Doar sunetele pașilor. Tocuri stridente, scârțăitul tălpilor de plută, țipătul ascuțit al cauciucului târât în grabă pe pavele. Printre ele, câte un strop de ploaie, ici și colo, scoate sunetele cele mai vibrante. Parcă pământul ar face valuri sub sărutul rece al apei. Se strâmbă neputincios sau strănută. N-am de unde să știu, nu ne cunoaștem atât de bine! Dar îl văd că e într-un freamăt continuu... Ploaia plesnește frunzele copacilor supărată că le întâlnește în drum. Poate își dispută dragostea pamântului…

             Absorbită de aceste imagini, ajung între tarabele pieței. Ce caut eu aici? Aveam o listă pe undeva, dar la câte buzunare am... of, mai bine o puneam în geantă! Renunț la căutare și îmi scormonesc memoria, care, sper, nu m-a lăsat încă.

              Ați mers în piață toamna? E incredibilă! Culorile copacilor parcă au coborât peste tarabe. O multitudine de nuanțe te invadează din toate unghiurile și eziți să te oprești undeva anume. De parcă taraba următoare e mai frumoasă și mai frumoasă.

             - Cumpărați de la mine! Dau ieftin! 

             Privesc nedumerită suprafața goală a mesei, atrasă de glasul acela baritonal. O pereche de ochi, într-o culoare nedefinită, treceau prin mine, sfredelitori. Citindu-mi mirarea, și-a dezvelit dantura, într-un zâmbet perfect:

             - Vând iubire, doamnă!

             Mă uit prostită la el.

             - Faci prostituție sau ce vrei să spui?

             -Nu, doamnă, vând iubire! Am un elixir special!

             Aha, m-am prins. O fi vreun vânzător de care am văzut prin filme. Îi lipsea căruța și mulțimea de gură-cască pe care să o prostească.

             Mi-a citit gândurile şi, supărat, s-a răstit:

             - Ce cauți pe aleea asta? Aici vin doar cei care știu ce vindem!

             Mă gândesc:” Sunteti mai mulți?” Ridic ochii și privesc înmărmurită. Curiozitatea mă împinge să fac câțiva pași până la următoarea tarabă.

             - Ce vindeți?

             - Copii. De care vreți?

             - Cum adică de care vreau? întreb stupefiată.

             - Brunet, blond, cu ochi căprui, verzi, înalt, slab...

             - Aveți de toate felurile?, intru în jocul nebunului.

             - Da!

             Mă blochez.

             - Și cum facem dacă vreau unul blond, cu ochii negri, de exemplu?

             Scoate un praf  pe care vrea să îl arunce peste mine.

             - Sunteți sigură? Vă costă cinci ani din viață!

             - Brrr! Nu, mulțumesc! Doamne, iartă-mă, unde am ajuns? Vreau să ies de aici!! mă trezesc strigând în mijlocul pieței.

             Gogoșarii și vinetele mă privesc ciudat.

             - Vă simțiți bine, doamnă?

             Flutur din mâini ca o bezmetică și ies repede, cât nu am iar surprize. La ieșire, un banner mare mă întâmpină cu litere de-o șchioapă: “AJUTATI-VĂ DRUMUL VISELOR SĂ SE INTERSECTEZE CU REALITATEA DE ZI CU ZI”

             “Nu, mulțumesc. M-am lecuit să visez printre atâtea culori. Data viitoare am să iau lista de cumpărături la mine!”