Mă întrebam cum îi poți explica unui străin cuvântul dor, ce să spui ca să-l poți descrie, cum poți încropi din cuvinte o definiție a lui când nu-i poți cuprinde marginile între zării, când muzica nu are destule note ca să-l cânte, când norii n-au destule lacrimi ca să-l plângă și nici mările vaduri destul de largi să le cuprindă.
Cum să-i spui unui străin ce înseamnă dorul de țară când ești în curtea lui dorintu-ți să fii într-a ta, dorindu-ţi să ştergi de pe hartă distanţele doar cu simplă mişcare a mâinii, cum?
Cum să-i explici dorul de părinți ca pe o dorință de a-ți înfășa inima în căldura binecuvântării lor, o protecţie împotriva vicisitudinilor vieţii, ca pe curgerea sângelui în vine ce-ţi face inima să bată?
Cum să vorbești despre dorul de mama ca despre dorința de a-ți odihni neliniștile în poala ei dorindu-ți să-ți mângâie fruntea răcorind-o de griji...
Cum să explici dorul de copii ca pe o bucată lipsă din carnea ta, ca pe o rana sângerândă ce refuză vindecărea?
Cum să-l definești ca pe o combinație de dragoste și durere, ca pe ceva ce există în tine şi totuşi lipseşte?
Închid ochii lăsând simţurile libere, privesc în mine și mă gandesc că dorul e ceva ce trăiește în suflet, mai mult chiar, e ceva ce există acolo dintotdeauna. Dacă ar fi să definesc iubirea aș asemui-o cu un trandafir ce crește în suflet un trandafir care se dezvoltă după cum îl îngrijești cum îl hrănești, care te îmbată cu parfumul lui, un trandafir care te rănește cu spinii săi mai mult decât orice altceva și care, atunci când e retezat îți face sufletul să sângereze până la limita subzistenţei.
Dar dacă definesc iubirea ca pe o floare atunci dorul, dorul este rădăcină ei...
Dorul trăiește în sufletul tău hrănindu-se din el, înflorind iubire și parfumându-ți viața. O rădăcină a cărui prezență n-o simți până nu începe să sângereze secătuindu-te! O rădăcină care îți cuprinde sufletul în ramificațiile ei ca într-o menghină și care neputând înflorii te ofilește pe tine secându-te...
Dorul... cred că a fost o vreme când dorul a coborât pe pământ și s-a întrupat în poet propovăduindu-şi cuvântul în vers de iubire... Și mai cred că atunci când a făcut-o și-a ales ca loc de născare grădină binecuvântată a Maicii Domnului... Iar Moldova, mama care la purtat în brațe pe lângă plopii fără soț, legănând deasupra-i flori de tei când seara pe deal buciumul cânta cu jale, la hrănit la sânul ei cu dragoste de țară și de neam numindu-l Eminescu...
Nu, nu poți explica străinilor ce înseamnă dor, nu poți da o definiție a lui dar le poți spune că dorul s-a născut în România și fost o vreme în care piciorul lui a călcat acest pământ lăsând în urmă o evanghelie de versuri ... că dacă îți ridici ochii la cer, îl vei vedea veghind asupra noastră ca o lumină caldă ce pătrunde în suflet, ca o rugăciune pentru liniștirea lui, ca un îndemn la iubire...
Dacă vrei să-i spui unui străin ce înseamnă dor spune-i simplu... „Eminescu”!