Nicolae Ţone- “Cred în tine ca în Dumnezeu”, Ed.Vinea 1992
Când şi-a adunat pentru prima dată numele pe carte (1992, Ed.Vinea, “Cred în tine ca în Dumnezeu”), Nicolae Ţone nu publicase prin revistele de specialitate nici măcar jumătate din numărul de poeme câte şi-a adunat între coperţile volumului de…”naştere”. Totusi, în pofida acestui fapt, “lumea bună” a literaturii îl ştia. Drept dovadă stă chiar girul pe care poetul Adrian Păunescu i l-a dat. Într-o prefaţă de mult râvnită. “Se întamplă cu Nicolae Ţone fenomenul pervers ca numele lui să fie cunoscut mai înainte de poezia lui”, nota acesta. Înainte de a-l “condamna” la “poezie pe viaţă”.
Nicolae Ţone nu numai că nu şi-a dezamăgit mentorul, dar i-a şi pricinuit bucurie. Volumul său, indiscutabil, se sustine singur. O scriitură încărcată de metaforă, precum ramurile pomilor primăvara, gâtuie fiece poem.
O linişte odihnitoare, o muzicalitate plăcută urechii şi sufletului transpare din fiecare vers. Înnobilându-l. Nimic fals, nimic forţat, nici o urmă de cerebralitate: “Să scriu mai repede căci arde/ cerneala mâna subţire/ să scriu ca şi când scrisul mi-ar fi/ respiraţie ca şi când miresă/ mi-ar fi poezia” (Să scriu mai repede), sau: “fericit stă la-ncrucisare de/ drumuri cu palmele-ntinse/ sub haine am diamante sub pleoape” (Pe aleile lungi ale poeziei), sau: “o inima în care vin şi iubesc şi visez din/ care mi-e frică să plec un cor de îngeri/ pare că-ncepe să cânte mereu când/ te sărut când te îmbrăţişez când/ te cer” (Iubirea noastra va dura o mie de ani). Sunt versuri care-ascund în străfundurile lor, în străfundurile esenţelor cu care-au fost înnobilate de acest poet-cu aer de nobil ce-şi poartă cu nespusă eleganţă trena aferentă rangului său - dragostea acestuia de viaţă. Mai mult decât atât, din porii fiecărui vers respiră siguranţa celui demult logodit cu scrisul; îndelungul exerciţiu fiind trădat şi de uşurinţa cu care acesta îşi “colorează” imaginile la care s-a oprit. Astfel, părerea că Nicolae Ţone se “joacă” cu o gamă largă de “culori” poetice c-o uşurinţă pe care numai cei răsfăţaţi de muze o au, este confirmată de fiecare pagina întoarsă. “Ne schimbăm între noi inimile/ un pod subţire de sânge ne uneşte/ pentru totdeauna/ o zăpadă mare ne primeşte pe/ câmpiile ei/ ne schimbăm între noi sângele/ mâinile de marmură şi mâinile / de lumină” zice el în poemul “Pod subţire de sânge”, împlinind portretul robot al unui romantic ce are puterea să fie “Aşa” în mijlocul unei lumi de-a dreptul improprie Visului, Reveriei. “Îţi apăr de moarte rochiile de/ aur inelele sclipitoare împărăţiile/ de sub pleoape sânii de/ zăpădă genunchii rotunzi/ ca monezile antice” continuă el în poemul “Vis cu sabie roşie”. Confirmând.
În poezia lui Nicolae Ţone fiecare cuvânt poartă pe umeri dulcea povară a unei destăinuiri, a unei confesiuni pe care sufletul său catadicseşte s-o facă publică. În poezia lui cuvintele ocupă locul în care lumina spiritualităţii cade cel mai bine pe ele. Scoţându-le în relief adevăratele înţelesuri. Altfel spus, prin demersul său liric, din pricini neînţelese mie îndelung amânat, Nicolae Ţone dă, încă de la primii paşi pe adevăratul tărâm al literelor, dovada realului său talent. Anunţându-se ca un poet cu nebănuite resurse, ca un poet căruia doar uşorul iz elegiac ce-i străbate mai toate poemele îi poate fi reproşat. La o adică!
Rev.Tribuna m 30-32/1997