianunțăapariția în cadrul cărții: „preț de-o clipă în cotlonul⁄ Deschis astfel înLevantul, apărui chiar eu, bătînd⁄ La mașină cîntul nouă…“. Această dizolvare a granițelor face ca întâlnirea dintre autor și personaje să fie posibilă.
Libertatealudică predomină și este evidentăîn special la nivelul caricatural și parodic. „Fundamentul jocului parodic e afirmarea cu orice preț a existenței, prin dozarea în exces a unor clișee medii recurente, cum sunt histrionismul, melancolia bovarică, râsul sarcastic, miștocăreala. Din perspectiva poetului, care va fi atras în cele din urmă în urzeala complotului pe care îl construiește propriul său poem, coagulante sunt saturnismul levantin parodiat („Dân posomoreala-mi neagră te gândesc adeseori”) și melodrama, creuzet provincial accesibil, în care „marele” tragism al vieții se dizolvă în apa liniștit băltitoare a provincialismului bovaric („Și dreptate ai, copilă, căci nu este nici o gramă / Dân a lumii scrieri toate să nu aibe melodramă”). Scenariul poemului se brodează pe canavaua unei conjuraţii politice antistatale, întârziate un timp de episoade colaterale, de trasee antropologice simbolice, de anacronisme meșteșugit inserate în text, dar în cele din urmă izbutite”.[19]
Opera prezintă o lucrare cu o structură complexă în care există manifestări intertextuale și o multitudine de tipuri de limbaj poetic românesc, poetul încercând, parcă, să-i epuizeze stilurile și limbajele, pentru el totul este o joacă, manevrează regulile și îșicreează niște reguli proprii prin lexic (neologisme, arhaisme, regionalisme)și forme sintacticespectacolul, de natură,carnavalescă, fiindprezentaproape la fiecare cânt.Ca urmare a acestor fenomene manifestate, Alexandru Mușina face următoarea observație ”culoarea sarcastică a jocului sau a convenționalului, pe un fundal al vieții imediate”[20].Tema este parodierea unor teme, convenții ale poeziei din trecutul literar, Mircea Cărtărescu realizând un dialog livresc, în spirit ludic, cu literatura trecutului. Astfel, poetul adună la un loc, întreaga istorie a poeziei românești, Levantul reprezentând nu doar o epopee fantezistă a luptei pentru liberate ci și oepopee comică.
Lumea reală și cea ficțională se intersectează prin accente de umor, elemente carnavalești și ludice, joacadupă cum spune autorul părând să trăiască în epopee: „Când pornii poema asta cât eram de cilibiu! / Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee / Șpangă de bărbat alături de pept fraged de femee, / Stiluri mult sofisticate să aduc dântr-un condei / Cum călugărul înfloarepergamintul dă minei / Ticluiam, cu muzichie dă clavir și dă spinetă, / Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă, / Plictisit fiind de joasa poesie-a vremii noastre... / Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre / Împleteam și eu la frase, umilitul condeier / Râdicând nu turnul Babel, ci doar tortul lui Flaubert. / Cine-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă / Vânturând aripe ude, dângogoaşa de mătasă / A Visării, Poesiei... Doamne, Doamne,-țimulțumesc! / Folosiși iar carnea-mi slabă la ceva nepământesc, / Străvăzuși iar lumi frenetici pân mocirla mea dă sânge, / Din nou bila cea vrăjită-n palma mâinii mele stângi e!”[21].
Dialogul nu se stabilește numai cu personajele ci și cu cititorul, autorul încercând să creeze o legătură și cu acesta, textul dând iluzia că se scrie sub ochiicititorilor Eul auctorial devine „personaj" în propria carte, se alătură ființelor create de el, cărora leîntipărește într-unmod ludic-ironic, sentimentul principiului creator. Elpoartăîncântătoare dialoguri cu acestea, dar și cu cititorul implicat direct în procesul textual, textul scriindu-se sub ochii acestora. Cartea și viața autorului se întrepătrund, efectul fiind de „hiper-realism", specific scriiturii postmoderniste:
„Mai apoi, cum se vădeşte de citeşti în almanacuri/Cetitor, cu fantasia-ti tu vezi scene ce vitralii-s /Tot cetind la epopee. () Manoile, cuget nobil, doara tu sezi la o parte, /Numai tu dan toți deșteptești, efigia fără moarte/ Libertatei, Poesiei, care una sunt în veac. /() Manoile, însătotuși chiar și tu ești vis ca toate, ()/Liber te samtestiîn lunci, lângă foc; () Dar ești numai personagiu da hârtieși de gol. /Pot sa-ti curm acum viața, pot sa fac ca sa devii /Trădătorși luda, rege sau călugărîn pustii /lata, te coprindîn palme, te înalț ca p-o păpușă, /Alte linii scriu în palma-ti cu o peana jucăușă,/Ba te scot chiar din hârtia ce-n mașina mea de scris e: /Pan-la brâu acum afara ești dan fabrica de vise/Si ca cel ce sădeșteaptă cu clipit te uițiîn jur.”[22]
Contactul dintre autor și personaje nu se oprește odată cu intrarea celui dintâi în lumea creată de el, ci și la aducerea personajelor în universul real al scriitorului. Aceștia sunt aduși în Bucureștiul de azi și își vizitează autorul. „Există niște pendulări între aparențășiesență, între realitatea concretă și iluzia amăgitoare a jocului poetic.”[23].Totodată, aici se poate observa o opoziție între prezent și trecut, între lumea reală și lumea închipuirii. Auctorele este prezentat aici în timp ce își scrie epopeea, primind vizita propriilor sale personaje:„Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci. / Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea. / Zaţ de nechezol mânjeşte fundul ceştii de cafea. / Sunt pe masă doar borcane nespălate, și-un cuţit: / Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit”[24].
Cărtărescu își prezintă casa, începând cu bucătăria în care scrie:„O bucătărie mica prinde-n ochiul tău contur./Ceașca de cafea pe masa, vase multe în chiuveta /Si, privind în ochii-ti negri, un bărbat cu verigheta /Ce îșiodihnește palma p-o claviatura gri./Ai urcat acum o treapta dan a lumei trepte mii. /Ce mai este Poesia? Libertatea ce mai este /Daca lumea mii de valuri are, cu-nspumate creste, /Creatori șicreature de-s înlanțneîntrerupt! Dar ce faci? Da-mi drumul, uite, mâneca mi-ai rupt! /Lasă-mă, da-mi drumul, respecta convenția, ce naiba!"[25]
Scena finală aruncă lumea literară creată într-un infinit al multiplicării episodului care încheie cartea: „Manoil se duce la bibliotecă șiciteșteLevantul, în acest Levant deschizînd din nou la ultima pagină, unde Manoil se duce la bibliotecă șicitește Levantul….” [26]
Levantul denotă farmec și colorit lingvistic, stilul mânuit printr-o dexteritate formidabilă a autorului, ne poartă prin toateregistrele stilistice oferind diversitate. Stilul adoptat pare a fi unul baroc, carnavalesc, cu o tendință spre joc, spre neregularitate, oferindo mare libertate și fantezie de exprimare prin folosirea unor elemente ale realului lipsite de armonie, dar care fac legătura cu lumea imaginarului, un imaginar de un comic extravagant. În poem sunt surprinse meditații filosofice referitoare la realitatea înconjurătoare, la trecerea timpului, la relațiile dintre etică și estetică.
Unul dintre aspectele remarcabile dinLevantul este prezența extrem de numeroasă a aluziilor culturale, cititorul având nevoie de cunoștințe bogateca sățină pasul cu autorul, acesta din urmă punând la încercare memoria cititorului prin referiri la făcând dese referiri Bolintineanu, Eminescu, Alecu Russo sau Ion Barbu, sau la operele acestora, aceștia nefiind numiți în opera ci doar evocați prin diferite aluzii. Astfel,cartea poate fi percepută din două puncte de vedere: unul deschis cititorilor care văd jocurile de cuvinte ale poetului comice, iar altul destinat celor care privesc dincolo de formă șireușesc să facă legăturile, să recunoască aluziile.
Această operăeste postmodernistă cu deosebire, autorul asumându-și această alegere și îninteriorul poemului: „Ce-n postmodernist opuscul te cufundă-n reverii”[27], „…trebuie să spun ceva inteligent despre postmodernism”[28]. Există o mulțime de trăsături postmoderniste ce pot fi regăsite și în această operă, cum ar fi prozaicizarea lirismului,explorarea oralității și a limbajului cotidian, satirizarea unor teme romantice precum lupta pentru popor, idealismul revoluționar dar și răsturnarea raportului obișnui dintre autor-narator-personaj, opera ajungând să fie carte în carte.
“Levantul este un adevărat manual al postmodernismului romanesc”[29], construindu-se sub forma unor colaje intertextuale. Autorulse folosește derepertoriul literar, reușindsă creeze „lecții vii de istorie literara”[30]. El folosește anumitereferințe culturale, ca Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu, Conrad de Dimitrie Bolintineanu, șiChilde Harold de Byron. Aceste opera nu reprezintă doar modelele pentru aceste epopee ci sunt și integrate în text dovedind înc odată caracterul postmodernist, autorul nu încrucișează speciile literare ci și sursele literare.
Opera prezintă un text unic, greu de egalat în literatura română, ironic și epic, elaborat în registrul corespondentelor livrești, intertextuale cu formări și deformări ale limbajului, tendință spre burlesc, carnavalesc,alegorii complicate și confuze. Cărtărescu în Levantul, se joacă, inovează, manevrează tehnicile literare provocând ludicul șipunând la încercare cunoștințele de literatură ale cititorului reușind să creeze o operă unică în literatura română.
BIBLIOGRAFIE
- Cărtărescu, Mircea, Levantul, București, Humanitas, 2007;
- Eugen Simion, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, 1989
- Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu, Editura Aula, Brașov, 2000.
- Mircea A. Diaconu, Poezia postmodern㸠Editura Aula, Brașov, 2002
- Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Brașov, 2001
- Cărtărescu, Mircea. Postmodernismul românesc. Humanitas,București : 1999
- Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
- Mircea A. Diaconu, „Mircea Cărtărescu“, în Poezia postmodernă, Brașov, Ed. „Aula“, 2002;
- Iulian Boldea- Livresc și parodic în poezia lui Mircea Cărtărescu, Revista Limba Română. Nr.4-6, XVII, 2007
- Iulian Boldea- Modernitate și postmodernitate în poezia românească a secolului XX, Tg. Mureș 2015
- L. Paicu, M. Lupu, Literatura română, Ed. Art, București, 2008
- Daniel Cristea-Enache , O epopee orientala, Ziarul de Duminica, Nr. 86/ 14 Septembrie
http://www.bookaholic.ro/o-carte-postmoderna-ca-la-carte-levantul-de-mircea-cartarescu.html 3 noiembrie 2015
- https://en.wikipedia.org/wiki/Mircea_C%C4%83rt%C4%83rescu – 1 noiembrie 2015
[1]L. Paicu, M. Lupu, Literatura română, Ed. Art, București, 2008, p.328
[2]Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, București, 2000,p. 155
[3]Mircea Cărtărescu, Levantul, București, Humanitas, 2007,p. 60
[4] Mircea Cărtrescu, op cit. p.144
[5]Mircea Cărtrescu, op cit, p. 159
[6]Mircea Cărtrescu, op cit, p. 199
[7]Mircea Cărtrescu, op cit,p. 162
[8] Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, I, Ed. Aula, Brașov, 2001
[9]Mircea Cărtrescu, op cit ,p.134
[10]Idem.
[11]Mircea Cărtrescu, op cit, p.130
[12]Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, I, Ed. Aula, Brașov, 2001
[13]Mircea Cărtrescu, op cit,p. 10
[14]Mircea Cărtrescu, op cit, p, 158
[15] Nicolae Manolescu, op.cit
[16]Mircea Cărtrescu, op cit, p.202
[17]http://convorbiri-literare.dntis.ro/POPESCUdec9.html
[18]JaquelineRissetÎntrebări asupra regulilor jocului, în Antol. cit., p. 223
[19] http://www.crispedia.ro/Levantul__de_Mircea_Cartarescu__comentariu_literar__rezumat_literar__aprecieri_critice
[20] Budila-Express (publicat in culegerea colectiva Cinci. 1982
[21]Mircea Cărtrescu, op cit. p. 203
[22]Mircea Cărtrescu, op cit, p.144
[23]Iulian Boldea- Livresc și parodic în poezia lui Mircea Cărtărescu, Revista Limba Română. Nr.4-6, XVII, 2007
[24]Mircea Cărtrescu, op cit, p. 204
[25]Mircea Cărtrescu, op cit,p.145
[26](http://www.bookaholic.ro/o-carte-postmoderna-ca-la-carte-levantul-de-mircea-cartarescu.html)
[27]Mircea Cărtrescu, op cit,p. 61
[28]Mircea Cărtrescu, op cit,p 146
[29] Cristea-Enache Daniel, O epopee orientala, Ziarul de Duminica, Nr. 86/ 14 Septembrie
[30]Ibidem