DORIN PLOSCARU – “SÂMBĂTA LUI LAZĂR”, ED.HELICON,1997.

       “O poezie în care cuvintelor li s-au pus pe umeri poveri de luminoase simboluri” scrie poetul Dorin Ploscaru , poet care, iată, revine în atenţia criticii de specialitate cu volumul “Sâmbăta lui Lazăr”, Ed.Helicon, 1997. O continuă căutare a răspunsurilor la tot ceea ce-l frământă îngăduie versurilor sale poetul acesta înrobit de frumuseţea şi graţia şoaptei. O bolnavicioasă stare de graţie face ca prea plinul mesajului său poetic să fie uşor perceptibil. Grija poetului, nedisimulată, pentru Mistic, pentru Divin dă forţă mărită substanţei preocupării sale. Astfel, din păienjenişul ideilor se nasc poeme de-a dreptul memorabile, poeme în care poetul dă frâu liber imaginaţiei sale luxuriante. Cuvintele se învalmăşesc atunci, poetul căzând pradă neputinţei de-a pune pe hârtie (chiar) tot ceea ce simte.

De aici şi acel uşor motiv, acel uşor iz de cerebralitate care planează de-asupra poemelor sale. Şi totuşi, această intervenţie în “forţa” asupra actului inspirativ reuşeşte, într-o bună măsură, să tradeze, să resfrângă în faţa şi inima cititorului chipul unui poet egal cu sine, împăcăt cu propriul său eu, constient de propriile-i putinţe şi neputinţe. Poate tocmai din acest motiv versurile sale, de-a dreptul confesiuni, reuşesc să-i trădeze interioarele frământări, precum şi-o acerbă luptă cu tot ce răneşte frumuseţile lumii; chiar lupta cu el însuşi, uneori. De aici şi aciditatea unora dintre versuri, aciditate în dosul căreia, parcă resemnat totuşi, poetul îşi ascunde durerea neputinţei “îndreptării” lumii: “casele sunt la fel de absente, şterse imagini/ pe retina crâncenă a uitării trenurile ne/ duc în gări cosmopolite, populate de/ seminţii barbare, fumatoare de pipă, cu/ mâini înmănuşate” (Greaţa), sau, după cum zice poetul după doar alte câteva versuri: “văd/ tot mai des, mai mereu şefi echipaţi cu/ galoane, chipie aurite şi feţe mânjite de ipocrizie/ o ţară întreagă înfestată de cancer tot/ mai des oameni trişti purtându-şi prin gări/ genţile înstrăinării”.

       O viziune de-a dreptul apocaliptică se conturează din poemele lui Dorin Ploscaru – “cum stau/ căţelele în jurul tomberoanelor la margine/ de oraş prostituatele bete îşi leagană viaţa-ntre/ noapte şi zi” – decăderea şi decadenţa semenilor e dată-n vileag cu strigătul disperat al celui îngenuncheat de neputinţa întoarcerii lumii cu faţa-nspre valorile-i perene. De aceea şi spune poetul: “doar lectura te face domestic”.

     Închizi cartea, închizi apoi ochii şi-l vezi pe poet refugiat în sine în camera sa încuiată pe dinăuntru, înspăimântat de mizeria cotidiană. “Reţeta” salvării e simplă: “tăciune, ochii de rugaciune, haine,/ hlamida roasă la mâneci, de timpuri străvechi” (Sâmbăta lui Lazăr), sau: “Te gândeşti la toate, la anii în care/ ar trebui să fii mort/ în timp ce plesneau sub coaja/ prunului tânăr sevele rădăcinilor” (În timp ce plesneau…).

       Mai rar mi-a fost dat să întâlnesc poeme atât de încărcate de SOS-uri ca în poezia lui Dorin Ploscaru. Doar în volumul “Paşii vânătorului” al lui Jose Agustin Goytisolo, tălmăcit şi la noi, de regretatul Aurel Covaci şi publicat la Ed.Univers, în 1986, am mai gasit atâta preocupare pentru starea morală a societăţii umane. Diferenţa dintre acesti doi poeti însă este aceea ca în timp de Goytisolo, din când în când, ce e drept, alterneazâ descrierea urâţeniilor lumii cu cele al frumuseţii acesteia, astfel realizând poeme îndestulate de transcrierea propriilor lui simţăminte contradictorii, Dorin Ploscaru adoptă tonul grav, tăios şi neiertator, nedisimulându-şi ironia, ori poate ironia iscată tocmai din disperarea care l-a cuprins odată cu “tălmăcirea” continuei depărtări a omenirii de Frumos. De aceea şi tot ce redă el în vers e sumbru: “Spitalul era o cocioabă unde/ erau adunaţi răniţii şi muribunzii, mamele/ cu pruncii la sân cusute cu aţă de cânepă/ peste incizii butucănoase/ aşezate pe băncile soioase de lemn/ / nişte bărbaţi schilozi numai piele şi os/ făcuseră cu trupurile lor gropi în pământ de-atâta amar de suferinţă şi/ nemişcare, gemetele şi vaierele nu conteneau/ zi şi noapte” (Francesco de Goya), sau: “îmi spui că te-ai împăcat cu gândul aşa cum se împacă/ deţinutul cu puşcăria, gândurile nu mai sunt/ ale tale din când în când aţipeşti pe banca/ din parc iţi scrii partiturile pe genunchi la/ rădacina stejarului solitar din mijlocul/ câmpiei ce arată drumul apocalipsei” (Ţara oamenilor mascaţi).

       Poetului nu-i mai rămâne atunci ca singură soluţie viabilă de supravieţuire decât Resemnarea. Descoperirea acestei stări-situaţii prilejuieşte versuri mult mai încărcate de sens: “viermii ne mănâncă şi anii se duc/ se lasă seara peste sâmbăta/ săptămânii se duce ziua pleacă încet/ fericirea lumii” (Plimbare în grădina botanică), sau: “Ni s-au tocit mobilele/ ca şi anii noştri bolnavi de scorbut/ gingii sângerânde într-un secol poluat/ sufocat ni s-au tocit degetele şi/ genunchii ni s-au tocit ni s-au tocit/vocile, glasul a răguşit ni s-au/ împăienjenit ochii, drumurile au ruginit” (Marea aceasta de glasuri stridente), sau, ca ultim exemplu, care priveşte şi-o profundă concluzie: “Toate relele lumii sunt izbăvite doar/ primăvara”.