Există în noua carte a Valentinei Becart, Din jurnalul unei zile. Obsesia deşertului, apărută la Editura Stef din Iaşi, în 2011, cu ilustraţia grafică a lui Mihai Cătruna, o sublimare a durerii venind din fără-de-răspunsul unei iubiri. Repertoriul afectiv al nereciprocităţii sentimentului iubirii este dens, orchestrat cu fineţe, răsfrânt în deşertul timpului şi al celui sufletesc, în acelaşi timp primind solii reechilibrării timpului şi sufletului; căci, spunea James Matthew Barrie, şi “dragostea neîmpărtăşită îşi are propriul ei curcubeu.” Imaginea fiinţei dominate “de spaimă şi–ndoială” coexistă cu vestea ecloziunii : “iarba sfioasă/ abia înverzită/ mirosind a primăvară/ şi-a viaţă renăscută…” 

Este sugestiv moto-ul volumului, din Scrisori imaginare de Octavian Paler.

În deşertul obsesiv ce-i inundă poetei teritoriile lirice, întâlnim contururi – “piramide” – care duc la reflecţia “că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.” De aceea, poemele-eseu din Obsesia deşertului, pe cât de dureroase pe atât de tandre, sunt proiecţii ale clipei trecătoare, ale contingentului devastator, dar şi ale unui timp asimilat dăinuirii prin creaţia poetică. Semnul speranţei revine, de la început, într-un al doilea moto al cărţii, poeta mărturisindu-şi “speranţa că ceva… o să dăinuiască dincolo de această realitate înşelătoare…”  

Volumul se deschide prin poemul Din jurnalul unei zile ( scriu cu fire de praf) în tonurile metaforice ale fragilităţii umane, ale neputinţei, dar şi ale arderii , ca încercare a eului de a se salva din realitatea “primejdioasă” în care “ se mai rotesc vulturii din când în când…” şi “ privirile se lovesc de lumina aspră, / apăsătoare…” Deşi cuprins în deşertul de gânduri, într-un peisaj auster, potrivnic, al recluziunii, eul poetic, mărturisindu-se, nu îşi pierde vitalitatea şi candoarea din demnitatea mesajului: “cu sângele ce mi-a rămas / voi semna scrisoarea / ce ţi-o trimit…” Timpul se măsoară în răsturnări haotice, cu apăsătoare trimiteri “într-o inimă cuprinsă de spaimă” , în acelaşi timp, “ceasul” putând fi şi “darnic şi plin de promisiuni”. Domină imaginile hiperbolice ale nopţii ce ia locul zilei, hienele ameninţă timpul şi acumulările afective ale eului liric ( “poveştile ce le-am purtat în suflet”) care atinge un apogeu al suferinţei (“ prea multă sfâşiere / într-un singur trup” ), numai că hăul, ruinele, singurătatea, amăgirea, cenuşa, întunericul, malurile surpate, soarele schilodit, aripile de ceară, “pământul temniţă”, “somnul nerodirii”, “braţele absurdului” nu pot opri cântarea vindecătoare, dorinţa renaşterii, precum a Pasării Phonix, într-un alt “trup”, auzind “ scâncetul materiei înmugurind” şi “ sevă în cuvinte”. Un poem poartă, sugestiv, numele: Din jurnalul unei zile (Să-mi cresc un trup…)  

Încercările de evadare din constrângerile spaimelor, “ atât de sălbatice şi-nfometate toate”, din “agonia timpului irosit”, se întrepătrund cu sentimentul poetului condamnat de propria operă, când aceasta a “târât gândurile / în unghere tenebroase / lipsite de armonia iubirii…”, dar şi al poetului apărat de propria operă, când poemul îi va aduce “laude” , bunăoară, unei nepreţuite toamne. Versul, în aceste ipostaze, se naşte din sensibilitatea imensă şi conştiinţa vie cu care Valentina Bercart îşi scrie opera.  

Poeta caută înţelesuri, limpeziri, într-un tărâm al antinomiilor. Umbra de ieri şi regăsirea cuvintelor de azi, neîmplinirea şi împlinirea, dizarmoniile şi armoniile , indecizia şi hotărârea se întâlnesc în edificiul liric al devorării fiinţei, şi al înălţării acesteia. Timpul “revolut”, al îndoielii, al obsesiei deşertului e suferinţă, damnare, răstignire ( “Eu stau undeva în mijlocul cerului / cu trupul înrădăcinat în pământ / şi braţele împietrite în aer…”) , fiind şi penitenţă, decantare, un fel de nouă naştere ( “n-am să mai cer/ prea mult / vreau doar un singur/ loc / un punct luminos / în sânul tău / eternitate…”). Un timp etern, al acalmiilor cosmice, va înlocui vacarmul clipei, “paradisul în destrămare”, aflând trupul şi sufletul poetei în rugăciune, în numele unei linişti curate, nicicând ameninţate“de strigăte / nisipoase, / larvare…”  

Descătuşează-mă!– e strigătul rugăciunii poetei, ştiind că sufletul “are nevoie cât mai repede de / o speranţă “, că “ nu poţi rămâne prizonier într-o “inimă rănită”. Viaţa e “căutare, rătăcire şi risipă”, conchide poeta, limpezindu-şi tocmai din această împovărare profesiuni de credinţă - “ Voi fi râul ce-şi poartă povestea peste/ veacuri…” - consubstanţiale jertfei: “Undeva, un poet…” , “sângerând, sângerând…”