(Din volumul „Sinusoide“, volum aflat în lucru)

Personajele: Copilul, X, Femeia care are grijă de copii, Mama, Vecina.

Actul I

Personajele: Copilul, X.

Decorul: Imaginea unui magazin alimentar proiectată pe un ecran. În fața magazinului e plin de sticle și sacoșe în care au fost îndesate alte sticle goale.

Copilul (ajunge în fața magazinului): Sticle, peste tot pe unde mă uit văd doar sticle și sacoșe mari încărcate cu sticle ce-și așteaptă rândul parcă obosite de prea multă goliciune. (Își aruncă privirea peste sticle.) Dacă le citești cu atenție chipul, o să observi că s-au plictisit să aștepte zilnic același lichid alb ce le pătează o clipă fruntea, pe urmă se scurge lacom în oale mari de fontă. (Se plimbă pe lângă șirul lung de sticle.) Credeam că o să fiu primul de acestă dată, dar am dat greș din nou. (Se plimbă privind sticlele.) Am încercat toate variantele, însă finalitatea a fost aceeași. Mereu sunt alungat de pe primul loc. Cândva am lăsat și eu o sticlă goală pentru a prinde rând la proaspătul lapte din zori. Am lăsat-o de strajă imediat după miezul nopții, dar cineva și-a însușit-o, a făcut-o sticla lui. Eu nu am mai găsit-o în zori. Câteva zile am crezut că prea m-am aruncat pe primul loc. (Se așează între niște sticle.) Mi-am ales un loc incorect de această dată. Priviți! Doar ce a trecut de miezul nopții și e plin de sticle. Cred că le-au adus de cum s-a înserat. Fiind mâine 1 mai o să se primească porție dublă și s-au speriat că stau prea mult la rând sau rămân fără lapte. Eu speram să fiu primul, pe urmă să dorm aici, să dorm cu fruntea pe scările magazinului pentru ca în zori să nu-mi ia nimeni locul, dar am greșit și de acestă dată. Am venit prea târziu. (Mângâie sticla ce o ținea în brațe.) Doar tu știi câte am pătimit noi. (Privește cu atenție sticla.) De fapt nici tu nu cunoști tot adevărul. Înaintea ta am avut altă sticlă. Am lăsat-o cândva la rând, nu pe primul loc, nu mai doream să ajungă proprietatea unui necunoscut invidios pe locul cel dintâi, am lăsat-o pe locul al doilea. Am așteptat până ce un client și-a pus sacoșa, pe urmă am pus și eu sticla mea. În zori mi-am găsit sticla cioburi. Cineva mi-a spart sticla. Cred că a folosit o piatră, fiindcă printre cioburi am găsit și obictul ce a săvârșit nelegiuirea. Cei de la rând mi-au spus că s-au împiedicat în ea, dar nu i-am crezut. Fără sticlă nu mai puteam să iau lapte și am început să mă plâng celor din jur, dar nu mă asculta nimeni. Fiecare își vedea de sticla lui și aștepta mașina cu lapte. Mă simțeam ca o vrabie ce face gălăgie degeaba. (Pune mâna pe o sticlă de lângă el și o ridică.) Frumoasă sticlă! Și eu aș putea să o sparg, pentru că nu-i sticla mea, dar cu ce este ea vinovată? E înlănțuită în același rând zi de zi. Nu i se dă libertatea să aleagă lichidul ce trebuie să-l poarte supusă. (Așează sticla la loc.) Am mai încercat și alte metode de a ajunge pe primul loc. Am văzut o bătrână cum a procedat să ajungă în față, într-o zi, când a venit mașina cu mezeluri. Și atunci e o altă nebunie. Mașina asta vine o dată pe săptămână și mezelurile au un miros plăcut, cu toate că unele sunt pline de apă și grăsime. Bătrâna aceea și-a dat ochii peste cap, s-a sprijinit în căderea ei de zidul magazinului, oamenii au ajutat-o, i-au făcut vânt să-și revină și au lăsat-o în față. Mi-am dat și eu ochii peste cap într-o dimineață, am ordonat picioarelor să se moaie, m-am sprijinit de zid și atunci doi vlăjgani m-au luat pe sus și m-au pus pe iarbă insultându-mi părinții că mă trimit pe mine după lapte cu noaptea în cap. M-au lăsat acolo să-mi revin. Abandonat, mi-am revenit imediat și am încercat să-mi reiau rândul la mult așteptatul lapte. Nu am mai fost primit la rând, oamenii m-au alungat acasă. Am bâzâit eu ca o muscă înnebunită de căldură, dar nimănui nu i-a fost milă de suferința mea, puteam să și mor. Am primit pe deasupra și o pereche de palme de la un domn bine îmbrăcat. La cât de costumat era, cred că nu era altceva decât un milițian venit să cerceteze mersul lucrurilor de zi cu zi. Și ce ar fi putut constata? Eram prinși zilnic la aceeași coadă, fără posibilitatea de a alege o variantă mai bună. (Se ridică de la locul ales și se plimbă.) Ar fi fost o variantă mai bună, dar ne-au îngrădit-o. Până anul trecut locuiam la sat. Era așa de frumos acolo! Aveam pământ, aveam o vacă și iubeam să merg pe câmp și să ascult concertul greierilor. Ne-au luat pământul, ne-au luat și vaca, iar părinții mei au fost chemați să muncească împreună cu alți oameni pentru stat. Vorbeau de o colectivizare. Cum nu mai au avut dreptul să muncească pentru ei au predat locuința autorităților și s-au mutat la oraș. Autoritățile au demolat vechea nostră căsuță și au ridicat pe locul ei o hală în care să depoziteze cereale. Ajunși la oraș părinții mei și-au găsit un serviciu care să le asigure traiul de zi cu zi, iar eu alerg cu noaptea-n cap la acest magazin după lapte și pâine. Cu pâinea e o altă poveste. ( Se caută prin buzunare și scoate o cartelă.) Pot să cumpăr pâine doar cu acestă cartelă și doar câte un colțișor pentru fiecare persoană. Am pierdut cândva cartela. Stăteam la rând. Era în iarnă și au primit portocale. Puteai cumpăra trei portocle de persoană. Eu am încercat să ajung de câteva ori în față, ca să cumpăr cât mai multe portocale. Fiind mic mă strecuram ușor cu partea laterală și ajungeam în față. În îmbulzeala aceea am pierdut cartela de pâine, iar acasă mi-au alungat părinții tot cheful de portocale. Fără pâine eram condamnați la foame. (Se apropie de coada rândului de sticle.) Cred că aicea este locul meu. (Un om vine să-și lase sticla.)

X: Ce faci aici? Copiii nu au voie să umble noaptea pe străzi.

Copilul: Eu nu mă plimb pe străzi. Stau la rând.

X: Ești obraznic?

Copilul: Nu.

X: Ești după mine la rând. (Își așează sticla.) Cred că ne-am înțeles? (Se apropie de copil și-i smulge sticla din brațe. O așează după sticla lui.) Acum poți să mergi acasă.

Copilul: Rămân aici, lângă sticla mea, în urma dumneavoastră!

X: Obraznic! (Îi trage copilului o palmă peste față.) Mergi acasă!

Copilul (Își duce palma spre obrazul agresat.): Rămân aici.

X: O să mergi acasă și dacă nu dorești. O să trimit miliția după tine.

(X pleacă.)

Copilul: Nu înțeleg ce au toți cu mine. (Se așează în fața sticlelor.) Oriunde aș sta tot la coada rândului o să ajung. Nu știu ce dorea acel om de la mine. Mi-a ars o palmă care m-a durut mai mult în suflet. Ce-i păsa lui unde o să dorm? Dacă mie îmi place să dorm printre sticle, care este problema lui? În zori când furnicile se îngrămădesc la grăunțele de lapte, poate sunt iarăși ultimul. Am mai fost ultimul și în loc de o sticlă plină am primit una pe jumătate goală. Mereu la coada rândului împins de alții, călcat în picioare, luat la coate de babele nărăvașe ce se împing să ajungă pe primele locuri, am ajuns să fiu privit ca un neputincios de propria mea familie. Nu mai au încredere să mă trimită niciunde. Și ce încredere ar putea avea într-un copil nedorit. Da, nedorit! Mi-a povestit buna înainte de a muri că nimeni nu m-a așteptat cu bucurie. Familia mea avea copii mari, un băiat și o fată ce le erau ca lumina ochilor. Eu am fost o greșeală ce m-am încăpățânat să vin pe lume, într-o lume pe care nu o înțeleg, care mă alungă și mă face prizonier la coada oricărui rând. (Se întinde pe jos. Se joacă cu mâna pe pământ ca și cum l-ar mângâia.) E bine aici. E cald. Și sticlele acestea sunt asemenea mie. Suntem prizonieri și încercăm să evadăm, fiecare în felul lui, unele sticele ajung cioburi, altele se uzează și sunt retrimise la fabrică, eu alerg spre locul din față și mereu sunt alungat acolo, la coadă, unde nu pot vedea rânduiala lucrurilor. Nu îmi mai plac picăturile albe, doresc să înot în mare, să simt valurile ce încearcă să mă doboare și să mă înalț deasupra lor cu fața spre soarele arzător, gustându-i lumina ca pe un nectar al libertății. (Un moment e liniște. Se ridică brusc.) Știu. Acum știu cum să câștig. (Se apropie de sticle și le lovește cu picioarele. Pe altele le ridică de la locul lor și le izbește de pământul cu putere. După ce le sparge pe toate se apropie de sticla lui.) Acum suntem doar noi doi, am scăpat de armata de sticle ce ne deranja. O să fim pe primul loc și după ce vom lua lapte o să alergăm fericiți spre casă unde vom primi într-un final felicitările mult așteptate. Și noi ne putem descurca în viață, zdrobind lanțurile robiei.

 

Actul II

 

Personajele: Copilul, X, Femeia care are grijă de copii.

 

Decorul: O cameră cu pereții murdari, în dreapta o fereastră micuță deschisă, în mijlocul camerei se află un pat realizat din două cauciucuri peste care este așezată o ușă veche. Pe pat se află o pătură ruptă prin a cărei găuri se pot observa câteva bucăți de lână. Deasupra păturii se află o bucată mare de hârtie, o pagină dintr-un ziar.

 

Copilul (stând pe pat în șezut): Am ajuns aici printr-o întâmplare. Știu că înainte de a ajunge aici am spart multe sticle, foarte multe, speram să mă eliberez din coada rândului spre care eram alungat, dar adormisem și m-am trezit lovit de pumni și picioare, pe urmă nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat. M-am trezit în acest loc, nici nu știu unde se află acest loc. Sunt aici de foarte mult timp. La început nu prea am înțeles ce se întâmplă cu mine. Venea o femeie să mă curețe de mizerile zilnice, aceeași femeie ce îmi arunca câte o lingură de apă sau de mâncare. Făcea acest lucru cu scârbă și agresivitate, întebându-mă de fiecare dată când am de gând să mor. Eu nu doream să mor. Încercam în fiecare clipă să-mi adun toate forțele și să mă mișc, la început un deget însoțit de un gând de a mă face bine, pe urmă o mână, mai apoi un picior. Când am reușit să mă înalț din pat prima dată am putut observa de unde veneau gemetele, țipetele, plânsul. Erau și alți copii asemenea mie, erau întemnițați în paturi tari și reci, legați, lăsați pradă neputințelor, bruscați și obligați să moară.

(În cameră apare o femeie cu o cană cu apă, un castronaș  cu supă și o bucată de pâine.)

Copilul (Începe să se legene în față și în spate fredonând): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

Femeia care are grijă de copii (Se apropie de copil și așează lângă pat mâncarea și apa.): Ți-am mai spus unde sunt, dar nu înțelegi. Te-ai vindecat parțial la trup, dar la minte, nu. Mama, tata și frații tăi te-au adus aici să mori. Ai fost adus aici mai mult mort decât viu în urmă cu trei ani. De atunci nimeni nu s-a mai interesat de tine. Te-au adus într-un loc unde ajung copiii cu probleme, un lagăr al morții. Înțelegi ce-ți spun?

Copilul (Care s-a oprit din fredonat, dar continua să se legene ascultând femeia, începe iarăși același joc.): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

Femeia care are grijă de copii: Zadarnic, nu înțelege. Să mănânci și să ai grijă să nu te murdărești că bâta e după ușă! Dacă nu mănânci până mă întorc, o să rămâi flămând. (Pleacă.)

Copilul (Își oprește mișcarea legănată.): Trebuia să joc rolul nebunului. De aproximativ doi ani fac acest lucru. Încerc să găsesc o cale spre a evada din acest loc. La început îmi doream să-i ajut și pe ceilalți copii. Mâncam supa și pâinea o ascundeam sub pat, în roțile de cauciuc, ca să nu o găsească nimeni. Cu acea pâine îi hrăneam pe cei aflați în suferință. N-aveți idee cât de mult s-au atașat de mine acei copii. Când intra femeia să-i certe se uitau la mine cu niște ochi mari așteptând să-i salvez de bâta și palma cea aspră, iar eu lăsam supa să-mi păteze hainele în fața torționarului și acesta uita să-i mai pedepsească pe cei dintâi și se întorcea spre mine. Eram fericit că puteam să ajut pe cineva. La început am plâns în fața suferinței lor, pe urmă am devenit puternic și am hotărât să-i îngrijesc. Acei copii depindeau de mine, mă iubeau ca pe mama lor ce nu cred că au cunoscut-o vreodată. Am avut parte de multă dragoste cât timp au fost cu mine. Rând pe rând s-au dus toți. Ieri a plecat și ultimul dintre prieteni. Acum sunt singur, singur și caut o cale să evadez din acest lagăr al morții. (Ia farfuria și începe să mănânce.) Trebuie să mănânc cât mai repede, altfel o să rămân flămând. (Ia pâinea și o ascunde sub pătură.) Pâine e bună mai târziu. (Bea și apă.)

Femeia care are grijă de copii (Intră în cameră.): Ai mâncat?

(Copilul speriat scapă apa pe el. Femeia părăsește camera și se întorce cu o bâtă. Copilul e deja ghem în pat. Femeia îl lovește, pe urmă ia farfuria și cana.)

Femeia care are grijă de copii: Mâine o să aducă alți copii. Pe tine cred că te vor trimite la un alt orfelinat, un orfelinat unde să înveți să muncești pentru ca să primești o bucată de pâine. Îmi conveneai mai mult, măcar tu ai învățat să te miști. (Pleacă.)

Copilul: Nu mai este timp de pierdut, ajung dintr-un tentacul în alt tentacul al caracatiței. Sunt cât se poate de normal. (Se duce spre fereastră.) Gândesc. Mă mișc. (Se uită la degete.) Văd că nu-mi lipsește nimic, nici măcar un deget. La corp sunt întreg. Mi-am pipăit și fața, nu pare să fie nicio cicatrice deranjantă. (Își cercetează fața.) Mi-am privit-o și în luciul apei din cană. (Vântul începe să bată și ferestrele se izbesc una de alta. Speriat, copilul fuge și se ascunde după pat, în partea opusă ferestrei. Începe să plângă. Se aude vântul puternic.)

(Femeia care are grijă de copii intră în cameră împreună cu X. Se apropie de copil.)

Femeia care are grijă de copii: Îi este teamă de vânt.

X: Ridică-l de acolo!

Femeia care are grijă de copii (Îl ia de haine și îl obligă să se ridice.): Acesta e băiatul despre care v-am vorbit.

X (Îi studiază fața cu atenție.): Îl cunosc. E băiatul obraznic ce  nu a plecat acasă când i-am ordonat, mai mult decât atât a spart și sticlele de lapte a oamenilor.

Femeia care are grijă de copii: Acum are o problemă la cap, se leagănă și întreabă de familia lui.

X: E un obraznic care știe să amăgească pe oricine. O să-i scot din cap legănatul acolo unde o să-l duc.

Copilul (Scapă din mâna femeii ce-l ținea de cămașă și fuge spre geam fără să se mai teamă de vânt. Se așează pup și se leagănă fredonând.): Unde-i mama mea? Unde-i tatăl meu? Unde-s frații mei?

X: Acum nu se mai teme de vânt. E un prefăcut. O să vadă el mâine unde-i sunt părinții și frații. (Pleacă împreună cu femeia.)

(Copilul se ridică de lângă geam, se duce spre pat, se așează pe pat și ia ziarul ce se afla pe pătură.)

Copilul: E mai blând vântul decât răutatea oamenilor. Se uită în ziar. Scânteia. (Se ridică cu ziarul în mână. Face câțiva pași și lasă ziarul să cadă în așa fel încât să se poată observa scrisul.) Scânteia. (Se plimbă.) Nu pot să citesc mai mult. Văd doar literele mari. Pe cele mici nu le percep. Am rămas totuși cu o problemă. Nu văd să citesc decât ceea ce e scris cu literă foarte mare. (Se plimbă.) Scânteia. Da, scânteia! O să vorbesc cu femeia. Nu i-am vorbit niciodată. Poate o să se milostivescă de mine când mă vede sănătos și mă lasă să plec.

 Femeia care are grijă de copii (Revine în cameră și îl vede pe copil plimbându-se): Nu mai îți este teamă de vânt.

Copilul (Observă femeia, se oprește din plimbare și o privește.): Nu.

Femeia care are grijă de copii: Acum vorbești și altceva decât întrebările tale obișnuite?

Copilul: Te rog să mă ajuți!

Femeia care are grijă de copii: A avut dreptate, e un prefăcut.

Copilul: Ajută-mă să plec de aici. Îți voi fi și eu recunoscător cândva.

Femeia care are grijă de copii: De aici nu o să pleci decât la alt orfelinat.

Copilul: Te rog!

(Femeia care are grijă de copii râde și pleacă din cameră.)

Copilul: Nu am rezolvat nimic. (Se apropie de ușă.) E încuiată. (Se duce spre fereastră. O pisică intră pe geam și începe să se gudure pe lângă picioarele copilului. Acesta o ia, se apropie de pat și îi dă să mănânce din bucata lui de pâine, o mângăie.) De-aș putea să mă cațăr ca o pisică și să scap din ghearele morții.

(În cameră apare X.)

X: Mi s-a comunicat că te prefaci. (Observă pisica.) Animale aici? (Copilul lasă pisica să fugă. X o lovește puternic cu piciorul, dar acesta părăsește camera.) Am venit să-ți cominic că mâine o să începi o nouă viață. Te-ai obișniut cu lenevirea. O să vezi ce înseamnă să trăiești muncind! Nu știi să muncești, te învățăm, nu poți, te ajutăm, nu vrei, te obligăm. Te mai trimitem și la școală ca să primești o diplomă, o calificare. (Pleacă zâmbind cu răutate.)

 Copilul: Îmi amintesc. O singură sticlă n-am spart, sticla mea, o sticlă primită cadou de la o mătușă. Avea un desen ce îmi plăcea foarte mult pe atunci. Era o caracatiță parcă pregătită să înghită tot laptele. Am greșit. Trebuia să distug caracatiță. Am lăsat să scape nepedepsită sticla cheie, elementul principal ce mă ținea captiv, ce mă alunga mereu la coadă. Trebuie să mă întorc la casa părintească și să caut sticla. Trebuie să distrug caracatița care mi-a furat copilăria. (Se întinde pe pat și adoarme.)

 

Scena II

 

(Copilul se află lângă perete, iar din perete mai multe perechi de mâini încercă să-l țină legat.)

 

Copilul: Lăsați-mă, vreau să plec de aici. Nu mă puteți ține cu voi. (Scapă de o mână, ajunge în degetele alteia. Este aruncat de la o mână la alta. Tot ecranul din spate e plin de mâini.) Ale cui mâini sunteți voi? Sunteți mâinile prietenilor mei ce au plecat? Ei nu mi-ar face așa ceva, ei m-ar ajuta. Poate sunteți mâinile unor copii ce și-au găsit aici sfârșitul, dar eu nu i-am cunoscut. Doriți să vă răzbunați pe mine, că am învins boala? Doriți să-mi arătați că de aici nu pleacă nimeni viu? (Se zbate dintr-o mână în alta.) Nu, nu vă las să-mi răpiți viața! Trebuie să evadez și să încerc a ajuta și pe alții prinși între tentacule. (Încearcă să se elibereze, dar mereu ajunge în altă mână.) Nu mai pot. Ce multe sunteți!

 

Scena III

 

(Copilul e pe pat, se trezește și încercă să se ridice, dar observă că și-a agățat cămașa într-un cui al scândurii pe care se odihnea.)

 

Copilul: Un cui. Înțeleg. Cuiul acesta mi-a adus atâtea mâini în vis. E atât de târziu. Trebuie să plec de aici. (Pisica apare din nou pe fereastră.) Tu? (Se duce spre băiat, se gudură și o ia la fugă spre perete. Se întorce lângă el și face același gest. Băiatul o urmează. Pune mâinile pe acel perete indicat de pisică și o ușă secretă se deschide.) O ușă? La ce folosea ușa aceasta? Poate pe aici erau scoși prietenii mei după ce au închis ochii. Nu mi s-a dat niciodată voie să privesc la momentul plecării lor. (Pleacă pe ușa deschisă.)

 

Scena IV

 

Femeia care are grijă de copii intră în cameră însoțită de X.

 

X: Unde este copilul?

Femeia care are grijă de copii: Era aici.

X: Trebuia să-l păzești. Acum n-o să-l mai găsim. Probabil a găsit ușa secretă ce ducea în cimitir și de acolo a găsit calea spre oraș. O să fii sancționată!

Femeia care are grijă de copii: Vă rog să mă iertați!

X: Un lucru trebuia să faci, să-l păzești până astăzi și nu ai reușit.

Femeia care are grijă de copii (plângând cu ochii ascunși în batistă): Iertare!

X: Te-ascunzi în batistă? Toți sunteți la fel.

(X pleacă. Femeia îl urmează plângând.)

 

Actul III

 

Personajele: Copilul, Mama, Vecina, X.

 

Decorul: Imaginea unui magazin alimentar proiectată pe un ecran.

 

Copilul (mâncând dintr-o cutie de plastic budincă): Iată, locul! (Mănâncă.) Ce bine că am avut câțiva bănuți. I-au căzut într-o zi femeii din buzunar. M-am gândit să-i dau înapoi, dar mă putea acuza că i-am furat și mă bătea. I-am păstrat cu sfințenie. Cât de bună este budinca aceasta de căpșuni!

(Două femei trec pe lângă copil. Îl privesc cu atenție.)

Copilul (bucuros și speriat în același timp): Mama!

Mama (surprinsă de vederea neașteptată): Ce mănânci?

Copilul: Budincă.

Mama: Și l-am învățat, vecină, să nu mănânce toate prostiile asemenea golanilor. Numai probleme am avut cu el dinainte de a se naște.

Vecina: E copil, crește și el pe lângă ceilalți.

Mama: Am avut copii mari, nu-i puteam lăsa fără mamă și m-am pricopsit cu el. Nu a ascultat niciodată de noi. Mereu a făcut numai ce i-a trecut prin cap. Nu poate să fie și el ca toată lumea.

Vecina: E încă un copil.

Mama: Dă-mi budinca!

Copilul: Nu.

Mama: Doar să văd dacă e bună. Nu vreau să te îmbolnăvești.

(Copilul îi dă budinca nerăbdător să o primească înapoi. Mama se preface că o gustă și o aruncă pe jos.)

Mama: Nu era bună.

Copilul: De ce mi-ai aruncat budinca? Era foarte bună. (Câteva lacrimi i-au umezit fața.)

Mama: Să mergem, vecină!

Vecina: Nu l-am mai văzut demult, cred că de aproape trei ani.

Mama: L-am trimis la școală într-un oraș mare și a venit cu obiceiuri proaste. Are tot ce-i trebuie acasă și mănâncă din cutii asemenea golanilor.

Vecina: Și voi ați cumpărat o perioadă lapte de la magazin?

Mama: Tot copilul a fost vinovat. Nu a avut răbdare să-și cumpere mătușa lui vacă.

(Cele două femei se depărtează de magazin.)

Copilul: Era așa de bună! Nu mai am bani pentru o altă budincă. Poate că au și vândut-o pe toată. Ar mai fi ceva eugenii în magazin. Am văzut un coș mare, plin cu eugenii, când am cumpărat budinca, dar nu mai am bani. (Se așează pe jos în fața magazinului. Lângă el observă o sticlă pe care era desenată o caracatiță.) Sticla mea! De când este sticla aceasta aici? (O atinge.) Femeia aceea a fost mama? Nici nu s-a bucurat, că mă vede. Mi-a aruncat budinca pentru a-și păstra nepătată imaginea de femeie bogată. A spus că am fost la școală? Aș putea să numesc locul acela și așa. Am învățat să spraviețuiesc în acel loc, am învățat cât de mult prețuiește viața și libertatea fiecărui om, am învățat că te poți bucura de orice lucru mărunt, am învățat că pot să fiu fericit doar atunci când fac bine. (Ridică sticla.) E timpul să o sparg. (Se ridică de jos și izbește sticla de vatră.) Gata. Am scăpat de caracatiță. (Se uită la cioburile colorate. Se apleacă și ridică un ciob.) De ce aș fi ca toată lumea? Eu cred că fiecare om e unic și nimeni nu-l poate egala. Eu mi-am dorit acea budincă. De ce trebuia să mi se ia dreptul de a mă bucura de ea? (Se plimbă privind ciobul.) Din moment ce am rațiune, visez, îmi doresc ceva, nu pot să fiu aidoma altora. Nu sunt o cămașă folosită ca model pentru altele sute, sunt eu, așa cum mă vedeți voi cei care vă rotiți în jurul meu, sunt un om mic cu defecte și calități, un om mic ce visează să fie un om mare și liber, liber să zboare spre copacul lui plin de rod până nu e prea târziu. Atunci când copaacul tău își scutură frunzele, iar tu nu i-ai gustat rodul, înseamnă că ai trăit degeaba. Eu nu doresc să mi se odone ce să fac, pentru că în felul acesta nu pot face altceva decât să mă târăsc pe unde doresc alții. Eu vreau să modelez singur grădina vieții mele. Doar așa voi aduna cât mai multe flori și fluturi. (Se taie în ciob.) Au! (Se uită la degetul care sângerează și aruncă ciobul.) Așa este în viață. Astăzi cazi, te lovești la un deget, dar mâine te înalți mai înțelept peste picăturile suferinței. (Rupe buzunarul cămășii și își pansează degetul.)

(Mama revine în fața magazinului.)

Mama: Ce cauți tu aici? Te-am lăsat în grija altor oameni, oameni care au promis că te fac om, dacă te însănătoșești.

Copilul: Caut copilăria pierdută.

Mama: Trebuia să fii la orfelinat.

Copilul: Am fugit.

Mama: Niciodată nu ai fost bun de nimic. Ai fugit? De ce? Nu-ți place să primești mâncare degeaba și să-i lași pe alții să se ocupe de viitorul tău?

Copilul: Iubesc libertatea. Doar eu mă pot ocupa de viitorul meu.

Mama (privind cioburile): De ce ai spart sticla aceasta?

Copilul: A fost sticla mea.

Mama: Nu mai era de foarte mult timp sticla ta, era sticla nepotului meu, fiul sorei tale. S-a jucat pe aici și a uitat-o.

Copilul: Am un nepot! E o bucurie să aud acest lucru.

Mama: I-ai spart sticla în care aduna nisip ca să construiască cetăți.

Copilul: E bine că a uitat-o.

Mama: Ca să faci rău?

Copilul: Să-l salvez de caracatiță. El nu trebuie să cadă pradă monstrului. Am pătimit eu și pentru alții.

Mama: Nu e întreg la cap. (către copil) Trebuie să anunț la orfelinat fuga ta. Acasă nu este loc pentru unul ca tine. Acum copiii mei au la rândul lor copii.

Copilul: Și eu, eu cine sunt?

Mama: Femeie bătână cu nepoți și cu un mucos agățat de fustă. Rușine, mare rușine!

(X trece prin fața magazinului.)

X: Aici erai?

Mama: Am scăpat de rușine. (Pleacă.)

(Copilul încearcă să fugă, dar X îl prinde.)

X: Al meu ești.

Copilul (smucindu-se): Aveți copii?

X: Da.

Copilul: Și îi iubiți pe toți la el?

X: Da.

Copilul: Părinții mei nu mă iubesc.

X: Nu i-ai înțeles tu. Te-au trimis la noi, ca să facem om din tine.

Copilul: Prefer mai bine cerul ca acoperiș.

X: Să mergem. Trebuie să-ți accepți soarta. (Zărește sticla spartă.) Tu ai ceva cu sticlele. (Îl ia pe copil cu el.)

Copilul (lăsându-se târât): Și eu care credeam că am scăpat de caracatiță.

X: O să mergi într-un loc frumos. Vei învăța tâmplărie. Vei locui lângă pădure și vei asculta sunetul apei.

Copilul: Apa! Câtă libertate în undele ei jucăușe! O să învăț de la ea să răpun caracatița. Poate, poate mai târziu va răsări și soarele meu, iar când va răsări o să-i ajut și pe celalți înlănțuiți. (Cei doi părăsesc strada din fața magazinului.)