atât de roşu, fără sonor

se lăsa o pâclă peste munţii mei
nu ţin minte să fi iubit atât de mult pădurea

zilnic primeam animale în casă
să stea la masă cu noi
tigri vulturi urşi oameni fără suflete
unii chiar mă îndrăgeau
mergeau cu mine pe acoperişul blocului
cântam din u2 ne luam de gât

săream cu ochii deschişi ne transformam
într-o altă viaţă în avioane de război
venea salvarea şi totul era atât de minunat
atât de roşu fără sonor
atunci înţelegeam de ce ne mai iubeam
eu şi cu vulturul eu şi cu tigrul eu şi cu

Un telefon

divertisment

 

afară vremea era de basm

uşor trasă pe sfoară

sau ca un ciorap de femeie peste chipul unui bărbat fermecător

în rest fumigenă şi confeti

 

am câteva chestiuni importante de rezolvat

cum ar fi capul acesta pe care îl port cu mine zi de zi

ar mai fi pisica vecinului

care în fiecare dimineaţă îmi dă

fireşte bună dimineaţa

îi răspund politicos printr-un miau

blocul se prăbuşeşte

ridic din umeri privesc pe geamul din bucătărie

el face cele mai bune clătite din lume - îmi spun în gând

îi măsor pasul dintre frigider şi aragaz

apoi strâng într-o cutie lucrurile vechi

le expediez pe o adresă oarecare

telefonul sună

este mama

care mă aşteaptă de cinci săptămâni

într-un zepelin

să-mi dea vestea cea mare

că nu mai avem niciun vecin şi că tata s-a pierdut

prin casă

în regulă îmi achit datoriile

de mâine mă mut în altă dimensiune

O păpădie

calea păpădiilor

(evadarea din timp)

eu partea aceasta din viaţă nu o cunosc
ea vine dintr-un timp în care omul nu ştia salutul
vestirea se făcea tacit de la suflet la suflet
fără flaşnetă ori bici

nebunule mă auzi
să mi te-alături în delir

auzeam în galop şi-n beznă cum creşte cercul
pata de vin cum să mi se încrusteze cu numele tău în palmă
ca orbul alergam da ca un biet orb
căutam să văd
în care zid să te zidesc
sub care păpădie să-ţi dau drumul

Un şemineu cu flacără în el

feţele nevăzute ale zăpezilor

în niciun caz nu voiesc a divulga înspre voi ce-mi aparţine.
(ce-mi aparţine?)

păi, uite, dacă într-o bună zi mă voi trezi din vis iubită nespus
fereastra s-ar deschide dinspre mine înspre voi
sute de baloane să-şi ia zborul
în parc, o femeie să-ţi ofere un şerbet lângă sobă
toţi bărbaţii, mai cu seamă, toţi, da
să-ţi întoarcă un zâmbet de poştaş
tu, de colo, nu te-ai fâstâci?

păi, să spunem: e iarnă
şi oamenii iarna dorm sub glugă
sau –
când te-a acoperit zăpada ultima dată?

da, acum, îmi amintesc
o femeie, un bărbat, ninsori dese.

fiul din nain

(după un vis real)

vei muri soldat exact cum scrie în carte
cu peniţa în bandulieră învelit de femei
pe care nu le-ai cunoscut şi nu le-ai iubit niciodată
şi imnul păcii cravată de pionier flutură
atârnată la cap ca un drapel pentru tot ce ai cinstit în timpul vieţii dar ai uitat
ai uitat
că omul e făurit din vise de un faur
spuneai că dacă mori nu vrei minuni ca fiul văduvei din nain
ci floarea de păpădie să-ţi fie aproape ca o răspândire de noi fără trup
de aceea te-am iubit
de aceea te-am părăsit
pentru nevisare eşti condamnat la nevisare
şi nu plâng
şi nu te învinuiesc
te-am părăsit pentru neplâns

măsurătoare

am luptat pentru dreptate multă vreme/prostită am fost şi sunt

îmi place să cred că raiul e o sfoară întinsă

de care stau agăţate sufletele noastre ca o foiţă de tutun

şi cerul capătă noimă asemenea unei morţi fizice

în timp ce copilul rostogoleşte cercul

de mine se agaţă umbra

ia forma nimănui iar tu vezi omul

e plin ochi şi de el

odihnă trupului meu îi spun lui trupului

şi nu mă cred

când mă fac mă numesc

Silvia!

Un om cu capul aplecat în mâini

omul meu

gândesc omul prin omul meu

şi lucrurile simple

fac din bucurie trepte spre ceilalţi oameni

omul meu e vesel uneori cherchelit de emoţii

plânge şi râde la un trandafir

că aşa e viaţa plină de ifose

de babe oarbe

tocmai asta îi spun omului meu

să ducă pentru el în cârcă

cei mai grei saci ai pământului

când mâna lui puţină va da apă să bea muribundului

toată planeta să ştie că va fi salvată de el

pildă

cărţile din care ies iepuri ca dintr-un joben

mă văd ascuţită
şi creioanele toate colorate

dansează pe masă în ritmuri de salsa
pentru mine au cap
în secunda următoare îmi dau viaţa

pentru un pahar de vin iscat

din combinaţia de roşu purpuriu

cu gleznele tale juvenile

ah copilă!
diseară la prima livadă cu pruni să taci
prin ea umblă câinii
au coada în vânt şi colaci de împărţit
dacă prind unul că-ţi dă târcoale de nu mă jur
de nu scuip în palme până se face o vale lungă

sus în sprânceana ta
să-l ucid şi-apoi să beau din el
iar tu trecătorule tăietor de lemne sau ce oi fi
lasă-mi nişte bani la streaşină când pleci
să-mi pot săpa singur groapa

poemul din susuri

vin caii în galop

cei mai frumoşi

toţi caii sunt frumoşi

vulturii mă aruncă la miazăzi

acolo unde poate este cabana mea de iarnă

mă întreb

singurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt

arată-mi tu un Dumnezeu

Dumnezeule eu ţie îţi fac rugă

eu ţie mă dezleg de mine

ca să te cuprind

Doamne cum să te cuprind?

povestea mea începe de sus

când îmi arăţi un cer un soare

iar eu mă bucur

uite cât sunt de asemuită ţie

coastă din ce oi fi tu mă ştii

mirarea nu-şi mai încape sensul

nasc în fiecare zi câte ceva

de exemplu azi am născut un fir de iarbă

care mi s-a lipit de geană

şi alerg alerg cu el la firul gleznei – când de geană, când de gleznă

de abia atunci mă mir

mă mir de glezna mea firavă

ce-ţi calcă pământul dospit

şi nu te mai caut

te am

poetul umblă gol puşcă prin el

evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul

o femeie îşi ia rămas bun de la un prieten

(batistă din borangic)

apare moartea

şi după moarte apar flori pe morminte

(batiste din borangic)

păsări de unică folosinţă

cântă apoi zboară

vin alte păsări altele şi altele şi zboară

cerul prinde culoare

pe pământ departe pe o câmpie deţinutul e liber

iar poetul crapă pe foaie

crapă într-o călimară cu cerneală

bea din cerneală din venele lui

un pahar, două, trei

durează

în timpul acesta mai scrie despre: fluturi, mirese, Alina, Denisa, miresme.

e fericit e gol puşcă în el

capul capătă forma unui tobogan prin care toate gândurile lui alunecă

în piscina cu cadavre e rece se doarme

să nu deranjaţi poetul

are nevoie de somn

porro via

este o replică a vântului turbat mirato

scoaterea dedesubturilor de sub rochia de mătase a femeii

şi ea umblă vie în trup de bărbat

precum o cheie ascunsă la streaşina unei case părăsite

îţi dă fiori acei fiori din care se nasc monştri

o curbură desuetă a realităţii

nu dăruiesc priviri clandestine nimănui

istoria se scrie încet odată cu mersul nostru

şi cel din urmă pas călcat este aripa unui om

o replică a zborului în care eu cred

încă îl caut pe Dumnezeu

să mă uimesc că nu port carne pe suflet

scurtă plimbare

când ieşeau amintiri la iveală

totul era ca o risipă de noi

vremea complice cu uitarea

un ghiduş de suflu trădător

se juca de-a prinsa cu iubita mea viaţa

da viaţa îmi era iubită

şi spinii ei prinşi de respiraţie

ca două valve

cândva fusesem un mister

adunam nimicuri de prin lume

aşa am putut să adulmec un firicel de sânge

din glezna unui om

iar viaţa să cred că nu mă ştie

U2

dacă împrumut de la tine o culoare
piciorul tău din lemn sau labele unui scafandru
mă tem că ochiul ar putea putrezi în cristal
ceea ce pare complicat
altfel
mă oboseşte creierul tău
din care materie se trage
ca să ştiu să-mi clădesc deasupra ta un aeroport -
sosesc când vreau plec când vrei;
(planete, universuri paralele, miros de umbră)

azi beau pentru noi un vin deosebit
cu arome de uitare şi chipuri de alte femei
am şi eu braţul meu din lemn
mă închin mai aplecat e drept
lemnul nu pluteşte pe om el se bate în cuie acolo unde doare
un efect de anihilare a tot ce simţim şi vedem
trece doctore
trec avioane

Un prun pe un deal

singurul prun de pe deal

eram ca un sâmbure prins de pământ

când am pus urechea la adăpost să nu aud

cum cresc

şi pierdeam vremea prin livezi

fluieram hoinăream tot ce întâlneam

până şi întâmplarea

uitarea din altă viaţă

iz crud

aşa formasem o aşezare în mine

uneori mutul vorbea din scripturi

atunci îmi duceam din gânduri pe un pod

departe

odată am fost şi eu acolo prin lume

se umbla cu cerşitul şi cu inima la vedere

dacă muream din prea multă iubire ne ascundeam

fiecare în căciula celuilalt ca să nu simţim gust de trup

aceasta poate fi o poveste

dar eu am numit-o singurul prun de pe deal

umbra şi melcul

câtă vreme, tu, umbră, te mai apleci înpre mine,

cât timp, melcule, îţi vei purta casa printre oameni,

eu o să visez .

tu, umbră, o să mă iubeşti ca tata

tu, melcule, o să-ţi laşi casa lângă mama ta,

nimeni nu va plânge,

eu o să visez iar.

trecuseră ore.

nu mă uita, nu mă uita, striga umbra!

din coşul pieptului ieşea fum.

cum să fac, cum pot să împart viaţa mea cu tine?

trecuseră zile.

omul se plimba de pe o frunză pe alta

şi în urma lui lăsa o dâră sclipitoare.

trecuseră ani.

nimeni nu auzise de melc şi de umbră.

totuşi, se zice că melcul a trăit fericit.

partitură pentru văz

dacă eliminam gândul

totul se transforma într-o pajişte verde

în nouă pietre roşu galben albastru

trecea un prinţ călare

dar cum să renunţi la gând

cum să împarţi gândul

marile depărtări să le apropii

astea sunt secvenţe din trecutul unui muritor

nu ai cum

memoria revenea încet la cursul de anatomie

omul este un ochi uriaş dragii mei

străbătut de văi şi oglindit în ape tulburi

în cele din urmă se retrage în pământ pentru odihnă

plângeau copiii de ţâţă

pe adulţii senectuţii noastre

ceaţa ca o cataractă la cules de văz

cum îşi ridica munţii

Un trifoi într-o inimă

ploaie cu trifoi şi pisoi

ce ploaie îmi bate din geam vremea

dau fuga până acasă

pun acoperişul pe bloc

des absurd cum plouă

cum ţi se pare rochia mea

atârnată de autostrada soarelui care urcă spre cer

ca o foiţă de ţigară sau ca o fată desculţă

hai îi spune mai bine să dăm naştere azi unui pisoi

şi în partea inimii a început să le încolţească un trifoi

e vară şi asta îmi place

e lumină
atâta timp cât braţul îmi acoperă sfera
ochiul îngust prin care mai ieri libelule zburau

când mă ascund nu mă văd
golul este o rană imensă
când nu mai ai mamă şi tată

de azi promit un destin fără urme privitorule
aştept merii să înflorească în suburbie

câinele meu este dresat
şi omul este dresat
ca braţul ca sfera ca mersul în nobil grai
rostesc rotundul şi iar rotund
se face că trec puntea orbului
e vară şi asta îmi place

chemarea numelui

ieşeau arcade din mine toate duceau către infinit

erai tu smulsul din încheieturi

erai tu oare adunatul meu

si mult prea fericirea

nu ştiu

în mine cusătura este deasă

nod marinăresc

sunt fata lui tata

şi tata navighează

ai strigat într-o zi de pe o stâncă

atât de tare

drept în piept ca o rană minunată te-ai deschis

tufe de trandafiri înfloriţi din ape

de atunci trăiesc în corp străin

un naufragiat printre coaste

nu mă plâng de eventuale furtuni

lasă-mă să mai zburătăcesc o vreme prin pielea ta

numele tău

când liniştea

acolo mă voi găsi într-o linişte deplină

singură în huruitul unei roţi de moară

când apa trece prin mine smulsă din călcâi

când orele

când zilele

şi din dor când mi se lasă vulturii pe umeri ca nişte miei la păşunat

să îngâne din ce a mai rămas prin munţi

am să aleg dealul acela colorat în care dorm gândurile noastre

mai jos de frunte

să mă îngroape

doi maimuţoi

peste totul ăsta din care încerc să ies curată

ca o basma peste toate leagănele astea goale pe care

doar le-am privit şi ameţit în pupilă

cu fiecare teamă de mâine sau că mâine

vom duce furnicile înapoi în muşuroi

când uite ele vor să-mi vorbească despre vreme

şi cum vai lor nu le este ruşine să umble ca oamenii

printre oameni

la colţ de stradă umbrela mi se lăsase pe umeri din dor

şi ploua doar pentru tine şi pentru mine

speram să fiu salvată că de a doua zi lucrurile mari aveau să conteze

mama cu grădina ei plină cu flori tata cu tata

iar noi doi copii îmbrăcaţi în pijamale cu maimuţoi

să ne iubim

O balerină

dreptul meu la visare

prietenii mei imaginari sunt oamenii

adesea trecători

pestriţi ori plecaţi de acasă din cine ştie ce motiv

se poate demonstra existenţa unora prin decupaj artistic

de exemplu ieri am decupat un păun şi el aşa îngâmfat

mi-a spulberat încrederea că mai pot fi şi altfel

am zis bun trebuie să dau drumul unei ape să curgă

şi vedeai da vedeai peştii cum înoată doi câte doi

în pereche cum se hrăneau creşteau şi nimeni din lumea asta

nu se întreba măcar de ce oare doar vai şi vai

era o vreme ca astăzi neştiută

când un peşte tăcea pentru că aşa face el de obicei

sau cum ai spune tu despre lună că are două feţe

ori balerine cu picioare diforme nu există nu-i aşa

tristeţea ca şi bucuria treceau cum ai trece o trecătoare

adesea trecători adesea trecătoare

poţi tu să-mi alegi un munte şi să scrii pe el

nu te uit nu mă uita

drum cu oameni spre înălţare

când piciorul calcă strâmb poteca
la limita acestui timp o cruce se înalţă

unde capăt nu e
e chin

mă împart în văzul tuturor
cu un ceas mai târziu de ultima cântare
omul meu plânge în oglindă
iar ploaia mult aşteptată
îi brăzdează chipul în defileuri
şi uite-l cum curge uriaşul lui Dumnezeu

poem din scurt

la o fereastră am bătut cândva atât de mută

în plin şi-n gol

pe limba uscată cum urcau melcii cu sarea din cochilii

spumele doamnei mele

pelerinilor cu răsuflarea lor ciobului din sticlă umbră

trădare!

şi sticlă spărgeam cu ochiul

în văzul tuturor când sângele mirosea

atât de roşu fără pată

Degete

între ele degetele

încet degetele vor scrie despre ele

se vor lăuda între ele

şi omul va muri

că nu-i ajunge tristeţea

ori osului prea greu de cărat nu i se arată carnea

pornitul se face din văz albastru

domnule om

urcă mamă podul ăsta

cară tată toţi munţii pentru mine

morţilor să ne pierdem câte-un călcâi

nu ştiu

nu ştiu

nu ştiu

O salcie lângă un pod

umbrarul de lângă pod

(şiroaie de lacrimi,

râuri interminabile de parcă aşa... )

mi se părea: că ele urcă din călcâi, că străbat corpul ca pe o planetă vie,

că stau întinsă pe muşchii unui abdomen apos;

încheieturile pocneau ca bobocii de trandafir în plină dragoste,

era cald, iar o parte din iarba verde mi se înfăşura pe gât,

căutam un răspuns din care să-mi curăţ cu o lamă sufletul,

să pot sădi, mai târziu, la piciorul podului,

o salcie.

sufletul, când se formează, are pereţi groşi

din el nimeni nu te aude,

poţi să ţipi, să baţi cu pumnii în zid,

nimeni nu te va auzi!

sufletul e o parte din iarba verde ce ţi se înfăşoară pe gât.

acum, dumneata, să-mi spui, de pe partea cealaltă a malului,

cum vrei să mori?

Un bloc inalt si vremea in decor

cadenţă

tot aşa era într-o zi

ascultam la radio vremea

(cum să asculţi la radio vremea?)

şi deodată m-am pierdut

(poetica)

afară începuse să ningă

rafale spulberau inimi

acoperite cu promoroacă

silvia este copil eu sunt copil

săpăm scări abrupte în noi de vreo zece ani

doar doar vom reuşi să zburdăm peste câmpii

imaginea cu tine şi cu berbecul sacrificat

e tot ce am

valea asta lungă porneşte din palmă

şi nu ştiu ce voiam să-ţi mai spun

micime

am intrat şi am ieşit din peretele ăsta
din buretele ăsta din pianul ăsta din cana asta
din mama şi din tata când ei dormeau într-o nucă

s-au vărsat lacrimi în pumni în mare
într-un fragil curcubeu
ne-am pierdut identităţile cardurile viaţa
femeile au invadat spaţiile intime
ale bărbaţilor
între mâini printre degete au curs râuri
ambrozie bucle din abanos umbre şi umeri
s-au iubit balenele cu peşti feluriţi

am iubit şi eu

vedeţi?

da, doamnă, aveţi dreptate

în podul palmei îmi duc zilele.

cu mâinile, cu genunchii rotunzi,

cu tălpile mele venetice,

adunata

şi somnul, dacă mă întrebaţi,

îl împart cu dumneavoastră.

şi peste toate astea, de mi-ar mai da un singur ochi, Dumnezeu...

vedeţi?

ce şfichiuială de vreme suntem

cunosc două cuvinte, vi le spun:

dor şi dor

restul urmează aşa -

când devin aievea, pe rând, şoim, căprioară, animal de câmpie

ori om

mă recunoaşteţi, nu?

ea, ei

mâine,
o zi,
o distanţă pentru fiecare om care iubeşte de aproape.
în suflet liniştea dintre: vezi, tu, oare, mamă, norii aceia cum trec?
şi, da, m-am cuibărit în mine, dar te iubesc.
e un dar.
cum mâine,
cum o zi,
cum o distanţă,
cum ştii.

eter

şi în bezna mea

lumina se crăpa de ziuă

a bună dimineaţa, scumpă doamnă

şi cerul înflorea mireasmă de grâu abia încolţit

precum o fată mare nedusă încă la altar

aşa credeam că tot ce visez

se şi întâmplă

dar, iată, visul nu e pentru muritor, simplă doamnă

e ca un guler de vulpe polară

lăsat în şifonier pe timpul verii

sunt un biet om, femeie sunt

zidirea lui Dumnezeu

cerberul paznic scării de jos în sus

unde urcatul din treaptă în treaptă se face

şi treapta face cărare prin mine

ca din magie umbrele noastre

se desprind de sol şi cad

cade tot cerul într-o eternitate

beau după tine patria mea de fericire

patria mea de fericire se numeşte acum

pleoapele cu gene dese răsucesc bucle de femeie în timp

aerul ridică genunchi albi spre tâmple

devin un derdeluş sau poate că la creştet începe iarbă să crească

e tata mă strigă

fată să nu dai de pomană la gropar

să nu le dai să bea

bea tu

să crape cripta-n ziuă muiere

otrava ajunsă în trup buza să n-o poată linge

nu ştii sărutul despărţirii e trist şi vesel

ca atingerea unui umăr întors

beau tată încă beau

e dulce şi amară ca piatra rostogolită fierea

de-ai şti pământul nu are formă

pământul zace după noi

şi sap şi sap după tine

cum des, cum doare

mă doare să îţi spun, fireşte

o, mâinilor, din care chin sau trudă,

ca un năpraznic lup la pândă,

să mă ucizi sub ochi, sub dungă.

prin vrerea mea, mă las deoparte,

ca orice cruce prinsă-n garduri,

sunt, doar, un muribund cu drag de lună

şi un apus ce mi se zbate, rar, în tâmplă.

când umărul stingher s-a aplecat,

coroană peste trup întinsă,

am înţeles, şi-am plâns încet,

în gând, ca un bărbat.

azi, nu privire înaltă!

azi, nu pământ din tină!

azi, larg aud în zări vioare

şi...

viu, acelaşi cântec,

cum des,

cum doare.

Un soldat în genuchi cu baioneta

soldatul din trup

azi ca şi ieri am înţeles o parte din sensul existenţei mele

m-am dat cu cercul până m-a luat naiba cu el în şapte

ridicam sprânceana treceam pe lângă bocanci fluieram pe străzi

ca un hoinar la drumul mare eram pesemne un evadat

dornic de libertate şi fără grija de mâine

mă salutam ca un soldat în marş

aveam epoleţii la vedere plângeam de fericire cu ei pe umăr

da sunt da exist uite calc iarba calc mocirla

sunt viu şi lângă mine stă inamicul cu buza crăpată ca la iepure

e om pentru asta trebuie să lupte ca să ştie cum să moară

nu din genunchi nu din încheieturi căderea

cu epoleţii pe umeri repet sir cu epoleţii pe umăr

aici se moare drepţi

nu ai părinţi eşti unic trupului tău

dezlegare din susuri mărşăluire

nebunul care te strigă nebunule

tu as besoin de tenir bon

la chute ne se fait pas à genoux

cadastrul omului cu lumea

e un simplu cadastru al omului cu lumea, dragă domnule

un pasaj din viaţa unui vetust scriitor orb

o memorie a timpului care se desfăşoară periodic într-o obnubilaţie

şi catrafusele candidei linişti ale beţivului din zilele noastre

prăfuite la periferia unui oraş murano

lâncezesc vremea coatelor tocite

mai spune ceva despre asta

cum din cap ne sar cartonaşe colorate

semn că senectutea se înrudeşte prin culoare cu lipsa de văz

sunt o poliţă de care mă sprijin ca de mama

umbra unui tată neştiut

creator de vieţi aici sau în altă parte

un punct desprins de sol prin neuroni

locuiesc într-o ladă

locuiesc într-o ladă antifonată de gânduri
copilul singur al maturităţii mele
duc pentru el toate amintirile devenirii
o tolbă cu scrisori netimbrate

sunt prizionerul anticar
achiziţionez şi vând oameni fără nume unor măscărici

pe planeta mea lucrurile sunt simple
bat cu ciocanul în peretele vecinului;
îmi răspunde prin calorifer

când apa nu mai curge la robinet
bem gaz şi totul intră în normal
insectele nu mor aşa uşor

cum ar fi dacă

cea mai frumoasă zi e atunci cînd îmi pun dimineaţa zălog

la picioarele tale

iată drumul mătăsii începe de aici

doar atât îmi amintesc din trecut să mă ierţi

acum caut cea mai scurtă cale între pământ şi cer

nu e cinstit să mă încred doar în ape

tu nu vezi ce mică sunt strânsă în cercuri

ca pasărea prinsă în propriul ei zbor

spune-mi dacă eu aş fi femeia ta

m-ai lăsa la cina cea de taină

aş îndrăzni eu să rezem scara de trupul tău

entităţi

se nasc vieţi disperate prinse în şuruburi de cruci

pe marginea drumului cresc oameni transformaţi în iepuri

aleargă dezorientaţi

pietrele au gustul acela de nerostit

precum omul care şi-a lăsat vorba într-o peşteră

şi melcul saliva pe iarbă

departe un lan de grâu îşi seceră singur spicele

recolta miroase a metal încins

sunt înaltă când dorm

sub pernă ţin cărămizi

dimineaţa mă dau cu ruj

Grigore

Grigore este un copil simpatic

locuieşte la mine în bloc pe scări

merge cu liftul când are chef ascultă pe la uşi

du-te dracului mâine dau divorţ de tine m-am săturat

viaţa lui Grigore începe în fiecare dimineaţă

în boxă pe scări în lift pe la uşi

are tot timpul cu el un motan jucăuş

din pluş

îl trage de mustăţi

tanti Silvia pe el nu-l doare

se preface - îi spun ia gâdilă-l pe burtă

râde şi mă ia de mână

îşi face jucării din miez de pâine şi apoi le mănâncă cu poftă

azi am mâncat un cozonac şi un avocat

ce ştii tu ce este ăla avocat Grigore

ştiu că tata a plecat de acasă într-o zi

mi-a spus rămâi cu mă-ta şi mama a plecat şi ea strigând

ne vedem la avocat

când vine seara Grigore are o pătură cu lei

e rege doarme visează că se dă în tiribombă

nu ameţeşte

ce curajos eşti tu Grigore

cântă-mi ceva copile

el plânge plânge plânge

plâng şi eu

ieri şi-a uitat viaţa la uşa mea

în boxă am găsit urma mânuţelor lui

impregnată în vopseaua proaspătă din perete

de ziua numelui

de ziua numelui am prins rădăcini în parcul din faţa gării

aşteptam să treacă trenul care aducea speranţele ambalate în ani

să cumpăr una pentru tata pentru mama

de-aş putea să mă mişc...

sunt prinsă în sol de secole

un ierbar prăfuit fără valoare

o poveste despre oamenii bătrâni nostalgici

cu aplecare spre tulpină

cu onor înainte spre neant, România Arm, prezintă:

mi se prezentau cu strângeri fierbinţi de mâini
toate onorurile
căzut din neant la datorie pentru patrie

salvat planeta de gunoaie
premiul pulitzer pentru negarea mea
prezentat în patru acte pentru fiecare punct cardinal
ba chiar condoleanţe pentru cel mai distins
mort în viaţă

toate acestea numai şi numai pentru meritele noastre

pentru dorinţe o scrumieră adâncă
sau o scorbură din trunchi de copac bolnav
din care să ies cenuşiu o pasăre phoenix
vă dau şi vouă ce a mai rămas din coajă

toate acestea numai şi numai pentru faptul că aţi sperat

Fereastra care delimiteaza poemele de poemele in proza

POEME ÎN PROZĂ

Un pianist în frac cântând la pian

Haos

Lumini şi umbre pe caldarâm. Un bărbat îmbrăcat în frac îşi dă bună dimineaţa. Pesemne compune o arie sau se pregăteşte de înmormântare. Afară ninge. Pe un peron o femeie îşi plânge în batista ei de mătase, ultimul război. Un grup de ciori, cam negre, împânzesc cerul. Pe o bucată de stofă veritabilă, doi pici joacă ţintar folosind două furnici. Scenaristul nu are imaginaţie. Improvizează, fără pic de graţie, o scară de incendiu. Scapă cine poate. Sala se ridică în picioare, cu ea spectatorii. E un haos total. În el trăiesc.

Un poştaş cu tolba de scrisori în spate şi cu plicuri răvăşite pe jos

Drumul femeii mele

(povestea unui vis)

Scările pe care obişnuiam să urc cu tolba de scrisori în spate, întrebând în stânga şi în dreapta dacă l-a zărit careva pe Dumnezeu, azi nu mai erau. Îmi auzeam doar paşii care mă purtau spre drumul crucii, paşi nevăzuţi, doar bănuiţi. Că undeva, o fărâmă de credinţă, trebuia să existe, aşa cum existenţa mea mi-o asumam!?

Nu mi-am visat niciodată rădăcina din care pornisem, să mă fac văzută lumii aşa goală, aşa femeie, cum sunt. Uneori, simţeam fiorul nebănuit al fricii în care mă ascundeam, ca să-mi dovedesc nefrica de mine.

Totul este relativ. Firul ierbii pe care am călcat de atâtea ori, mă înşela sub privire. Se lăsa culcat sub tălpi, istovit, nepreţuit, iar eu strigam: ridică-te! şi braţele mi se înnodau la spate din neputinţă. Nu aveam curajul să-l plâng.

Dacă aş fi crescut în miezul unui copac falnic, aş fi înteles, probabil, motivul umbririi mele, frumuseţea lucrurilor nepalpabile, necăutate.

Undeva, trebuia să dau de uşi ascunse. De fiecare dată mă izbeam de prag sau de pereţi bâjbâind intrările, îngenunchiam şi nu mi-era ruşine. Îmi duceam mâinile la tâmple şi aţipeam în gând ca un ţânc înfometat. O luam de la capăt, mă ridicam în toată splendoarea trupului, râvnind la ce nu mi-era dat să primesc, doar, doar, voi primi.

Atunci m-am oglindit în mine, prin cădere. Am ocolit firul ierbii, iar el mi-a dat un nume, şi treptele au început să crească din pământ. Şi cu cât urcam mai spăşită, mai temătoare, cu atât mai multe scări aveau să mi se-arate. Am continuat să merg - şi-am mers, nu m-am oprit. La capătul drumului, nu mă aştepta nimeni. Mi-am luat tolba de scrisori în spate, şi-am pornit femeie, urcând cel mai înalt munte văzut vreodată.

Un copil culcat pe un nor

Drumul spre Canaan

Porneam spre Canaan. Sarra îmi ducea oasele spre Pământul Făgăduinţei. A tăcut tot drumul, cum tăcea mama lui Marius când o lovea taică-su peste cap, întors de la cârciumă.

- Pot să dorm lângă tine? La noi în casă este un monstru! Uneori mă prefac, închid, uite, aşa, din ochi, şi el dispare. Rămâne doar cerul pe care am norocul să-l văd prin tavan. La noi, şi vara şi iarna, este la fel. Se vede tot timpul! Într-o zi, când o să cresc…

Adormise pe umărul meu, şi eu, copil şi eu, mi se părea atât de greu, nu Marius, ci umărul.

Îşi aducea jucăriile, le răsturna în camera mea şi ghetuţele lui erau umplute cu apă. La început am crezut că sunt streşinile de la casa lui tanti Aurica şi cu apa ce se adună acolo îşi spală tanti Aurica rufele şi pe cei patru copii ai săi.

- Eşti băiat, nu ai cum să dormi lângă mine! Ce-o să zică, lumea? Apoi, începea să mă doară din ce în ce mai tare umărul.

Marius, tu când o să creşti, o să mă mai iubeşti?

Spune-mi!

El mânca dintr-un măr pe care i-l împrumutase, cică, zice el, Albă ca Zăpada. Râdeam amândoi pe băncuţa vopsită proaspăt de tata. În faţa casei mele se întindea o pajişte imensă de linişte, flori, copăcei feluriţi plantaţi de tata, şi Marius iubea casa mea, şi Marius, uneori, îşi lustruia ghetele singur, streşinile. Cică -aşa era vorba lui, cică sunt în armată, şi dacă scuip pe ghete, le dau luciu, că văzuse, odată, un film, când nu avea el cer dintr-ăla mare deasupra patului şi soldaţii scuipau pe bocanci. La ce le-o fi trebuit să strălucească, măi frate!

- Doar azi, da? Îţi promit. Nu am teme de făcut, învăţ să scriu şi să citesc din mers. Mă uit după oameni şi nu e chiar rău. Mă uit lung, ştii. Ţi-am zis, odată, m-a privit un câine în ochi, tot aşa lung şi, mai târziu, am vorbit ca el. Vezi, învăţ uşor.

- Marius, tu când o să creşti, o să mă mai iubeşti?

O femeie pe o mătură deasupra munţilor

Simţeam libertatea – un bulgăre imens de zăpadă.

Alergam pe o arşiţă ucigătoare, pe un drum pietruit de munte, eu şi cu mine. Deasupra mi se întindeau grădinile suspendate ale semiramidei şi marele zid chinezesc. Babilonul în care oamenii erau stivuiţi în poziţie verticală, o figură geometrică agăţată de cer. Un triunghi perfect format din braţele lor şi zborul se înfăptuia.

Eram un kamikaze.

Pleopele mă dureau, ochii şi ei. Duceam cu mine un trotil de mărimea corpului meu. Din interior, ca un seism, aciditatea sucurilor gastrice îmi provoca naşterea prin explozie. M-aş fi prăbuşit la poalele templului dacă nu ar fi trebuit să-mi duc misiunea până la capăt. O bombă cu ceas. Un ticăit apăsător în timpane şi iată alunecarea mult aşteptată. Aşa s-a produs echilibrul. Mi-am controlat respiraţia, conştientă fiind de secretul ce-l purtam cu mine. Aveam să distrug totul oprindu-mă din alergat.

În faţa mea se zăreau: muntele alb, acoperit cu lucernă, şi câţiva oameni de zăpadă care-şi potriveau măturile pentru zbor. Ce caut eu de fapt? De unde au măturile astea? Cum a crescut lucerna? Încotro mă îndrept? Un roi de insecte nărăvaşe îmi sugea sângele din palmă. Am să le ucid pe rând - şi-am scos de la cingătoare un briceag ascuţit de mărimea unei lanterne de buzunar. Se făcu mai multă lumină. Alergam în continuare. La un moment dat, m-am prăbuşit peste un trunchi de copac ce stătea suspendat de o frânghie şi frânghia agăţată de un nor. Nu am dat prea mare importanţă în cădere, dar prin cădere m-am transformat într-un bulgăre imens de zăpadă.

Din cer, vaci albe, cu ugere mari de zahăr tos, încercau aerul cu despicătura copitei.

O balenă

Marele alb

Intrasem într-un derapaj mintal în mod accidental. Oamenilor li se mai întâmplă din când în când să dea piept cu balena ucigaşă. Atunci, mi s-a mişcat o rotiţă şi am ştiut că e bine ce fac. Uneori, stând la masa de lucru, în camera obscură, luminată doar de o veioză ageamie, îmi caut vârsta. N-am băut în viaţa mea mai mult de două pahare de vin, din prea multă tenacitate, cred, sau poate că era teama să nu mă răstorn şi să fiu agăţată de monstrul alb şi bolnăvicios al subconştientului.

Aşa a început totul, ca un crepuscul. Benzi desenate cu mult detaliu pe retină. Pictori care îşi încercau norocul cu mine din lipsă de spaţiu planetar, aruncându-şi dezinvolţi pensulele japoneze peste lumina ochilor mei.

Şi vrând a riposta mă trezeam suprimată, ca şi cum mi se lua dreptul la existenţă. Nu am avut, însă, curajul să intru în conflict cu sutele de mâini care împingeau bărcile artiştilor spre mijlocul irisului, doar pentru mine, şi m-am simţit egoistă şi fără valoare. Nimicnicia mi se derula în toată splendoarea ei, trecând printre gene ca un fir de păianjen lăsat de un veritabil ţesător de miriapode.

L-am zărit vâslind pe Captain Blanc, trăgând tutun, din toţi rărunchii, dintr-o pipă în formă de lună. Am apucat să întreb:

- Încotro, căpitane?

- Către Capul Bunei Speranţe, domniţă – şi fumul mi-a străpuns nările şi o durere teribilă a născut balena din mine. Ea se află în noi şi ucide – mi-am zis, aprinzându-mi o ţigară ce-i purta numele navigantului meu.

Un iscusit grafician, ce-mi lucra pupila cu mult sârg, îmi aruncase, în acest timp, un năvod.

- Dacă îl vezi, foloseşte-te de el, te va salva sau cel puţin, vei fi în siguranţă, pentru o vreme. Ştii, se înmulţesc recifii în zona asta. Dacă nu te grăbeşti, probabil, vei sucomba în subconştient şi nu vrei asta, nu?

- Bună dimineaţa, domnule pescar – îi strig aruncându-mă la podea cu faţa spre o nişă ce se holba la mine din parchet. Sunt în deplină ordine aici. Mă descurc. Ai grijă de tine, în schimb, doi dintre colegii tăi mi-au spart uşa cu forţa, cheia este la mine în stomac, am înghiţit-o odată cu haosul.

- Prinde-te când îţi spun eu de mâna mea şi să încălecăm balena împreună.

Animalul zăcea la picioarele mele, calm, domolit, sedat.

S-a liniştit. Este aşa o creatură nevinovată. Dacă nu o răneşti, te lasă s-o iubeşti şi pentru asta merită s-o accepţi în viaţa ta.

Eu am simţit curajul, doar prin ochiul marelui alb, iar moartea lui mi-ar cauza frica.

Un cap de om plutind lângă un buştean

Sacrificiul generalului

Îmi amintesc, doar, de momentul în care m-au legat la ochi şi m-au cărat ca pe un buştean, nu ştiu unde.

- Tu, de acolo, de ce nu faci loc să treacă lumina de partea cealaltă a Nilului?

- Nu înţeleg, domnule general, nu vă aud prea bine, vorbiţi mai tare. Lângă mine se prăpădeşte un om!

Frânghia de care stătea spânzurat soldatul mi se încolăcise pe grumaz. Mintea îmi juca feste. Auzeam paşii unei femei grăbite. Pesemne, îşi ducea sicriul pe umeri. Striga în gura mare:

- Este al meu! Nimeni să nu-mi stea în cale, asasinilor!

Alerga şi în timp ce alerga, simţeam cum i se desfăceau bandajele de pe faţă. Puteam să intuiesc asta, chiar şi felul cum era îmbrăcată.

Un râs isteric şi mortul stătea cu privirea spre mine.

- Să-l scoată cineva de acolo, dracului – se răsti generalul către o umbră ce purta epoleţi.

- Nu te aude... am bolborosit agăţându-mă cu mâinile de uniforma lui. Sunt ocupaţi cu transportul sufletelor dincolo de Nil. A mai rămas doar unul, domnule general, şi acela nu are chip, e dus şi el, acum se duce.

Un obuz mi-a străpuns picioarele. Sicriul s-a deschis, şi-am început să urlu ca o fiară hăituită. Din el ieşea un abur cald, molipsitor. Mi-am privit braţele vineţii, şi am ştiut că în ele îmi voi sprijini sfârşitul.

Generalul s-a uitat la mine cu tristeţe. M-a sărutat pe buzele amorţite, apoi a dat drumul sicriului pe Nil. Mai târziu, i-am zărit capul plutindu-i lângă al meu. M-a iubit, altfel, de ce m-ar fi salvat?

Un ac de siguranţă

Liniştea

Se crăpase de ziuă. În pustiul acela, doar liniştea îmi dormea la picioare ca un căţeluş ascultător. Îi auzeam inima cum îmi străpungea firav cel mai ascuns gând şi mă prefăceam că sunt în jocul de-a baba-oarba căutând un sens clipei. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat, de ce vecina mea îşi părăsise casa şi copiii şi de ce în fiecare dimineaţă îmi ciocănea la uşă un străin încălţat cu bocanci din vinilin. Nu mă deranja insistenţa lui, defel. Purta tot timpul, cu el, o jachetă cu două feţe şi în dreptul mânecii drepte stătea atârnat, oarecum de căptuşeala hainei, un ac de siguranţă de mărimea unui băţ de chibrit. Un detaliu care ar fi putut fi trecut nevăzut în alte circumstanţe, dacă provocarea lui nu ar fi fost suficient de vizibilă în nebuloasa liniştii mele.

Nu ne-am vorbit niciodată, nici măcar prin semne convenţionale. Păstram, însă, secretul muţilor, al celor care îşi înţeleg existenţa din priviri. Aşa mi-am început primul curs al supravieţuirii cu sinele, stând nemişcată fizic, suspendată între gând şi acel individ, printr-un banal ac de siguranţă.

În timp, am căpătat încredere în costumaţia lui, deschizându-i larg uşa, ca să păşească în interior. Era ca un exerciţiu, ca o simulare pentru mine. O simulare care ar fi putut să-mi inducă o stare de haos dacă fragilitatea nerostitului s-ar fi distrus odată cu terminarea stării de dominaţie a liniştii totale.

Pe parcurs s-a dovedit. Intenţiile colaboratorului meu erau unele de factură temporară.

Venea cu un scop, trebuia să fi înţeles asta de la bun început. Nimeni nu-ţi bate la uşă dis-de-dimineaţă dacă nu are ceva să-ţi spună. Şi, totuşi, îmi lăsa mesaje demne de luat în seamă.

Îmi sonda echilibrul prin culorile jachetei sale. Nu se înfăţişa niciodată, în aceeaşi zi, doar cu o singură culoare. Acum o faţă, acum alta. Observam. Atunci îl surprindeam. Clipea mai des. Destul de fâstâcit îşi ştergea cu podul palmei neliniştea.

Într-o zi, a deschis gura atât de mare, încât am călcat, din greşeală, în normalitate. Mi-a deschis fereastra larg şi mi-a şoptit la ureche:

- Asta îţi este liniştea. Apoi a dispărut luându-şi câinele cu el.

- Când te mai întorci, bunule?

Linişte.

Pictaţi în anotimpuri

Iată că, într-o zi, când încercam să mă caut, am găsit în haina ta, dosită într-un colţ de prăvălie, un pui de arici. Mi se arătase, la început, aşa o tristă umbră. Un fum parcă, să zic, urca sau cobora din tavan. Spre lustră, un freamăt de necuprins. Am zis, fie! şi-am rupt tăcerea sâsâind precum un şarpe.

O, şi iată cum, părăsind din mine marea emoţie, m-am trezit hoinărind ţinând de mână o creangă de alun spre o senină vale plină de rouă şi de stele. Şi pe unde hoinăream, ne întâlneam noi doi la aceeaşi uşă . Amândoi eternii privitori ai unei singurătăţi luciferice. Noi doi cavaleri ai bestiei. Iată, conversam fără imagini. În lipsă de soare, un Luvru cu ziduri măreţe. Ne-am întâlnit ca doi pelerini de data aceasta. Pictaţi în anotimpuri, stăteam de vorbă dezbrăcaţi. La o ceaşcă de ceai, fuzionam în decor lumea noastră.