Dumitru Fănăţeanu
Abia de mai simţi
(Din volumul Timpul din noi, Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2009)
Tinereţe, drum de demult
în uitare, se preface
în pulberi ca piatra sub paşi.
Abia de mai simţi umbrele
şi clipa trăită atunci
Urcă-n tăcere de nimeni ştiut
sub grele poveri, muntele-nalt.
De-asupra, cerul miroase a ploi.
Timpul acela-i departe
tot mai stins între ziduri,
iar noi suntem clipa, nimic.
Lucian Perţa
Abia de mai simţi
Tinereţe, vremi zbuciumate—
abia te mai ştiu, abia te mai simt,
timpul din noi prefăcut în uitate
drumuri de pulberi prin care consimt
şi acum, ca şi-atunci să mai trec.
Ca director, ce cultură făceam
în grelele timpuri când chiar nu aveam
deasupra în sală mai mult de un bec...
departe e timpul acela, nimic
nu mai e cum a fost – o spun sec—
şi clipa-mi trăiesc ca bunic!
Dumitru Fânăţeanu
(...)
(Din volumul Arhitectura ploii, Ed. ,,Grinta”, Cluj-Napoca, 2010)
Eu adorm cu muzele-n braţe...
În caierul vremii
se desfată candoarea.
Coloane de tihnă
sculptate în templul
fiinţei
ating infinitul
din noi
la rang de virtute.
În nopţile lungi
(vioaie şi tandre)
ca vioara atinsă
de geniu
rodeşte-n pământ
roditor
ca o zestre divină.
Lucian Perţa
(...)
Nu ştiu ce am că de-o vreme
cu muzele-n braţe mă trezesc...
Nici n-apuc să le-ntreb de probleme
de arhitectura versului,
c-aţipesc.
În somn ating infinitul
din vers,
dar cum mă trezesc,
muzele-mi pleacă,
după ce mi-au şters
din memorie, cu o adiere,
(oare cum reuşesc?)
tot ce mi-au spus astă noapte
şi asta acum când
editoru-mi cere
nu vorbe, nu vise,
ci fapte!