Pecetea heraldică a ghepardului continuă să fascineze poeţii. Aidoma şi decriptorii de latenţe simbolice nu şi-au epuizat interesul. Sărutul devorator pe gură, al prinţului Salina emană dogoare şi tensiune magică.

Mihai Ganea îl lasă pe Salina cel pasional  deoparte şi „acroşează” în poemul Ghepard motivul superbei feline dintr-o viziune surprinzătoare, cu fermitatea şi claritatea de enunţ poetic.În conformitate cu uzanţele gramaticale, poemul încorporează strict cinci propoziţii enunţiative. Structura sintactică şi lexicul cu sensul de bază al termenilor ,conferă textului o fizionomie sentenţială. Serenitatea rostirii îndepărtează orice iminenţă de patetism halucinant.

Logica din planul zoomorf apare răsturnată. Ghepardul, urmărind o turmă de gazele, are în minte reprezentarea exactă şi riguroasă a victimei sale, o unică şi neînduplecată reprezentare. În funcţie de exemplarul anticipat pentru pradă, ghepardul îşi continuă alergarea sa, cu plan şi cu metodă. Iar turma de gazele aleargă şi ea tenace şi uniform, cu instinctul de autoapărare egal distribuit, pentru că nicio gazelă nu ştie de e sau nu „ţinta privilegiată” a felinei prădătoare.

Iată însă că în poemul Ghepard panica nu este egal repartizată. Din toate gazelele, una şi numai una are capacităţi senzoriale speciale. Gazela „disperată” ştie că numai ea este hărăzită , în exclusivitate, morţii. Ştie şi aleargă, aleargă mecanic, în virtutea inerţiei, în armonie de ritm cu  turma., care taie, „săgetează” spaţiul.

Iar felina zboară, nu aleargă,pluteşte în levitaţie, suspendată în spaţiu şi timp. Zbor planat regal, o fantă în timp şi spaţiu, o fantă de celebrare anticipată a unei morţi  selective, aşteptate şi necesare. Înţelesul de tip romantic al zborului ca aspiraţie către înălţimi semeţe şi ameţitoare, ca vis al necuprinderii în timp şi al nemărginirii infinite, este abrogat. Ghepardul este surpat lăuntric de finitudinea repetabilă, de moartea programată, de monotonie şi de rutină. Un ghepard conştiincios, perfect în exercitarea menirii sale de vânător august, dar, în cele din urmă, un ghepard lucid şi obosit. Şi în consonanţă cu el, poetul, care consemnează corect alternanţa intrată în uz cotidian, alternanţa între viaţă şi moarte. Un fel de perpetuum mobile ideatic,.Poetul-ghepard se ştie captiv în chingile unei singure dorinţe şi putinţe, o moarte selectivă ca vamă a supravieţuirii sale. Numai că să luăm aminte că poetul vorbeşte nu de oricare gazelă, ci de „ ultima”.Viaţă şi moarte diurne sub semnul speranţei pentru „ultima”. Un vis deşart, absurd şi imposibil, pentru că în afară de viaţă şi de moarte nu se cunoaşte încă o a treia stare. O stare absolută, străină şi distantă şi de viaţă şi de moarte.

Lasitudine şi taedium bine cenzurate emoţional, prin nobleţe şi voinţă de ghepard. Sărutul morţii rămâne în eternitate sigiliu de ghepard. Poetul Mihai Ganea ne-a adus din nou la punctul de plecare, este practic imposibil să nu ne reamintim de Prinţul Salina. El , poetul va fi luat distanţa necesară, noi lectorii, rămânem prizonierii celebrei paradigme.