Dezlipite parcă din înaltul cerului se unduiesc sub ochii muritorilor nuanţele calde ale naturii. O adevărată simfonie de culori, o ardere intensă a păcatului etern. Supleţea ierbii mă împinge în labirintul viselor, unde, ar trebui să-mi găsesc treptele care să îmi netezească intrarea în realitate. Toţi avem astfel de trăiri. Privim spre cer, ne aşezăm pe iarbă, aşteptăm să prindem magia culorilor şi să o ascundem în iris până la următoarea escapadă dintre betoane.

            Eu nu ies, decât rar, din vuietul urbei. Mă hrănesc aici cu mugurii copacilor, le ascult în noapte pocnetele şi tresar cu glas strident la fiecare floare nou apărută.

Fac o zarvă mugurii ăştia, în fiecare primăvară!! Mă îmbăt cu miros de magnolii şi stau împietrită în mijlocul trotuarului agitat, cu capul spre nori, aşteptând să-mi curgă valurile de petale peste chip, să mă îngroape printre oamenii care mă împing înjurându-mă cu "drăgălăşenie".

            Cât de mult îi compătimesc! Cineva le-a furat pleoapele aşezând peste ochi gratii în culoarea indiferenţei şi, de frică să nu le intre aşchii în orbite, privesc numai înainte, acolo unde drumul le este pavat cu cunoaştere. Treaba lor! Când reuşesc să mă desprind de sub minunea albă alunec culegând toporaşi de lângă tufele udate de maidanezii cu două şi patru picioare. Ce vină au sărmanele flori că au învăţat să supravieţuiască acestor condiţii? Mă mulţumesc cu buchetul multicolor pe care mi l-am prins la reverul hainei şi pornesc zâmbind spre muncă. Pe drum lumea mă priveşte curioasă şi câţiva vorbesc la telefon cu nesaţ, întorcându-mi spatele.

             De undeva, de departe, se aude sirena unei ambulanţe. "S-o fi întâmplat vreo nenorocire". A oprit lângă mine şi un ins corpolent a coborât, abia reuşind să lege două vorbe coerente: "Trebuie să mă însoţiţi! Umblaţi dezbrăcată de societate pe stradă!".