În satele de pe Valea Tisei ce aparţin de comuna Bocicoiu Mare (Tisa, Lunca la Tisa, Crăciuneşti şi Bocicoi) există  o schemă de interferenţă etnică ce cuprinde trei comunităţi: Ucraineni, Români şi Maghiari.
    În localităţile de pe Valea Vişeului, ce sunt incluse administrativ comunei Bistra, această schemă se reduce la două grupuri etnice: Ucraineni şi Români.  Proporţia numerică este, în primul caz, de 2 la 1 pentru raportul ucraineni români, de aproximativ 6,8 la 1 ucraineni/maghiari şi de 3,5 la 1 pentru români/maghiari, distribuţia indicând o „înclinare” a  balanţei populaţiei din zonă în favoarea ucrainenilor şi românilor, însă şi grupul etnic maghiar fiind, totuşi, suficient de bine reprezentat. Din acest motiv contaminările şi condiţionările reciproce, în câmpul culturii tradiţionale, au imprimat anumite „constante” uşor de observat la nivelul celor trei grupuri etnice, fără a se mai putea preciza direcţia din care provin acestea.

 


    Cu totul alta este proporţia grupurilor etnice pe Valea Vişeului (Bistra, Crasna Vişeului, Valea Vişeului) unde avem un raport de 10 la 1 al binomului ucraineni/români, minoritatea maghiară nefiind practic reprezentată, după cum se vede în următorul tabel  cu datele recensământului populaţiei din 2002:

 

 

COMUNA

              DIN  CARE:                 

 

BISTRA

BISTRA

CRASNA VIŞEULUI

VALEA VIŞEULUI

UCRAINENI

4.021

1.184

1.247

1.590

ROMÂNI

399

131

214

54

MAGHIARI

3

1

-

2



    În zonele cu puternice comunităţi ucrainene cercetările de teren, realizate într-o manieră sistematică şi reluate periodic, ne întăresc convingerea  că obiceiurile şi tradiţiile sunt menţinute încă dar într-o formă atenuată. Caracteristică uşor de observat peste tot în zona rurală, deci şi în cazul satelor româneşti.
    În ultima jumătate de secol şi aici, în localităţile cu populaţie de etnie ucraineană, fenomenele care au marcat profund ( şi ireversibil) cultura tradiţională au fost colectivizarea agriculturii şi / sau (în ultima perioadă) contactul accelerat cu vestul Europei. Mai mulţi cercetători au semnalat modificările esenţiale, începând cu anii cincizeci, în modul în care erau performate diferite obiceiuri şi datini, remarcându-se mai ales „simplificarea” lor. Cu toate acestea chiar şi în acest mod de performare actualizat datinile şi obiceiurile comunităţilor ucrainene din Nordul Maramureşului şi-au conservat filonul ritual, magico-religios, uşor de remarcat de către cercetător, chiar dacă (aproape) deloc conştientizat de performeri, în interpretarea cărora predomină  latura spectaculară.
    În lucrarea de faţă vom încerca să evidenţiem acest filon ritual şi caracteristica magico-religioasă analizând secvenţele principale din ceremonialul nunţii, performate şi azi chiar dacă, aşa cum spuneam, destul de simplificat.
    Succesiunea momentelor importante de la o nuntă din comunităţile Maramureşului unde populaţia este covârşitor de etnie ucraineană (în cazul analizat de noi Bistra, Valea Vişeului) nu diferă foarte mult de schema cunoscută a nunţii tradiţionale româneşti. Lanţul secvenţialităţii în cazul nunţii,descris de Arnold Van Gennep   ca un rit de trecere (ce cuprinde rituri preliminare, liminare şi postliminare) impune cel puţin două etape obligatorii: a) Prima etapă axată pe schimbarea statutului fetei şi b) A doua etapă centrată pe momentele DRUMULUI.
a) Prima etapă: schimbarea statutului fetei:
    cu o seară înainte de nuntă, la mireasă acasă se cosea cununa (peremitca) care se aşeza pe capul fetei după ce i-a fost împletit părul.
    la cununie, în biserică, după jurământ preotul aşează pe capul miresei un batic roşu. Se sfinţeşte acel batic care devine, astfel, un simbol al femeii măritate.
    îmbălţuitul miresei se face de către mire care pune pe capul tinerei un batic verde; fata aruncă baticul, apoi mirele pune baticul alb, care, la fel, este aruncat. A treia oară pune baticul roşu pe care mireasa îl acceptă. Din acest moment a devenit molodeni (femeie-tânără).

b) a doua etapă – momentele DRUMULUI.
    logodna- făcută cu cel puţin o săptămână înainte de nuntă, cu cei din familie şi naşul mare: „el vorbeşte acolo... bătrânii vorbesc”
    chemarea la nuntă: făcută separat de mire şi mireasă şi ajutaţi de „drujbe” (doi tineri prieteni cu mirele) şi „druşte” (două tinere apropiate miresei)
    după mireasă: mirele se duce cu alaiul său însoţit de muzicanţi la mireasă acasă, unde sunt ospătaţi, iar apoi pleacă spre biserică
    la cununie: după „cinstea” de la mireasă se deplasează alaiul nunţii la biserică.
    la mireasă: a doua zi dimineaţă mirele şi rudele apropiate se duceau după mireasă la ea acasă

    Este important de semnalat că transformările care au loc sunt, în secvenţele primei etape, o convertire de tip gradual (care este permanent arătată comunităţii) a fetei în femeie. Sau, altfel spus, drumul de la „fetie” la „nevestie” este în mod obligatoriu prezentat satului care este de acord şi „aprobă” această transformare tocmai prin participarea la întregul lanţ ritualic.
    În secvenţele celei de a doua etape – momentul DRUMULUI – avem o evoluţie (la fel puternic dramatizată şi vizualizată pentru întreaga comunitate) a unei importante transformări sociale: un băiat şi o fată care aparţin de două familii diferite realizează, în urma căsătoriei, un nou nucleu familial. Acest fapt care duce la modificarea stării sociale a satului este obligatoriu să fie marcat şi prezentat comunităţii. Bineînţeles că cele două tipuri de transformări nu sunt străine una de cealaltă, ele au un palier de convergenţă. Să observăm că şi la nunta ucrainenilor, ca şi la o nuntă a etnicilor români din aceste sate, marcarea foarte puternică a pasajului pe care fata îl parcurge cu ocazia căsătoriei profunzimea evidentă a riturilor sale de trecere în comparaţie cu cele cărora le este supus băiatul, este o confirmare pentru complexitatea transformării pe care ea o are de parcurs cu acest prilej.
    Pe parcursul „scenariului nunţii” extrem de interesante sunt opoziţiile care punctează  şi  potenţează transformările în cadrul acestui rit de trecere.
    Astfel, la petrecerea numită zabodene cu o seară înainte de nuntă, participă mai ales tinerii, iar duminica, în mod special adulţii, subliniindu-se astfel opoziţia tânăr  (cu semnificaţia subiacentă necăsătorit) versus matur (cu semnificaţia subiacentă căsătorit).
    Dacă la masa  (ospăţul) din ziua nunţii participă o mare parte a comunităţii, a doua zi mai merg la mireasă doar rudele apropiate, ceea ce înseamnă că este clar semnalată opoziţia dintre comunitatea lărgită a satului respectiv cea restrânsă a neamului.
    În fine, dacă în ceremonialul din ziua nunţii toţi paşii, toate momentele importante au o evoluţie strictă, conform ritualului şi nu vor trece niciodată de limitele unui registru extrem de sobru, participările de a doua zi sunt foarte vesele, uneori licenţioase. Brusca modificare a registrului sărbătorii, cu o voită deteriorare a sobrului şi o alunecare spre hilar, evidenţiază disoluţia ceremoniilor nupţiale tocmai cu scopul de a indica această trecere (sau revenire) de la ritual la cotidian.




BIBLIOGRAFIE

Lévi Strauss, C: Antropologia Structurală, Trad. I. Pecher, Bucureşti, Ed. Politică 1978.

Van Gennep, A: Riturile de trecere, Iaşi, Ed. Polirom, 1996.

Marian, S.F. Nunta la Români, Bucureşti, Ed. Grai şi Suflet – Cultura Naţională 1995.