Cornelia Georgescu
De cum intră în casă, Lia fu întâmpinată mai întâi de un pisoiaş gri, cu blăniţa moale şi pufoasă, care-i sări în braţe de cum o zări intrând pe uşă, lăsându-se dezmierdat de mângâierile ei pline de tandreţe şi afecţiune. Cu motănelul gri în braţe, Lia intră în camera de zi, unde se aflau părinţii ei, ambii treji. Ea-şi salută părinţii, care se ridicară în picioare, zărind-o; pe ea o aşteptau.
- Cam târzior astăzi, domnişoară, îi reproşă blând domnul Virgil Stancu, care părea a fi îngrijorat de întârzierea fiicei sale.
- Nu foarte târziu, tati, surâse ea, ceea ce-l dezarmă rapid pe tatăl ei; acesta îi răspunse tot printr-un zâmbet, renunţând pe loc la alte reproşuri pe care, probabil le avusese în minte înainte de sosirea fiicei sale.
Părinţii ei o aşteptaseră pe ea, îngrijoraţi de întârziere şi foarte probabil, nerăbdători să afle rezultatul concursului, după încheierea celor cinci testări.
- Am auzit o maşină; ai venit cu taxiul? întrebă, tare curioasă, doamna Valeria Stancu.
- Nu, mami, nu cu taxiul; m-a adus un coleg cu maşina, explică ea.
- Un coleg?! se miră mama ei. Păi, care dintre colegii tăi are o maşină? Nu ştiu nici unul care să aibă.
Continuare
Eliza Rosanna Tiu
Lacrimi de aur picură leneș pe fețele ruginite ale frunzelor. Una dintre ele, slăbită pesemne de trecerea anotimpurilor, se desprinde de ram sub povara cea grea a luminii și își începe zborul către necunoscut. Habar nu are că, în curând, își va culca limbul zbârcit pe așternutul reavăn de pământ, ce miroase a putred. Chiar dacă unele dintre suratele sale încă mai stau agățate mândru de crengile negre și golașe, toate vor avea parte în curând de acest declin iminent ce le va conduce spre pieire. ,,Așa este legea firii”. Ce minciună dulce. Oare cum mai poți găsi frumosul într-o lume unde orice se termină cu moarte? Oare cum te mai poți agăța de speranțe atunci când vezi cu ochii tăi cum tot ce era tânăr se ofilește? Cum pot oamenii iubi iarna, timpul în care pământul pustiit îmbracă haine albe și strălucitoare doar pentru a camufla adevărul - paralizia vieții? Răspunsul poate că nici nu îmi este străin. Până la urmă, și noi facem la fel. Ne înveșmântăm sufletul cu vorbe și aparențe, doar pentru a dosi aceleași taine: durerea, disperarea, necazul.
Îmi trag scaunul de la birou și îmi rup privirea de la peisajul melancolic. Iau stiloul în mână și îi înșurubez capacul la celălalt capăt. Îmi place să dau viață de cerneală cuvintelor, să privesc jocul peniței pe hârtie, dar mai ales, să îi ascult hipnoticul scârțâit care îmi vindecă sufletul.
Continuare
Eliza Rosanna Tiu
Picioarele îmi cedează sub greutatea corpului ce mi se pare multiplicată de oboseală și de foame. Mintea îmi spune să continui, dar mușchii se opun. Cad în genunchi. Iarba înaltă îmi gâdilă bărbia, învăluindu-mă într-un miros de proaspăt.
- Cassia! Vino aici! Am reușit!
Vocea fratelui meu pare a fi îndepărtată și neclară. Ridic privirea la timp pentru a-l vedea alergând spre mine, cu chipul încordat de îngrijorare. Mă sprijin de mâna pe care mi-o întinde, uitându-mă fix în ochii săi de ambră.
- Ești sigur că ăsta este Oplontis ?
- Da! Mi se pare că pot vedea și Villa ! În sfârșit nu vom mai muri de foame pe străzi!
La câțiva kilometri distanță de câmpia unde ne-am oprit se întinde un oraș maiestuos, umbrit de muntele Vezuviu. Mai departe de el, o panglică azurie ce sclipește în soarele de octombrie se înnoadă cu eșarfa cerului. După drumul ăsta pe care-l credeam interminabil, casele luxoase îmi par atât de apropiate încât le-aș putea atinge cu degetele mele osoase, murdărindu-le tencuiala. Încerc să le mângâi cu palma, făcând un pas, încă unul…
Continuare
Codrut Constantinescu
1 august 2016
Am citit şi eu celebra "listă a lui SOV cu numele celor din mass-media plătiţi de mogul" şi mă încearcă o mare admiraţie faţă de SOV. Omul ăsta chiar a crezut în formatorii de opinie din Valahia şi i-a plătit împărăteşte cu sute de mii de lei şi chiar milioane. Ce generozitate! Ce naivitate! Credea că le cesionează conştiinţele însă s-a înşelat big time, cine îşi vinde conştiinţa o dată, o va face şi a doua oară şi a treia oară. Să semnezi contracte de cedarea de drepturi de autor pentru mii de euro! Daţi-mi voie să visez. Şi cei mai mulţi au fost plătiţi doar să-şi dea cu părerea. Merci, la asta orice român este mare expert. De exemplu eu aş putea să am acum o părerea despre absolut orice pentru doar 500 de euro, doar m-am întors din vacanţă cam lefter. Daca există vreun mogul interesat, îl rog să ma contacteze. Mulţumesc.
Continuare
Ioana Precup
La poalele unui munte trăia, cândva, o familie de țărani. Casa lor a fost învrednicită cu doi copii, un băiat și o fetiță, veseli și iubiți ca zilele de sărbătoare.
Pe lângă casa acestora își ducea zilele o familie de cai, ajutându-și stăpânii care le ofereau toată atenția ,să uite de asprimea traiului la țară. Într-o zi de primăvară, iapa dădu naștere unui mânz sănătos, sprinten , cu părul negru și lucios ca pana corbului, căruia copiii stăpânului îi dădură numele de Negruț.Acesta însenina zilele celor din jur. Creștea de pe o zi pe alta . Se lăsa admirat, răsfățat și mângâiat de parcă ar fi fost o jucărie însuflețită.Seara, părinții cu greu își convingeau copiii să meargă la culcare.
Într-o dimineață, pe când Negruț alerga, lipsit de griji, la marginea pădurii, îi sări în cale un animal ce semăna tare bine cu Maxilică, câinele stăpânilor.Ar fi vrut să se joace cu el, dar acesta se propti în fața lui cu o privire amenințătoare și mârâi, arătându-și colții.Un fior de spaimă îi cuprinse trupul pentru prima dată. Dar poate e doar o părere...Își făcu curaj și-i spuse:
-Bună ziua! Eu sunt Negruț. Vrei să te joci cu mine?
Continuare
