„În peisajul liric actual, Liliana Terziu Boian face o figură aparte” – notează poeta-critic literar Victoria Milescu, în prefaţa aşezată în fruntea cărţii de poezie „Culoarea femeii” (Editura Inspirescu, 2014) aparţinând acestei poete speciale. Deşi prefaţa se intitulează „Femeia eternă”, autoarea-eroină lirică evadează din acest fabulos anonimat, într-un timp al clipei prezente – şi dincolo de clipă. Iar Victoria Milescu surprinde – cu al şaptelea simţ, specific numai sexului frumos (şi misterios!) – însuşirile acestei ipostaze temporale în manifestările poetice ale autoarei: „emotivă până la vulnerabilitate, sentimentală, ţinând piept cu greu neliniştilor, incertitudinilor ce-i asaltau viaţa de fiinţă trăitoare într-o lume deloc lipsită de probleme… se confesează în versuri cu o sinceritate dezarmantă, dezvăluindu-şi trăirile, încredinţată că pot ajunge  într-o formă sensibilă la inima oamenilor,

după ce vor fi dat o raită prin rai şi prin iad”. Poeta-critic fixează, apoi, coordonatele „aparte” ale „figurii” ce-o face poeta-autoare în peisajul literar actual: „Dacă în ziua de azi, poetele scriu cu o dezinvoltură excesivă, aproape de limitele unei masculinităţi agresive, Liliana Terziu Boian scrie aşa cum simte, direct şi cald, nu după moda timpului”.

            Da. Aici se află cheia  ce deschide – sau întredeschide sau ne iluzionăm noi că se deschide – sesamul de surprize şi bogăţii al autoarei.

            Parcurgând poeziile, tentat să stărui asupra primeia (ce dă şi titlul volumului) cu care eroina ne iese ispititor în faţă, parcă vrând chiar să ne abată atenţia, m-am oprit totuşi – ţinând cont şi de „recomandările” Victoriei Milescu – la poezia „cerşind iubirea”; practic, la primele trei versuri şi la ultimele trei, ca la două axe între care/în jurul cărora se roteşte  misterul erotic (şi nu numai): „Sunt o eretică-n iubire rătăcind mereu / nesupravegheată de străjeri esteţi / ascult de orologiul meu interior… // …mă voi învălui în mister / şi voi face dragoste / până la căderea apusului”.

            …voi face dragoste până la căderea apusului. Altfel deghizată, desigur, altfel motivată artistic, dar asemănătoare, totuşi, unde am mai întâlnit noi o asemenea prelungită stare de extaz? Îmi vine în minte, iată, o recentă carte de poezii a lui Marius Tucă, intitulată „Te voi iubi până la sfârşitul lumii”. Bărbatul-erou liric împinge sentimentul – într-un jurământ nedeghizat – până la sfârşitul vieţii. O poezie modernă, francă, tonică – în mişcarea browniană a sentimentelor de dragoste din peisajul poetic actual. Romanticul titlu al cărţii lui Tucă poate avea o replică avant la lettre, cu vreo 20 de ani înainte, în cartea talentatului tânăr (pe atunci) poet Daniel Bănulescu (nici o tangentă la prozatorul Ştefan Bănulescu) intitulată „Te voi iubi până la sfârşitul patului”. Nici el agresiv, deşi cu imagini poetice mai fruste, uneori chiar abrupte, dar, ca şi la Marius Tucă, totul învăluit într-o penumbră de melancolie. Ei, bine, poezia de profil a Lilianei Terziu Boian (în principal, cam toată cartea) îi cuprinde pe cei doi autori – şi ceva pe deasupra; deşi, aparent, se consumă (doar) „până la căderea apusului”. O voluptate specifică, o ciocnire planetară violentă – în care „senzaţionalul moare / sub apăsarea clipei prezente” – vitalitatea debordantă a fulgerelor biciuind simţurile – iată ce-o deosebeşte, o amplifică şi o impune, în comparaţie cu cei doi autori-bărbaţi. Ea este, într-un fel, şi femeie şi bărbat; mai exact spus, femeia şi bărbatul (la un loc) – şi viceversa. Ea este yang şi yin din străvechea filozofie chineză: yang semnificând masculinul (masculinitatea) – soarele, cerul,  căldura, acţiunea, forţa, creaţia: yin semnificând femininul (feminitatea) – luna, pământul, frigul, pasivitatea, moartea; cele două componente  aflându-se în continuă opoziţie: soare-lună, cer-pământ, căldură-frig, acţiune-pasivitate, dinamism-inerţie, mişcare-repaus, întuneric-lumină, timp-spaţiu, esenţă-substanţă (existând în om, în sentimente, în anotimpuri, în culori – în tot, determinând totul). De altfel, poeta chiar vorbeşte într-o poezie („plouă ambiguu” – !) despre „femeia-bărbat”.

            Şi, totuşi. Parcă nici aşa – după plonjarea în antica filozofie chineză – definiţia eroinei lirice, a femeii în general, n-ar fi pe deplin mulţumitoare. Cobor, atunci, tot în antichitate, în antichitatea indiană de data aceasta, şi caut definiţia într-o „Jacata” indiană (legende circulând cam în perioada neoliticului european) – aşa cum o transcrie Ovidiu Drimba în „Istoria culturii şi civilizaţiei” (volumul I). Citez: „La început, când Tvaştri, creatorul divin, voi să creeze femeia, îşi dădu seama că folosise toată plămada pentru crearea bărbatului şi că nu-i mai rămăsese nimic. După ce se gândi, făcu precum urmează: luă rotunjimea Lunii şi întortochetura plantelor agăţătoare, îndărătnicia cârceilor volburii şi tremurul firelor de iarbă, mlădierea trestiei şi farmecul florii de lotus, privirea blândă a căprioarei şi înverşunarea cu care se apără albina, bucuria zglobie a razelor de soare, plânsetul norilor şi nestatornicia vântului, sfiiciunea iepurelui şi înfumurarea păunului, moliciunea pufului de papagal şi duritatea diamantului, dulceaţa mierii şi cruzimea tigrului, căldura focului şi răceala zăpezii, vorbirea gaiţei şi gânguritul dulce al porumbelului, perfidia cocorului şi fidelitatea raţei sălbatice şi, amestecând toate acestea la un loc, făcu femeia şi o dărui bărbatului”. 

            Ei, acum vin şi mă întreb – şi vă întreb: Cum poţi pătrunde în „laboratorul de creaţie” al unei astfel de poete? al poetei Liliana Terziu Boian? Fără a încerca o astfel de riscantă întreprindere, voi răsfoi, în curgerea lor firească, paginile cărţii, notând pe marginea lor unele impresii şi gânduri fulgurante. Şi mă întorc, în sfârşit, la prima poezie, „culoarea femeii”, care, dincolo de drapajul violet (ce se vrea un fel de chimono al eroinei, pe parcursul întregii cărţi) justifică întru totul cele spuse mai devreme. Citez doar ultimul vers din cele trei strofe: „mâine vei fi a mea mâine vei fi a mea” // „mâine vei fi al meu mâine vei fi al meu” // „sunt femeia ta violet sunt femeia ta violet”. Yang şi yin se întrepătrund într-o structură definitivă – şi definitorie. Iată o sugestie de yang: „nu încerca să ştii mai mult / umbrele păcatului vor întuneca visele” („statuia din parc”). Şi de yin: „lumina dezbrăcată de orice pudoare / se tolăneşte ca o pisică alintată de frenezia lunii” (aceeaşi poezie). Dacă ar fi fost un yang, meditând la lumina dezbrăcată de orice pudoare, acesta s-ar fi exprimat, de exemplu, aşa: amurgul siluieşte lumina-ntre copaci

            În ceea ce priveşte culoarea pentru care optează eroina lirică – violetul; în opoziţie cu verdele crud al lui Bacovia – aceasta este o amprentă bine imprimată, o culoare matură, deloc veselă, gravă, de neuitat (se pare că la nobilii englezi, violetul semnifica doliul). În această culoare se învăluie poeta, trup şi suflet, într-o ipostază temporală când soarele anotimpului stă cruce pe amiaza iubirii. El, anotimpul, se numeşte, adeseori, toamnă: „Şi curge iarăşi toamna / pe trupul meu obosit” („curge toamna”); „sunt vinovată de culorile toamnei” („vinovăţie”). Dar şi când nu-l numeşte, anotimpul frizează tot autumnalul: „sunt prizonieră în spaţiul / din geografia unui anotimp / din crepusculul iubirii” („se stinge arcuşul viorii”); „tălpile mele dezculţe simt arsura de gheaţă / în târziul unui crepuscul copleşit de dorinţă” („ziduri”).

            Am fost tentat să dau crezare poetei – şi să cred că, într-adevăr, este vorba de toamnă. Urmând calea „divinului critic” George Călinescu, am cercetat şi alte comparaţii posibile. Şi mi-a venit în minte importantul poet Mihai Beniuc, cu volumul său „Culorile toamnei”. Da, acolo chiar este vorba de o toamnă: a vieţii, a stării de a fi – şi, în consecinţă, a iubirii: senină, amurgită, împăcată, pare-se, cu sine („Iubito, nu mai suntem tineri / Iar de privim în calendar / La mine-i joi, la tine-i vineri / Ai părul nins, am părul rar”). Eroina lirică a Lilianei Terziu Boian trăieşte, însă, o toamnă a exploziilor solare, ea vrea să ia cât mai mult – şi ia! – din haremul (poate purgatoriul) iubirii; ia, şi tot mai rămâne – rezervele par nelimitate, pe măsura lăcomiei trăirii. Iată de ce înclin să cred că anotimpul acestei trăiri se numeşte, de fapt, amiaza iubirii.

            Dar şi aşa de-ar fi, poeta nu se lasă prizoniera unui singur anotimp: toamna. Îşi deconspiră stările – ce-i drept, disimulat – în câteva poezii, anunţate chiar din titlu: „vara indiană”, „iarna”, „poem în ianuarie”. Iar după iarnă, irumpe seva iubirii proaspete, regeneratoare: „Simt primăvara cum îşi alege copacii / să înflorească în tatuaje pe trupul meu” („simt primăvara”).

            Care este, atunci, anotimpul sub care freamătă iubirea poetei? Dacă nu este amiaza iubirii, el s-ar mai putea numi între anotimpuri – ceea ce înseamnă acelaşi lucru.

            Poeta palpită/se zbate între cei doi poli – cel al înclinării spre amurg: „rănită de securea timpului mâna / mângâie lumina din asfinţit / atingând conturul chipului tău” – şi cel al doritelor, căutatelor candide zori de zi: „pun conformistele idealuri / în ghiozdanul rupt / al unui şcolar sărac / ieşit în recreaţia mare a timpului prezent / sperând că pot atinge / cu mâinile dorinţei / chipul tău superfluu” („superfluu”). Dar şi atunci, în candoarea dimineţii, (re)inventând iubirea (vorba poetului George Ţărnea: „Tu-mi cântai romanţe / pe maidanul surd – / eu ciopleam supliciul / unui zmeu absurd // Şi prin toată vara / gropilor cu bozi / inventând iubirea / te trăgeam de cozi // Ce suave timpuri / prăbuşite-n vis – / unde sunt copiii / primului abis”) simţul de căprioară al poetei este electrocutat de o temere specifică: „mă tem de tine şi te chem / ţărmul meu necunoscut” („mă dumnezeieşte umilinţa”).

            Între cei doi poli – al trăirilor iubirii mai mult sau mai puţin dureroase şi al candorii începutului – se consumă o ardentă experienţă existenţială, în care esteticul, mergând cu un pas în urmă, nu face decât să reliefeze valoarea poetică a sentimentului, a creaţiei.

            Câteva poeme, câteva stări poetice – şi nu numai – mă împing cu gândul către o posibilă tiză a Lilianei Terziu Boian: mă gândesc la faimoasa frondeură a secolului al XIX-lea, scriitoarea George Sand, care, într-un fel, scria din viitor, într-o epocă şi aşa răscolită de patimi şi încrucişări de florete literare, artistice. Un exemplu de curaj şi vitalitate: „să fii tu ţărmul arid şi-nsingurat / să fiu eu valul / să mă sparg pe tine” („să mă ţii aproape”). Şi: „vreau să te ştiu vreau să te am / învăluit în mătasea iubirii / să te miros să te respir” („să te respir”). Şi: „Să nu mai plângem femei… // să nu lăsăm doar bărbaţii / să aibă privilegiul liberei lor existenţe / într-o lume conjuncturală sălbăticită şi amorfă” („perdeaua trasă peste goliciunea trupului”).

            În sfârşit, aş încheia aceste consideraţii cu un potpuriu de „poeme într-un vers”, bijuterii axiomatice, notate la întâmplare: „să nu atingi structura cristalului iubirii”; „rafturile memoriei îşi scutură polenul”; „cuvintele plângând curgerea nisipului din clepsidră”; „niciodată eros nu a fost mai trist”; „aş fi avut nevoie doar de-o pleoapă / pe care să-mi aştern sărutul”; „şi iată-mă străjer din seară-n zori”; „bună dimineaţa noapte”; „în fotoliul melancolic al toamnei”; „marea ca un nesfârşit poem albastru”; „întoarce-mă cu faţa spre răsărit să respir”; „livezile de gutui ale copilăriei”; doar clopotele sângelui bat indecent / în biserica trupului virgin”; „miresele coboară din nunţile toamnei”; „muzica pe care o ascult / este ţipătul unei femei îndrăgostite”; „zadarnic am scos tristeţea la bursa iubirii / nimeni nu a dat nici un ban pe ea”; „umbra mea produce uneori lumină”; „sunt femeia care în fiecare zi / se îndrăgosteşte de acelaşi bărbat”; „scâncetul ultimei nopţi de dragoste”; „peste mine curge atât de mult noiembrie”; „paşii se pierd pe adormite alei”; „tu eşti balada mea neterminată”; „spun simplu te iubesc”.

            …Nădăjduiesc că posibilul cititor al acestor însemnări pe marginea cărţii de poezie „Culoarea femeii”, de Liliana Terziu Boian, a înţeles câte ceva din acest univers vulcanic, tulburător de la primul şi până la ultimul cuvânt. Dacă nu – vina nu aparţine nici cititorului, nici mie. Şi nici, desigur, autorului. Aceasta este drama şi măreţia talentului.