COPACUL FĂRĂ NUME

 

M-am născut

în vârful celui mai înalt copac din lume

la care nimeni nu ştie să-i zică pe nume,

într-un cuib de lumină am stat

unde am fost abandonat

pentru a culege fructul abia început

                               odihnit sub şarpe,

apoi am găsit o scară pe care am urcat,

la capătul căreia iubita m-a chemat.

De atunci mă tot afund în tină

căutând pe cei care m-au blestemat

pentru că am tras cu ochiul prin fereastra lumii

şi am văzut în fiecare omenesc cuib

cum părinţii rămân

cu nespuse vorbe înaintea minunii.

 

Am făurit o altă scară

pe care o ţin rezemată de cer

şi urc pe ea în fiecare clipă

ca să ajung la un fruct cu gust de nemaiîntâlnită miere,

a cărui coajă am abandonat-o

pândind de pe ultimul fuştel.

 


PLÂNSUL RÂSULUI

 

Pe nesfârşitele căi ale lumii stau şi nu spun nimic,

nu mă vaiet pentru copacul mort fără scâncet

                                                             după fulegrătură,

nici după răzvrătirea semnelor

ce se tot urmăresc prin duhul apelor

                  ce ameninţă mereu cu foamea

care râde în nesătulul pântec,

un ipotetic zeu ce stă la poarta

unde dezlănţuitul cântec

mă va duce pe scurtătură la marginea vremii

unde tata, de nu ştiu câte milioane de ani,

cu neamul meu, aplaudă în faţa minunii,

în faţa spectacolului care nu pretinde bilet de intrare,

nici nu aruncă în pălărie un ban

             pentru a desprinde sunetul de uitare.

 

Plâng şi râd

laolaltă cu toţi ce hălăduiesc pe marginea universului

şi aplaudă spectacolul foamei:

eu, tata, mama şi marea familie a lumii,

flagelându-ne peste durere reciproc

şi tânguindu-ne în faţa drobului de sare

ce ne va aduce un apocaliptic foc.

 


SUFERINŢA ZEULUI

 

Trecut-am eu mai ieri prilazul

ca să mă uit dincolo

unde mi-era slobod cu semn

să-mi amintesc necazul

celui ce vinde

şi apoi duce în spate suferinţa

               unui mereu negăsit zeu.

 

Acum s-a dus viaţa

şi n-am gustat îndeajuns din nesfîrşitul vis,

doar o flamură

înfiptă mereu înaintea ameninţătoarei ape

m-a purtat peste înfricoşătorul abis

iar doi hulubi s-au strecurat

           printre încâlcitele crengi

gustând din a văzduhului gâlceavă

şi am aşezat în călcâie

                               veşnica zăbavă.

 


ÎNGER LA ÎNCERCARE

 

Un înger tot încearcă să se plimbe prin colb,

ridică o aripă fără vlagă

şi minte tânguirea zeului orb

care cerşeşte

disperaţi slujitori după o ipotetică slavă...

Dincolo de apă

gâlceava diurnă se petrece liniştit,

mizeria trebuie să defileze obligatoriu în cale

altfel traiul nostru nu-şi găseşte rostul.

 

Îngerul se preumblă prin cerul fără hotare,

numai o cărare - strâmbă -

se aşterne spre a-l pune pe el şi pe zeu la-ncercare

şi nimeni nu vede

că la fiecare colţ

sau la fiecare cută ce măsoară nimicnicia

stă o vicleană făptură

ce ne îmbie mereu cu veşnicia

ca şi cum nimeni nu a numărat morţii

care au dus suferinţa lumii în cârcă

încercând o scară nevăzută

ce trebuie să ducă

spre cântarul înşelător al sorţii,

spre care degetul mincinos

           ne îndeamnă spre înşelătorul încă.

 


UMBRA

 

Pe fereastra lumii am ieşit

şi o fiară nevăzută, de călcîiul meu

                 s-a lipit cu colţii

alungându-mă mereu spre număr

în braţele morţii -        umbra mea

ce galopează înainte-mi cu dârlogii pe umăr

pe care mereu vreau să-i apuc

                   şi mereu se îndepărtează

iar eu alerg spre scăpare...

şi totul curge-n jurul meu

în valuri concentrice spre depărtare.

 

Fiara fără chip şi fără memorie

mă calcă şi mă ţine sub aripă

apoi mă aruncă spre o altă-nălţime,

                               pe un alt suiş,

unde o făptură străjuie la a vremii ruptură

prin care se strecoară o nenumărată mulţime

spre o zână cu ulcior plin de sete,

într-un mereu căutat luminiş.

 


SĂ NU TE SUPERI, DOAMNE

 

Să nu te superi, Doamne, pe mine câteodată,

că mi se-ntâmplă-adesea să mă mir

de-un greiere ce mă petrece

                     dincolo şi dincoace de poartă,

că zvonurile lumii mă lasă-ntotdeauna rece,

că fac echilibristică pe un înşelător fir.

 

Să nu te superi, Doamne, că deseori suspin

şi blestem, ca şi Iov, din ce în ce mai des

când văd un trandafir

că smulge din spledoare un geamăt

ocrotind frumuseţea cu neiertător spin.

 

Să nu te superi, Doamne, că rar îţi greşesc ţie

şi mai întotdeauna şi des mie-mi greşesc

când batjocoresc durerea,

când dănţuiesc cu deşertăciunea

şi când orice împărăţie îmi promite puterea

pe care nu ştiu să o slujesc.

 


CEL CARE MĂ URMEAZĂ

 

Nărui zidul în care a fost întrupată femeia

cu ochiul în fereastra ce stăruie între zi şi noapte,

prin care privesc dincolo :

sunt locul prin care eu însumi trec

                       peste sânul rămas înafară,

din care copiii lumii se tot alăptează

până ce fereastra începe din nou să apară

când strigătul necurmatei jertfe

cărarea altei lumi străluminează.

 

Eu sunt cel ce mă urmează, strigându-mă,

când zidul stă să se năruie;

cel ce am fost, cel ce sunt

căutând cărarea ce în jurul meu se înfăşoară

purtându-mă prin spărtură

spre odihna ochiului

şi nesecatul sân ce umple golul

prin care rătăceşte pedeapsa purtată dincolo.

 

STÂLPUL

 

Sunt stâlpul care străjuie golul,

bucuria şi tristeţea lumii în mine se izbesc,

cu capul unii mă-ncearcă,

crestându-mă-n coajă alţii mă-nspăimântă

ca să-şi însemne vremelnica izbândă

asupra unei necunoscute pe deplin istorii

sau să dea veste despre o nepreţuită ieşire,

aplecaţi spăimoşi asupra zborului fără umbră

să nu rătăcească în încăpătoarele tării.

 

Sunt stâlpul ce nu sloboade infamia

în marea lărmuială ce declamă nevinovăţia,

nu las să intre sau să iasă

copilul care plânge peste pragul luminii;

mă uit să rămână mâna pe zăvor,

să se poată închide... şi deschide pasărea necontenitei mirări

cuibărită pe cerul fiecăruia în necuprinsul pridvor.

 

Sunt stâlpul ce nu lasă să cadă înaltul

spre a ne face mici, să ne târâm sub cer;

sprijin marele anotimp ce tot încearcă

să ne-ngenunche cu ameninţător ger.

 

Sunt stâlpul ce veghează la capătul de pod

pe unde trece lumea

s-alunge depărtarea ce stăruie-n fiinţă,

lângă mine plânge foamea

sau, poate, straja se distrează jucând la zar veşmântul

                                   legat într-un nesigur nod.

 

Sunt stâlpul ce reazămă peretele

care veghează între mine şi veşnicul răgaz

şi se tot subţie,

şi nu ştiu când nemoartea cu degetul mă va cuprinde,

mă va trece peste nevăzutul prilaz

şi de acolo nimeni nu mă va putea vinde.

 

Sunt stâlpul de care

lumea îşi reazămă capul obosit,

doar uneori şi-l ridică

când zorile înşelătoare

vestesc trecătoare aripi utopice.