A trecut destul de multă vreme de când nu i-am văzut pe Nina şi pe soţul ei Georg. Imediat după vremea studenţiei, perioadă în care eram recunoscuţi ca un grup cel mai legat şi cei mai statornici prieteni. Nimeni nu şi-a dat seama când cei doi s-au îndrăgostit şi nici nu se bănuia mecanismul. Patima între ei s-a dezlănţuit brusc, fără preambul.Arzătoare, devastatoare, fără împotrivire şi putere de raţionalizare; fără putere de temperare şi fără de scăpare. O demonstraţie şi o manifestare dezlănţuită şi absurdă pentru noi  care-l ştiam pe Georg un nestatornic confirmat, un împrăştiat şi un aerian vestit, iar Nina o o fiinţă exagerat de calculată, de raţională şi cu tălpile lipite conştient de pământ. „ Lăsa-ţi, măi! ne consola ea. Dumnezo aşe-o vujit, unu’ bun, unu’ trăznit!”.

             Lui Georg îi plăcea şi atunci să bea, dar nu bea pe motiv de dependenţă ci,  doar din pură plăcere de a avea o atmosferă, din distracţie şi bravadă. Fără exagerări. Cu toate acestea se descurca. Avea el un simţ ascuns care îl ajuta să scoată bani din ascunse combinaţii, numai de el ştiute. Abia după repartizarea la post  distracţia s-a transformat, încet-încet, în obicei şi dependenţă. Această nouă stare, asociată cu neglijenţa, l-au adus de la o vreme la statutul de om rămas pe drumuri.

            ( În vremea aceea, într-o zi, m-am întâlnit cu el şi i-am dat o sumă de bani. Mai precis un milion şi jumătate de lei. „ Numai împrumut. O să-ţi înapoiez banii”, încerca el să mă asigure. „ Lasă, măi Georg, nu-ţi face probleme!” l-am liniştit la rându-mi fiind convins că nu-i voi mai cere niciodată.)

            Pentru acest motiv, noi, vechii prieteni am ezitat multă vreme să-i căutăm. Nu distanţa ne încurca pe noi – locuiam în oraşe situate la extremităţile ţării – ci relaţiile lor de familie care, ne temeam noi, ne-ar fi creat situaţii penibile. Erau despărţiţi în fapt şi locuiau separat, astfel şi vizitele noastre ar fi trebuit să fie separate şi discuţiile ar fi devenit jenante, forţate şi artificiale.

            Însă acum un an, Nina ne-a transmis bucuroasă vestea că Georg a abandonat pentru totdeauna meteahna, are serviciu şi familia are mari şanse de a se reaşeza. Apoi, veştile de la ei s-au oprit iarăşi pentru o vreme până când într-o zi, enigmatic şi discret, Nina ne-a invitat pentru o seară la o mică petrecere la ei acasă.

  • Aţi uitat, cicisbeilor, că-i ziua lui de naştere! ne apostrofă ea. El e atât de ocupat de munca lui

şi de reabilitare încât nici ju se mai interesează de astfel de lucruri. Eu am hotărât să-i fac o

surpriză. Deci... tăcere totală! Aţi înţeles?...

            Cum să nu înţelegem? Cum să nu fim de acord cu acea fiinţă energică şi categorică... Când vroia să ne pedepsească căuta dinadins un public. Ca să fim expuşi. „ Facă-vă Dumnezo pupti de hribă!” se dezlănţuia  furioasă. Spre deliciul spectatorilor de pe margine. Era o furie superficială, prefăcută, căci doar ne iubea şi eram familia ei oarecum.

            Ne-am înţeles cu Cornel, prietenul nostru, care s-a angajat să ne ducă cu „ limuzina” lui, care era de fapt o skodă cu vizibilă neştiută vechime în muncă. Am cumpărat flori pentru Nina şi un cadou simbolic pentru Georg. După multe opriri pentru refacerea şubredei sănătăţi a bolidului nostru, am debarcat în faţa blocului unde locuiau cei doi soţi şi am atacat pe scări cele cinci etaje pentru a aajunge în faţa uşii apartamentului. Peste tot era lumină şi, sigur, ne-am gândit că ne aşteaptă. Ne-a deschis un ins necunoscut care ne-a creat o stare de surprindere. Avea o faţă trasă, posomorâtă, purta un costum negru cam ponosit şi cam şifonat. L-am salutat reţinuţi şi aorecum contrariaţi, crezând că am rătăcit apartamentul. Insul s-a uitat bănuitor, întâi la flori şi apoi la figurile noastre vesele.

  • Nu credeţi că e nepotrivit să veniţi înainte de ceremonie cu coroana? ne studie el mustrător.
  • Păi, dar nu acuma seara?... am încercat eu cu mirare şi nedumerire.
  • Nu, mâine este înmormântarea... La ora doisprezece! Ne blocă tot mai suspicios omul.

Nedumerirea noastră era pe puctul de a se transforma în panică dar în acel moment din spatele

insului a apărut Nina. Îmbrăcată în rochie neagră, răvăşită, cu ochii roşii şi gemând distrusă. Se prăbuşi în braţele mele tânguindu-se sfâşietor.

  • Georg al nostru e mort! se jeluia femeia.
  • Ce tot spui acolo, femeia lui Dumneteu? m-am revoltat eu confuz şi înspăimântat de-abinelea.

Ce s-a întâmplat în casa asta?... Calmează-te şi ne lâmureşte şi pe noi.

            Apoi, printre sughiţuri ne-a povestit că acum două zile, în ziua când a vorbit cu noi, Georg a primit leafa şi a pornit spre casă, însă n-a mai rezistat ispitei, s-a abătut pe la o bodegă şi s-a  îmbătat. Pe drum a fost probabil atacat şi jefuit întrucât, după ce un bărbat l-a adus acasă inconştient şi învineţit, la scurtă vreme a murit.

            Fără  nici o explicaţie, cu un fel de spaimă neînţeleasă, ceilalţi doi prieteni s-au retras discret şi au dispărut. Eu am rămas şi am parcusrs toate amabilităţile şi protocoalele înmormântării după care m-am îndreptat spre gară prin acel oraş pe care nu-l cunoşteam aproape deloc. Până la urmă m-am rătăcit într-un labirint de străduţe înguste. La un colţ am zărit jos, în praf, o legătură, un pacheţel mai ciudat. M-am aplecat şi l-am ridicat descoperind că este un sul de bancnote. Cum nu aveam prea mulţi bani, cum dealtfel nu m-au înghesuit prea tare niciodată, nu m-a subjugat nici simţul civic, aşa că am aruncat obiectul în geanta de pe umăr.

            Din spatele meu s-a apropiat un taxi; i-am făcut semn şi m-am urcat lângă şofer spunându-i  să mă ducă la gară şi apoi, discutând, i-am spus în ce direcţie mă duc cu trenul.

  • Domnule, nu vă supăraţi dacă mă opresc puţin pe acasă? Mă imploră omul de la volan. E în

drum şi oricum, până la plecarea trenului dumneavoastră mai este timp destul.

            Nu m-am supărat şi am fost instalat într-o mică verandă acoperită cu viţă de vie. Bărbatul mi-a adus un pahar cu vin. ( „ Scuzaţi-mă! Eu sunt conducătorul.”, a depărtat el braţele lateral, dezamăgit). Apoi mi-a spus o poveste.

  • Într-o noapte, acum două zile, am găsit la colţul de unde v-am luat pe dumneavoastră, un om

căzut pe trotuar... Sunt un om cu suflet şi, găsindu-i buletinul în buzunar, l-am dus la adresa scrisă acolo... Când m-am întors, mi-s-a comunicat prin staţie să trec pe la un bar unde am o comandă pentru două persoane. „ Dacă tot eşti în zonă” mi-a spus dispecera. M-am conformat. Când am aprin plafoniera am descoperit pe scaunul din spate, unde l-am aşezat pe bărbatul despre care v-am povestit, o legătură de bancnote. Le-am băgat în caseta de la bord cu gândul să mă întorc pe la casa aceea şi să dau banii familiei.

            Am luat clienţii de la bar şi după câtva timp, aceştia m-au ameninţat cu ceva armă... Era întuneric şi nu am desluşit eu mare lucru ce aveau ei în mână. Oricum, m-au obligat să le dau toţi banii pe care îi aveam în bord. Iar m-am conformat; ce era să fac? După ce le-am satisfăcut cererea, au coborât şi s-au topit în noapte... Au luat-o pe scurtătură, prin spatele blocului, spre gară şi i-am zărit când s-au aruncat într-un tren ce abia pornea...

            Omul a tras maşina lângă peronul gării, mi-a dorit călătorie plăcută şi văzându-mă că intenţionez să duc mâna la buzunar, m-a oprit categoric, fără drept la replică:

  • Te rog, domnule!... N-am perit eu după ce m-au jefuit cei doi huligani, d-apoi cu banii

dumneavoastră?... Mai ales că v-am purtat după mine şi v-am zăpăcit cu povestile mele... La revedere!... Grăbiţi-vă cp pleacă trenul.

            M-am aruncat din mers în trenul care începuse să se urnească din loc şi mi-am găsit un compartiment gol. După ce m-am liniştit am desfăcut legătura găsită pe stradă. Am numărat un milion şi jumătate de lei... Şi eu am uitat, în graba mare, să-mi cumpă bilet de tren.