Interviu cu Ștefan Jurcă realizat de Cristina Vari, clasa a XII-a, Liceul „Vasile Lucaciu”, Baia Mare

1) Am înțeles că ați copilărit în Arad, localitatea Sălăjeni. Ce v-a adus în Baia Mare?
Ș.J.: Am copilărit într-un sat din județul Arad pentru că acolo unde m-am născut era vatra mea, adică bunicii și părinții erau din sat, aveau casă, gospodărie și pămînt. Pe vremea aceea se făceau patru clase elementare, în sat, următoarele clase le-am urmat la Sebiș, pe atunci comună, fostă plasă, iar astăzi este oraș. După ce am dat admitere la liceu și l-am absolvit cu examen de bacalaureat am ajuns, prin concurs de admitere, la Politehnica din Brașov (1967-1970).

Mă visam inginer constructor de mașini, generația mea era una cam utopică, visam tot felul de meserii pentru că nu știam cu se mănîncă. Nu am terminat politehnica, pentru că nu m-am putut adapta ritmului de acolo, m-au trimis în armată, am fost militar în termen, vreo 17 luni și o zi. După ce m-am lăsat la vatră, așa se spune, am luat-o de la capăt, am dat admitere la științe economice, cursuri de zi. După absolvire, în 1977 am luat prin repartiție post de economist în Baia Mare. Era concurs și în funcție de medie puteai să-ți alegi un post într-un oraș din România. La mine, la Sebiș nu erau posturi de economiști pentru secția mea, aceea de industrie, construcții și transporturi, am luat un post mai departe de casă în ideea că voi reveni către casă mai repede, dorul mă va îndemna mai tare să fac demersurile pentru aceasta. Soția mea a rămas în Timișoara, lucra deja de doi ani. Dar s-a întîmplat invers, a venit nevastă-mea aici cu mine și vremea zboară, au apărut copiii, lucrurile s-au complicat. Eu sunt de principiul lui Slavici, nu este bine ca omul să plece de la casa lui, nevastă-mea este orgolioasă și de loc e din zonă, de lîngă Baia Mare; a reușit să mă determine să tot amînăm întoarcerea.

2) Ce v-a determinat să începeți să scrieți?
Ș.J.: Este cea mai grea întrebare, nu știu ce m-a îndemnat spre scris că „patima” asta o am din liceu; apărea o revistă școlară și se căutau doritori să colaboreze, așa am publicat poezii în revista liceului, împins de la spate de unii profesori. În liceu se formează caracterele, ai tot felul de pasiuni care, cu timpul, se atenuează la unii, la alții se accentuează pentru tot restul vieții. Cît eram student la politehnică am citit multă literatură contemporană, apăreau reviste noi, România Literară, Astra, Familia, Luceafărul. În Brașov exista și o revistă studențească Sigma, unde am publicat și eu, m-am prezentat la un cenaclu; acolo erau aspiranți la titlul de scriitor studenți de la diferite facultăți, dar și redactori de la revistele literare din oraș. Făceam ore de practică prin secțiile marilor întreprinderi cu profesorii de la politehnică, am rămas dezamăgit de ce vedeam în producție, nu știu cum, dar m-a apucat așa un fel de inapetit pentru viața pe care o vedeam în uzină, deși uzinele Tractorul și Steagul roșu erau atunci la standarde ridicate, pur și simplu nu-mi plăcea ceea ce trebuia să învățăm acolo la politehnică. Dar scriam versuri, necontenit. La științe economice era altceva, se făcuse un progres de cînd lipsisem eu, seminariile erau atrăgătoare, se studiau probleme economice din Europa, apăruse și Clubul de la Roma, se studia economia globală de un grup de experți, exista o bibliotecă specială, să nu-i spun secretă, de unde se puteau împrumuta anumite cărți considerate cu efect nedorit la noi în țară. Chiar și cartea „Șocul viitorului” a lui Alvin Toffler era primită cu rezerve, deși vorbea de societatea de consum americană a anilor `60. Ca dovadă, acest club ființează și acum. România era tratată ca făcînd parte din Europa de Răsărit, nici nu prezenta importanță prea mare în evoluția economică mondială. Apoi au apărut cărți importante de Marin Preda, Petru Popescu, plecat apoi din țară, Buzura, Țoiu, Breban. Le citeam pe nerăsuflate, le împrumutam de la colegi, nu frecventam biblioteca, întrucît acolo trebuia să apărem că am studiat revista Probleme Economice ori Era Socialistă etc. Nu vreau să intru în amănunte, în amintiri. Tot ce am făcut eu, referitor la literatură era cumva paralel cu lumea spirituală în care trăiam. Poate de asta am pus atîta pasiune și speranță în literatură. Încă mai cred că nu degeaba.

3) Care sunt prima și ultima poezie publicate? Referindu-vă la evoluția dvs., cum le puteți compara?
Ș.J.: Prima poezie publicată se numea „Tinerețe”, titlul i-a fost schimbat de profesori, nu mai știu cum am botezat-o eu. Acolo ziceam că doresc să mă avînt spre stele, cleștar etc. Ultima poezie publicată este cea care se numește „Mierle în iarbă”, dar am poeme scrise și nepublicate, a se vedea revista on line Nomen Artis, Dincolo de tăcere, nr. 47. Am o pagină de poeme acolo. Așa cum un copil nu se poate compara cu un om matur, nici poemele mele nu se compară… Desigur, cele din tinerețe au o notă de naivitate, dar sunt proaspete, cele de acum sunt mai elaborate, spun mai mult, dar nu știu dacă emoționează la fel. De altfel scriu mai mult texte de proză, doresc să-mi elucidez mie, mai întîi problemele cu care m-am confruntat în viață, ce se întîmplă cu lumea de-acum și încotro se îndreaptă. Chiar am văzut că unele expoziții de artă plastică își pun astfel problema, de unde venim, cine sîntem și încotro ne îndreptăm? Lumea de azi, a virtualului și a internetului se conectează rapid, nu se mai ține cont că există a treia vîrstă, a bătrîneții. Sunt unii oameni care știu să profite de această etapă a progresului tehnic. Apar cei doi poli ai lumii, un pol foarte dezvoltat, mai bogat și celălalt mai sărac de care lumea ar dori să fugă. 

4) Ce înseamnă poezia pentru dvs.?
Ș.J.: Poezia înseamnă pentru mine enorm de mult, este hrana mea spirituală, eu citesc zilnic poezie, așa cum pentru un călugăr rugăciunea este o iluminare, un mod de viață, așa este pentru mine poezia. Este o rugăciune, un mod de a mă adresa tatălui nevăzut. Spune un filosof că omul trăiește poetic pe pămînt. Poeții sunt acei muritori care le sugerează semenilor drumul către schimbare. Încă nu a putut fi definită prin gen proxim și diferență specifică, la fel cum nu a putut fi dată o definiție definitivă romanului, aceasta poate și din cauza evoluției modului de a se scrie poezie ori roman, posibilitățile de a scrie și de a lectura poezia și romanul sunt într-o necontenită metamorfoză. Genul dramatic, cît și proza scurtă au niște reguli mai stricte. Cîtă vreme presa nu avea libertatea de acum, romanul era un mod de a te exprima și a te adresa cititorului mai direct, unii autori reușind să evite cenzura, mai mult de ordin politic. Poeții, în vechime, au avut de suferit din cauza exprimării lor. Deși se spune că există scriitori profesioniști, nu știm cîți de la noi din țară trăiesc doar din scris. Inițial, poezia a fost doar pentru cititorii inițiați, apoi s-a încercat să i se dea un caracter de masă, să fie mobilizatoare. S-ar părea că cititorii de azi sunt tot mai puțini, în schimb apare un fenomen ciudat: parcă a crescut numărul autorilor și a scăzut cel al cititorilor.

5) Cum vă simțiți cînd scrieți?
Ș.J.: Cînd scriu mă simt extraordinar, este o stare pe care o are un om singur cînd îi vine să cînte, este ceva nelumesc, e o beție spirituală. Este ca actul suprem cînd se întîlnesc doi îndrăgostiți și se contopesc. Mai grea este truda de a reda ceea ce simt cînd m-am hotărît să redau acel sentiment, să-l comunic lumii. Eu am publicat puțină poezie pentru că de la o vîrstă, spiritul nu ți se mai aprinde la fel ca în tinerețe. Îmi recitesc poemele mai vechi și mi se pare că ele au fost scrise de o „străină mînă”, uneori nu mă regăsesc în ele. Nu-mi place să teoretizez prea mult despre lucruri pe care unii specialiști le știu mult mai bine decît mine, eu spun doar ceea ce simt. Pentru a scrie am nevoie de liniște absolută, să fiu, totuși într-o stare specială. 
6) Cîte volume ați publicat? Care este cel mai important pentru dvs.?
Ș.J.: Am publicat un volum de „Poeme uitate, boeme regăsite” și trei de proză, „Peretele cel mai iubit”, „Păpușa de rumeguș”, cărți de proză scurtă, schițe și povestiri și un roman „Pagina de gardă”. Nu știu dacă e mult ori dacă este puțin, unii au scris zeci de cărți, alții au scris o singură carte și despre ei se vorbește și azi. Cea mai iubită carte este aceea pe care n-am scris-o încă, dar mă rog să am putere să o finalizez că am pornit-o deja. Am publicat mai tîrziu decît alții cărți pentru că se considera că doar cei cu studii de filologie ori apropiați de ele ar fi meniți pentru așa ceva.

7) După spusele domnului Ion M. Mihai, creația vă este însoțită de ironie, sarcasm și ludic. Cum de v-ați gîndit să le transpuneți în creația dvs.?
Ș.J.: Am mărturisit mai sus că eu cînd scriu am o iluminare, îmi vine de undeva acea stare, dacă sunt sarcastic sau ludic, aceasta mă exprimă pe mine așa cum sunt, ceea ce am scris este lumea mea și viața mea, deci așa sunt eu, ludic, sarcastic dar nu tot timpul. Ion M. Mihai mi-a fost prieten literar, deși de formație era inginer a visat tot timpul să facă literatură, dar nu i s-a nimerit prilejul decît spre zenitul vieții. Despre cartea mea au scris mai mulți, dar trebuia o prefață să justifice evoluția mea literară cam sofisticată, am debutat cu proză și am revenit la poezie; volumul a trecut prin mai multe mîini și sertare. Paradoxal, unele poeme au fost scrise cînd eram tînăr, apoi le-am rescris, nu vroiam să le pierd.

8) Care sunt temele pe care le abordați cel mai des în creațiile dvs. și de ce optați pentru ele?
Ș.J.: Întrebarea este cam școlărească, te asigur că nici un creator din cîți am citit eu nu-și propune tema și apoi trece la scris, este vorba de întîmplare, de momentele de viață prin care este obligat creatorul să treacă. Sigur că în lume au existat cazuri cînd unor scriitori li s-a impus o temă anume, alții au scris pentru bani, glorie și funcții, puțini sunt cei care scriu pur și simplu pentru că nu pot altfel. Cu cît citești mai mult cu atît devii tu însuți, temele te caută ele pe tine. Uneori ne întrebăm de ce sunt războaie pe lume, oameni bolnavi, de ce sunt oamenii săraci și bogați, întrucît toți ne naștem la fel, fără veșminte, de ce li se impun oamenilor diferite regimuri și moduri de viață. Acestea sunt temele mele: vechi de cînd lumea, relația bărbat-femeie, om-natură, om-divinitate, lupta pentru existență, metamorfozele spirituale ale lumii, războaiele, cele mai abjecte relații dintre oameni, un aspect al lașității de a folosi arma împotriva semenilor... 

9) Ca membru fondator al „Asociației scriitorilor din Baia Mare”, cum ați contribuit la crearea ei?
Ș.J.: Membru fondator al Asociației Scriitorilor am devenit pentru că am ajuns într-un cerc de oameni deosebiți, cu o cultură superioară, care doreau să facă ceva pentru semenii lor: Săluc Horvat, Ion Burnar, Augustin Cozmuța, V.R. Ghenceanu, Nicolae Scheianu, Florica Bud, Marian Ilea, Ion M. Mihai etc. Săluc fiind profesor, director de bibliotecă, cunoștea mulți oameni influenți; și-a luat pe cap sarcina de a legaliza o asociație a scriitorilor prin sentință judecătorească, cu timpul, mulată și pe cenaclul existent aici de mai mult de jumătate de secol. S-a reușit editarea unei reviste literare, Nord Literar, recunoscută la nivel național. Aș avea multe de spus și de scris, dar întrebările dumneavoastră sunt telegrafice, jurnalistice și nu știu unde vor ajunge. Eu însumi, să nu fiu acuzat de lipsă de modestie am făcut ceea ce dumneavoastră faceți cu mine, am chestionat o serie de creatori, aș avea de o carte. Nu vreau să se spună că mă laud cu activitatea mea, dar revista se face cu oameni puțini, eu nu sunt printre ei, dacă mi se cere dau texte ori aduc colaboratori.

10) Am auzit că ați colaborat cu cîteva reviste din țară. Îmi puteți da cîteva exemple?
Ș.J.: Colaborez cu revistele literare bazate pe prietenie și afecțiuni estetice: Nord Literar, Familia, Viața Românească, Nomen Artis, Vatra Veche, Luceafărul, serie veche de pînă prin 1997, ori Pro Unione, Archeus etc. Asta cu colaborarea este o chestiune de noroc, mai ales că Baia Mare nu are încă o tradiție și un renume literar, cum ar fi de pildă vechea școală de pictură de la Baia Mare. Un pictor din Baia Mare altfel este cotat decît unul din Arad, ori un scriitor din Cluj e văzut altfel, fiind mai napocan și mai cotoșman decît unul băimărean. Desigur că am glumit, dar s-a ajuns că scriitorii sunt împărțiți pe geografii literare. Acest lucru este bun pentru studii de istorie literară, pentru promovarea unei zone, în realitate, dezvoltarea poetică, literară depinde mult de iubitorii de literatură existenți la un moment dat în zona respectivă, pentru care de fapt se scrie, dar și de forurile administrative existente, de atenția financiară pe care o acordă fenomenului cultural dincolo de propaganda electorală. Cum ar suna ca Eminescu să fie poet botoșănean, Nichita Stănescu ploieștean, Coșbuc năsăudean, Slavici șirian? Acestea sunt convenții pentru diverse aplicații și studii literare. Un creator, în forul său interior se crede, oricît ar fi de modest, buricul pămîntului. Toți ne amăgim că lumea începe și sfîrșește odată cu noi, desigur că o anumită lume, pentru că orice om este o minune, se spune pe undeva: ești minunea lui Dumnezeu.

11) Cum vă simțiți în Baia Mare? Ce înseamnă acest oraș pentru dvs.?
Ș.J.: În Baia Mare mă simt acasă, aici am trăit aproape 40 de ani, aici mi s-au născut copiii, dar am nostalgia orașelor din prima tinerețe: Brașov, Timișoara ori satul meu natal, pe jumătate pustiu. Orașul Baia Mare a fost oraș regesc, aici s-a întemeiat una din marile Colonii de pictură ale Europei, este un oraș foarte curat și cochet, orice se va spune în disputa dintre politicieni. Unii nici azi nu știu cît de greu se realizează o investiție aici de au ajuns să compare prețurile din Oradea cu cele din Baia Mare, aflată geografic undeva mai la margine. Mircea Eliade spunea că nici o națiune nu pune atîta patimă în politică la fel cu națiunea română. România a fost dominată de-a lungul secolelor de trei imperii, asta ne-a marcat caracterul. Poate va dispărea și acest complex față de alții veniți de oriunde că sunt mai proști ori mai deștepți. Suntem din același pămînt și în pămînt ne vom întoarce, ce va rămîne sunt faptele și mai ales cele spirituale. A se vedea Bucureștiul format din diverse specimene cu origini din toată România ori Timișoara unde eu m-am simțit cel mai acasă.

12) Ce înseamnă OJT pentru dumneavoastră și ce îmi puteți spune despre el?
Ș.J.: Este o cafenea ca oricare alta, dar aici eu am băut prima cafea cînd am sosit în Baia Mare. Apoi înainte de 1989 aici ne adunam după ședințele de cenaclu că era mai ieftin și atmosfera era mai elevată decît acum. Dacă ar fi s-o credem pe nevastă-mea, cel mai dur critic al meu, atunci ea spune că aici eu mi-am petrecut cel mai mult din timpul meu liber. La OJT mă simt acasă, aici am petrecut ore minunate în dezbateri literare cu Ion Burnar, Ion M. Mihai, Iosif Hamza, Claudian Cosoi, Vasile Bologa, Mihai Cupcea, Dumitru Rus, Mihai Olos, ei erau intelectualii de atunci, acum, din păcate plecați într-o lume mai bună. Uneori mă îndrept cu emoție spre OJT, dar la jumătatea drumului îmi amintesc că am tot mai puțini prieteni vechi.

13) Care este ocupația dvs. în prezent?
Ș.J.: Ocupația mea actuală este cititul și scrisul după 40 de ani de vechime în cîmpul muncii, recunoscuți și de instituțiile statului care îmi plătesc pensia. Apoi aceea de soț, tată și cetățean, adică plătitor de taxe către stat. Dacă nu era un super deștept care să ne taie pensiile poate scriam altfel, mai satisfăcut de atmosfera pe care sunt obligat să o inspir. Din fericire, s-ar părea că poluarea orașului s-a diminuat considerabil, cartierele mi se par prospere, deși industria nu este la locul meritat în această zonă cu oameni obișnuiți cu munca.

14) Sunteți mîndru de ce ați realizat pînă acum? Simțiți că v-ați îndeplinit scopurile?
Ș.J.: Nu, nu sunt mîndru de ceea ce am realizat pînă acum, nici profesional, nici familial și mai ales nici în scris. Mă bucur că am ajuns zilele cînd pot să comunic cu prietenii mei din zona Aradului, ori cu nepoții prin mass media liberă încă. Internetul ne-a schimbat pe toți din lumea asta. Mi-e frică să nu înceapă un război, nu pentru mine ci pentru voi, tinerii de azi, pentru valorile de azi. Trebuie, din păcate să trăim într-o stare de provizorat permanent, aceasta ne stresează și ne reduce puterile spirituale, ne predispune la boli. Încă n-a sosit acel conducător care să se ridice ca un vultur deasupra intereselor meschine individuale și care să lupte numai pentru binele națiunii, al compatrioților săi. Dacă ai un vis merită să lupți pentru el pînă se împlinește.