COPACUL FĂRĂ NUME
M-am născut
în vârful celui mai înalt copac din lume
la care nimeni nu ştie să-i zică pe nume,
într-un cuib de lumină am stat
unde am fost abandonat
pentru a culege fructul abia început
odihnit sub şarpe,
apoi am găsit o scară pe care am urcat,
la capătul căreia iubita m-a chemat.
De atunci mă tot afund în tină
căutând pe cei care m-au blestemat
pentru că am tras cu ochiul prin fereastra lumii
şi am văzut în fiecare omenesc cuib
cum părinţii rămân
cu nespuse vorbe înaintea minunii.
Am făurit o altă scară
pe care o ţin rezemată de cer
şi urc pe ea în fiecare clipă
ca să ajung la un fruct cu gust de nemaiîntâlnită miere,
a cărui coajă am abandonat-o
pândind de pe ultimul fuştel.
PLÂNSUL RÂSULUI
Pe nesfârşitele căi ale lumii stau şi nu spun nimic,
nu mă vaiet pentru copacul mort fără scâncet
după fulegrătură,
nici după răzvrătirea semnelor
ce se tot urmăresc prin duhul apelor
ce ameninţă mereu cu foamea
care râde în nesătulul pântec,
un ipotetic zeu ce stă la poarta
unde dezlănţuitul cântec
mă va duce pe scurtătură la marginea vremii
unde tata, de nu ştiu câte milioane de ani,
cu neamul meu, aplaudă în faţa minunii,
în faţa spectacolului care nu pretinde bilet de intrare,
nici nu aruncă în pălărie un ban
pentru a desprinde sunetul de uitare.
Plâng şi râd
laolaltă cu toţi ce hălăduiesc pe marginea universului
şi aplaudă spectacolul foamei:
eu, tata, mama şi marea familie a lumii,
flagelându-ne peste durere reciproc
şi tânguindu-ne în faţa drobului de sare
ce ne va aduce un apocaliptic foc.
SUFERINŢA ZEULUI
Trecut-am eu mai ieri prilazul
ca să mă uit dincolo
unde mi-era slobod cu semn
să-mi amintesc necazul
celui ce vinde
şi apoi duce în spate suferinţa
unui mereu negăsit zeu.
Acum s-a dus viaţa
şi n-am gustat îndeajuns din nesfîrşitul vis,
doar o flamură
înfiptă mereu înaintea ameninţătoarei ape
m-a purtat peste înfricoşătorul abis
iar doi hulubi s-au strecurat
printre încâlcitele crengi
gustând din a văzduhului gâlceavă
şi am aşezat în călcâie
veşnica zăbavă.
ÎNGER LA ÎNCERCARE
Un înger tot încearcă să se plimbe prin colb,
ridică o aripă fără vlagă
şi minte tânguirea zeului orb
care cerşeşte
disperaţi slujitori după o ipotetică slavă...
Dincolo de apă
gâlceava diurnă se petrece liniştit,
mizeria trebuie să defileze obligatoriu în cale
altfel traiul nostru nu-şi găseşte rostul.
Îngerul se preumblă prin cerul fără hotare,
numai o cărare - strâmbă -
se aşterne spre a-l pune pe el şi pe zeu la-ncercare
şi nimeni nu vede
că la fiecare colţ
sau la fiecare cută ce măsoară nimicnicia
stă o vicleană făptură
ce ne îmbie mereu cu veşnicia
ca şi cum nimeni nu a numărat morţii
care au dus suferinţa lumii în cârcă
încercând o scară nevăzută
ce trebuie să ducă
spre cântarul înşelător al sorţii,
spre care degetul mincinos
ne îndeamnă spre înşelătorul încă.
UMBRA
Pe fereastra lumii am ieşit
şi o fiară nevăzută, de călcîiul meu
s-a lipit cu colţii
alungându-mă mereu spre număr
în braţele morţii - umbra mea
ce galopează înainte-mi cu dârlogii pe umăr
pe care mereu vreau să-i apuc
şi mereu se îndepărtează
iar eu alerg spre scăpare...
şi totul curge-n jurul meu
în valuri concentrice spre depărtare.
Fiara fără chip şi fără memorie
mă calcă şi mă ţine sub aripă
apoi mă aruncă spre o altă-nălţime,
pe un alt suiş,
unde o făptură străjuie la a vremii ruptură
prin care se strecoară o nenumărată mulţime
spre o zână cu ulcior plin de sete,
într-un mereu căutat luminiş.
SĂ NU TE SUPERI, DOAMNE
Să nu te superi, Doamne, pe mine câteodată,
că mi se-ntâmplă-adesea să mă mir
de-un greiere ce mă petrece
dincolo şi dincoace de poartă,
că zvonurile lumii mă lasă-ntotdeauna rece,
că fac echilibristică pe un înşelător fir.
Să nu te superi, Doamne, că deseori suspin
şi blestem, ca şi Iov, din ce în ce mai des
când văd un trandafir
că smulge din spledoare un geamăt
ocrotind frumuseţea cu neiertător spin.
Să nu te superi, Doamne, că rar îţi greşesc ţie
şi mai întotdeauna şi des mie-mi greşesc
când batjocoresc durerea,
când dănţuiesc cu deşertăciunea
şi când orice împărăţie îmi promite puterea
pe care nu ştiu să o slujesc.
CEL CARE MĂ URMEAZĂ
Nărui zidul în care a fost întrupată femeia
cu ochiul în fereastra ce stăruie între zi şi noapte,
prin care privesc dincolo :
sunt locul prin care eu însumi trec
peste sânul rămas înafară,
din care copiii lumii se tot alăptează
până ce fereastra începe din nou să apară
când strigătul necurmatei jertfe
cărarea altei lumi străluminează.
Eu sunt cel ce mă urmează, strigându-mă,
când zidul stă să se năruie;
cel ce am fost, cel ce sunt
căutând cărarea ce în jurul meu se înfăşoară
purtându-mă prin spărtură
spre odihna ochiului
şi nesecatul sân ce umple golul
prin care rătăceşte pedeapsa purtată dincolo.
STÂLPUL
Sunt stâlpul care străjuie golul,
bucuria şi tristeţea lumii în mine se izbesc,
cu capul unii mă-ncearcă,
crestându-mă-n coajă alţii mă-nspăimântă
ca să-şi însemne vremelnica izbândă
asupra unei necunoscute pe deplin istorii
sau să dea veste despre o nepreţuită ieşire,
aplecaţi spăimoşi asupra zborului fără umbră
să nu rătăcească în încăpătoarele tării.
Sunt stâlpul ce nu sloboade infamia
în marea lărmuială ce declamă nevinovăţia,
nu las să intre sau să iasă
copilul care plânge peste pragul luminii;
mă uit să rămână mâna pe zăvor,
să se poată închide... şi deschide pasărea necontenitei mirări
cuibărită pe cerul fiecăruia în necuprinsul pridvor.
Sunt stâlpul ce nu lasă să cadă înaltul
spre a ne face mici, să ne târâm sub cer;
sprijin marele anotimp ce tot încearcă
să ne-ngenunche cu ameninţător ger.
Sunt stâlpul ce veghează la capătul de pod
pe unde trece lumea
s-alunge depărtarea ce stăruie-n fiinţă,
lângă mine plânge foamea
sau, poate, straja se distrează jucând la zar veşmântul
legat într-un nesigur nod.
Sunt stâlpul ce reazămă peretele
care veghează între mine şi veşnicul răgaz
şi se tot subţie,
şi nu ştiu când nemoartea cu degetul mă va cuprinde,
mă va trece peste nevăzutul prilaz
şi de acolo nimeni nu mă va putea vinde.
Sunt stâlpul de care
lumea îşi reazămă capul obosit,
doar uneori şi-l ridică
când zorile înşelătoare
vestesc trecătoare aripi utopice.