Astăzi mi-am dat demisia. Trebuia să se întâmple odată şi asta. Am lăsat o cerere şi am plecat. Apoi m-am simţit mai liber, mai uşurat.Când i-am spus mamei, a plâns, după care, m-a ameninţat ca nu-mi va mai da de mâncare pe gratis. Fratele meu, care scria ceva la masă, m-a privit ciudat, dar am simţit că în sinea lui mă înţelegea şi mă aproba. De fapt nu câştigam nici cât să-mi duc traiul de la o zi la alta. Acest sentiment m-a liniştit într-un fel.

Am ieşit în oraş. Ştiam că undeva, pe bulevard, aveam să-mi găsesc prietenii. Aproape toţi sunt şomeri. Poţi să-i întâlneşti pretutindeni şi la orice oră. Câţiva pleacă seara prin satele din împrejurimi de unde a doua zi revin, mereu cu speranţa că vor găsi ceva de lucru.

Era după orele de masă. Aşa ca i-am găsit în părculeţul din mijlocul oraşului. Jucau cărţi.I-am salutat şi m-am aşezat în spatele unuia urmărindu-i jocul. Acesta s-a întors spre mine i mi-a zâmbit. Mi-a spus apoi, dacă mă plictisesc, să citesc ziarul. A scos din buzunarul hainei, un ziar murdar şi mototolit pe care mi l-a întins. Probabil îşi adusese

mâncare în el, dar îl păstrase pentru că găsise scris acolo ceva interesant. M-am gândit imediat ce anume intr-un ziar poate interesa un şomer. Dar în afară de pagina cu oferte de lucru nu am găsit altceva. Nu greşeam, mi-am dat seama. Un anunţ cu litere groase încadrat într-un chenar dublu, invita muncitorii de toate categoriile, departe în sud unde se construia o mare hidrocentrală.Când i-am înapoiat ziarul, prietenul meu ma privit. Şi am citit în privirea lui exact aceeaşi întrebare pe care mă pregăteam să i-o pun.I-am răspuns că probabil voi merge şi eu. A lăsat jocul şi m-a chemat deoparte. Se interesase şi chiar a doua zi venea un delegat după noi. A mai adăugat că trenul ni-l plăteşte compania de antrepriză care ne asigură cazarea gratuită şi masa la un preţ convenabil. Mi-a vorbit mult. Se înflăcăra vorbind. Dar eu l-am întrerupt. L-am întrerupt pentru că mă plictisea. „Şi ei?” am întrebat. Iar el, ca şi cum vorbea în numele tuturor, mi-a răspuns.„Fireşte, merg şi ei” Apoi ca să fie sigur i-a întrebat de faţă cu mine. Iar ei, au răspuns „Da”. Mergeau cu toţii. Pentru prima oară îi vedeam oarecum, mulţumiţi. Şi poate puţină mulţumire simţeam şi eu în acele clipe. Era cald şi am plecat să facem baie.Ştrandul era plin de lume. Câteva fete ne-au făcut semn cu mâna. Băieţii s-au dus. Eu m-am retras într-un colţ cu puţină umbră. M-am dezbrăcat şi m-am întins cu faţa în jos. Dar o fată brunetă a venit şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat de ce nu am mers cu ceilalţi. I-am răspuns că nu mă atrage societatea fetelor şi în general, nu mă simt bine cu ele. A râs şi m-a pus să precizez dacă simt tot aşa şi atunci când sunt numai cu una. I-am răspuns. „Fireşte că da!” Iar ea a râs din nou şi mi-a spus că nu mă crede, că sunt un caraghios care vrea să facă pe interesantul. Bineînţeles că i-am spus că este liberă să creadă ce doreşte. Apoi am tăcut.După câteva minute, m-am întors spre ea. Se aşezase alături de mine cu faţa în sus. Ţinea ochii închişi. Am privit-o şi am constatat că era bine făcută. Pielea îi era arsă de sore şi asta îi adăuga frumuseţii sale un aer de curăţenie şi sănătate. Am întins mâna şi i-am ridicat o şuviţă de păr de pe frunte. A deschis ochii şi mi-a zâmbit. Dar eu i-am întrerupt zâmbetul lipindu-mi buzele de gura ei. La început a strâns dinţii, dar imediat i-am simţit limba care mă căuta şi am înţeles că mă dorea şi că mă acceptase.Ne-am îmbrăcat şi am plecat repede de acolo. Am hoinărit până noaptea târziu pe dealurile din jurul oraşului. Apoi am condus-o acasă. Se lăsase răcoare. Vara era pe sfârşite.Începusem să simţim că ne este frig. Locuia destul de departe. Aşa că am avut mult de mers. Ultimul autobuz trecuse fără să oprească în staţie. A trebuit să mă întorc pe jos. În timp ce traversam oraşul pustiu şi adormit, mă gândeam la fată. Dar mă gândeam mai mult ca să treacă timpul O chema Lena. Mi-a mărturisit că mă cunoaşte mai demult şi că mă iubeşte. Am întrebat-o, de ce mă iubeşte? Iar ea, mi-a răspuns că mă iubeşte pentru că seamăn cu Alain Delon. Iar eu nu am mai întrebat-o nimic după aceea. La despărţire, mi-a spus că este orfană şi locuieşte la o mătuşă. Apoi a început să plângă. M-a întrebat îngrijorată, ce să facă dacă rămâne însărcinată? I-am răspuns că lucrul acesta este într-un fel posibil, iar dacă se va întâmpla, vom găsi o soluţie pentru a ieşi din încurcătură.Ajuns acasă, m-am trântit aşa cum eram în pat şi am adormit imediat.

In zori, m-a trezit mama, dojenindu-mă pentru că dormisem îmbrăcat şi spunându-mi că sunt aşteptat de prieteni. Am vrut să-mi continui somnul, dar băieţii au năvălit peste mine şi m-au smuls din aşternut. Mama s-a bucurat cel mai mult pentru că găsisem o slujbă. Fratele s-a abţinut, iar eu mi-am făcut valiza şi am plecat.Peste câteva zile, după o călătorie cu trenul până la fluviu, iar de acolo cu vaporaşul în jos pe firul apei, am ajuns la şantier. Am dormit o noapte în barăci, pline de şobolani şi păduchi, apoi dimineaţa, am fost duşi la muncă.După câteva ore, am renunţat şi despărţindu-mă de prieteni, m-am agăţat de

frâna unui vagon de marfă care pleca spre portul din a monte.Drumul spre casă a durat mai multe zile.Am ajuns într-o dimineaţă. Eram frânt de oboseală. Vroiam să dorm, dar a venit fratele meu însoţit de un miliţian care mă căuta. Am fost invitat la sediu. Fratele meu a vrut să vină cu noi, dar nu l-au lăsat. La miliţie, mi-au spus ca există o reclamaţie împotriva mea. Se furase o salopetă aparţinând unui lucrător din dormitorul unde dormisem o noapte. M-au torturat. Trebuia să recunosc că am furat-o eu.Dar eu mă încăpăţânam să neg. Atunci mi-au pus cătuşe şi m-au trimis însoţit de către doi subofiţeri la postul de miliţie de pe lângă şantierul din sud. Drumul a fost mai greu de suportat. Eram izolat într-un compartiment, având mâinile prinse în cătuşe. De mâncare, nu mi-au dat. Doar apă. O dată sau de două ori. După ce am ajuns pe şantier, miliţienii mau predat unui căpitan şi au plecat în grabă.

După o oră sau două, a venit ofiţerul şi m-a examinat cu atenţie. A ordonat să mi se scoată cătuşele. Mi-a spus că sunt liber. Între timp se găsise salopeta. Cuiva i se făcuse milă de mine şi voia să-mi dea ceva de mâncare. Dar eu nu mai voiam nimic. Nimic şi niciodată. M-am îndreptat spre uşa de la ieşire. În prag m-a izbit lumina soarelui de vară. Puternică precum o explozie. Faţa mi se aprinse într-o dogoare ciudată. Nemaiputând suporta, am plecat ochii. Şi nu ştiu cum, se făcea că eram pe calea ferată iar şinele dogoreau şi ele, tot într-un mod ciudat. Am vrut atunci să mă uit altundeva, dar privirea mi se lipise de o şină. Ceva ca o forţă magică, mă trăgea în jos şi nu-mi pot deloc explica faptul că m-am trezit cu faţa lipită de fierul ierbinte.Acesta parcă îmi căuta trupul întreg şi nu puteam să mă smulg de acolo de unde stăteam alungit pe traversele de beton. Voiam să mă desprind, dar alte imagini mă năpădeau acuma.Copilăria, viaţa mea toată, douăzeci de ani...Soarele ardea tot mai puternic. Simţeam

adierea vântului. Pământul prinse a se cutremura deodată. Ghiceam apropierea locomotivei, iar când plugul ajunse la un pas de ceafa mea, am întors capul. Am întors capul pentru ca să-mi trăiesc demn secunda. Secunda mea. Unicul moment din viaţă pe care nu mi-l mai revendica nimeni.