Maramureş, iată, o zonă cu oameni şi locuri pline de magie, care îl farmecă pe călătorul rătăcind pe drumurile acestui colţ de rai pământean.

Mergând la pas, prin satele maramureşene, bătând din poartă-n poartă, poţi avea surpriza de a pătrunde într-un univers special, „corola de minuni a lumii”, încercând să înţelegi „cu mintea tainele” acestei lumi „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, cum spune poetul, simţindu-te mereu în neuitare cu oamenii pe care îi întâlneşti în calea ta.

Acum, aducem un elogiu sincer şi binemeritat femeilor acestor pământuri, fiindcă colectivităţile feminine cercetate, la nivel de viaţă tradiţională, ne-au dovedit că merită cu prisosinţă numai cuvinte alese, fie că le-am întâlnit în Maramureşul voievodal, Ţara Lăpuşului, Chioar sau Codru. Ele ne-au vorbit despre rosturi înalte îndeplinite, în care au ocupat, totdeauna, un loc privilegiat tocmai pentru că există un mod specific lor de a vedea lumea înconjurătoare, de a o supune şi a interveni prin practici ritualico-magice pentru a rezolva benefic soluţiile existenţei greu de înţeles uneori.

Colectivitatea feminină este într-o relaţie tainică cu formele de spiritualizare şi de culturalizare ale societăţii săteşti tradiţionale. Performerele poartă numele de Pălăguţa, Năstafa, Irina, Todora, Dochia, Anuca, Măricuţa, Ioana, Niţa, Ileană, Luchiana, Varvara, Călina, Samfira, Afimia, Firona, Rafila şi multe alte nume des întâlnite.

În societatea arhaică maramureşeană, femeia posedă o dispoziţie interioară sufletească înclinată spre mister, suferind multiple metamorfoze intime care o ajută în performarea actelor ritualico-magice. În acest context ea nu este altceva decât o reprezentantă a mentalităţii rurale în care trăieşte. În performarea actelor rituale, femeia dezvoltă multe elemente care aparţin credinţei ei, actului religios, activând astfel o serie de mecanisme, rulând dinspre fondul real spre cel imaginar sau invers. Ea trăieşte şi oficiază în ceremonial.

Acordând o atenţie deosebită acestui stil de viaţă tradiţional, asumat de colectivitatea feminină sătească, pe o perioadă îndelungată, în cercetările de teren făcute împreună cu etnologul Pamfil Bilţiu, soţul meu, am reuşit să adunăm informaţii valoroase despre complexitatea şi bogăţia unor ceremoniale arhaice care s-au conservat, unele performându-se până în zilele noastre: Moşii, Cununa la seceriş, Şezătoarea, Strânsul nepoatelor sau obiceiuri şi practici ritualico-magice în cadrul sărbătorilor din ciclul celor douăsprezece zile: Crăciun - Anul Nou - Bobotează, iar actanţii sunt în mare parte din comunitatea feminină (fete, neveste, femei bătrâne), asigurând, prin schimburile culturale dintre generaţii, continuitatea valorilor spirituale, perpetuarea viziunii mitico-magice a acestora şi rezistenţa evenimentelor folclorico-ritualice. Dovadă grăitoare este obiceiul Moşilor din Ţara Lăpuşului, care se oficiază şi astăzi în satele Cupşeni, Costeni, Ungureni, Groşii Ţibleşului, etc. cum se desfăşurau în vechime, excluzând bărbaţii.

Femeia şi-a făcut întotdeauna timp să trăiască după legile strămoşeşti, ea rămânând constant la activităţile ce au caraterizat-o, de stăpână a casei şi de mamă, de ocrotitoare a familiei şi gospodăriei, de păstrătoare a tradiţiilor culturale şi promovarea lor la generaţia mai tânără; spirit tenace, activ, un mare depozitar al obiceiurilor, superstiţiilor şi tradiţiilor s-a dovedit foarte conservatoare în toate manifestările ei, comparativ cu bărbatul, care s-a adaptat mult mai repede noului în viaţă. S-a putut observa chiar o anume identitate culturală de grup, cum ar fi în cadrul bocetului ritualic, performat numai de femei sau în timpul pregătirilor din pragul unor obiceiuri, al moşilor de exemplu, când se ajută la coacerea colacilor ceremoniali, primesc şi dau sfaturi, vor să fie utile celor din ceata feminină cu care se însoţesc în astfel de împrejurări, sau cum ar fi în şezătoare, unde execută servicii de întrajutorare şi de stimulare a muncilor care se prestează în timpul dasfăşurării obiceiului de către participante şi gazda şezătorii.

Dacă privim atent calendarul popular al sărbătorilor de peste an, constatăm că din primăvară şi până după începutul unui nou an calendaristic, colectivitatea feminină dintr-un sat este mereu prinsă în vârtejul pregătirilor unor obiceiuri, ale unor ritualuri îndătinate, fixate în timp pe lângă marile sărbători creştine. Odată cu începutul unui nou ciclu vegetaţional, înainte de sărbătoarea pascală, femeile comunităţii fac pregătiri pentru oficierea în condiţii ritualice a obiceiului străvechi, cu titlul generic de „Moşii” din Ţara Lăpuşului.

Moşii cuprind acte ceremoniale de comemorare a celor din neam şi strămoşilor dispăruţi din familie, performându-se la Florii, Joia mare, Paşti, Rusalii, iar toamna, de Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril. Este un obicei sacru iar această trăsătură ne este evidenţiată de mai multe interdicţii impuse de tradiţie, în zilele când se ţin moşii. Femeile respectă aceste condiţii, ele ştiu că nu este bine să lucrezi ceva în gospodărie, să scoţi gunoiul din casă; în unele sate nu-i bine să fii mânios pe cineva sau să te porţi lipsit de bună-cuviinţă. Mai ştiu că nu-i bine să torci sau să răsuceşti fir, în credinţele şi superstiţiile poporului român, dar şi ale altor popoare, crezându-se că poţi răsuci un suflet, care rătăceşte şi care se poate răzbuna pe prunci sau pe puii de animale, sluţindu-i la naştere.

Obiceiul se desfăşoară la morminte, în cimitir, mai întâi, apoi la „masa Moşilor” din curtea bisericii, cuprinzând mai multe secvenţe (sărutul ritual al darurilor, împărţirea darurilor peste morminte sau masă, petrecerea cu ţuică îndulcită şi încuscrirea femeilor), fiind obligată să participe la moşi toată comunitatea de femei. Când lipseşte o femeie de la obicei, din motive neîntemeiate, este considerată „slăbănoagă”, zgârcită”, „femeie ră”, „că îi pă nicări, nu dă nime nimic pă ie că îi ca dobitoacele, nu şti nici de părinţi şi nici de neamurile ii.” În ritualul Moşilor apar colacii ceremoniali, cu diverse denumiri de „crestată”, „cocâstrată”, „pupăză”, „prinos”.

Prinosul urmează prescripţii îndătinate, fiind pregătit de o femeie „văduvă sfântă” sau o femeie bătrână „curată”, în cadrul unor grupuri asociate pe bază de rudenie, ajungând să participe de la patru, cinci femei  până la patruzecişicinci, colacul fiind ornat cu motive geometrice şi vegetale, cu încărcătură simbolică, şi care dovedesc o mare pricepere şi măiestrie artistică a prinosiţei.

După trecerea Moşilor de Rusalii, ceata feminină îşi continuă viaţa în ceremonial la Sânziene, când mai ales fetele oficiază diferite practici ritualico-magice (scăldatul ritual în apă curgătoare „până a nu răsări soarele”, spălatul cu roua de pe flori de câmp al fetelor „să fie iubite de feciori ca florile”, adusul mătrăgunii „pântru dragoste” sau realizarea de cununi din flori de sânziene, purtate pe cap „să tragă feciorii la ele” sau struţuri pe care le puneau în clop la feciorii îndrăgiţi, florile fiind nu numai un simbol al feminităţii, ci şi „un element din recuzita rituală în ceremoniale susţinute de agenţii feminini”), având rolul de stimularea dragostei şi performate în multe sate din toate zonele judeţului Maramureş: Mara, Sat- Şugatag, Vişeu de Mijloc, Poienile Izei, Borşa, Văleni, Sârbi, Sarasău, Săpânţa, apoi Rogoz, Costeni, Suciu de Sus sau la Oarţa de Sus.

După terminarea secerişului la holdele de grâu, odinioară se performa obiceiul Cununa la seceriş, desfăşurat sub forma mai multor acte ceremoniale, în care fetele şi nevestele aveau rolul principal, cele mai pricepute împletind cununa din „cele mai mândre spice”, în forma rotundă a unui colac, în trei ca şi cozile unei fete. La adusul cununii, actantele cântau hori, „Cunună mândră de grâu, / Noi bine ne-am veselit, / Când cu tine am venit.” Funcţia fertilizatoare ne este exprimată de modul cum era udată din belşug. Secerătoarele petreceau şi jucau la casa gazdei, se veseleau rostind cântece ceremoniale pentru stimularea manei câmpului, a rodului bogat, cununa fiind încărcată cu multe virtuţi magice. Acest obicei frumos de celebrare a bogaţiei pământului în grâu s-a performat în multe sate din Lăpuş (Boiereni, Libotin, Vima Mică, Ungureni, Suciu de Sus), Maramureş (Vişeu de Mijloc, Săcel) sau în Codru (Oarţa de Sus, Băseşti, Bicaz).

Toamna, începeau şezătorile. Şezătoarea nu este un obicei legat de o dată fixă din calendarul popular, asemenea cununii la seceriş. „Şezătoarea îi adunare de fete, neveste, babe. S-adună la o casă unde torc lână sau cânepă. Răsucesc, dapănă, fac cipcă. Laolaltă lucru mere mai bine şi timpu trece mai uşor. Şezătorile încep după ce să gată de strâns bucatele şi ţân până cătră Paşti. Să fac în zâle de lucru, în afară de marţ’sara şi joi cătră vineri.”

Se credea că „Marţolea umbla prin şezători” şi pedepsea apoi pe cele care lucrau în zi de marţi, torceau, coseau, spălau. „Venea Marţolea şi bontănea pe la uşi.”, „le ia glasul de nu pot grăi de loc, fără aşa amorţit,...”, „Pe care torcea, le omora şi le întindea maţăle pă cuie”, pe altele le schilodea, paraliza sau le izbea de garduri sau de pământ. Marţolea, considerată cea mai rea, era tare temută, la fel ca Milostivele sau Frumuşălele ori Joimăriţa „stăpâna câlţilor de cânepă”, patronând torsul cânepii şi al lânii. Nmele ei derivând din Joi-Mari, din săptămâna Paştelui, nu are altă menire de la Dumnezeu decât să verifice dacă fetele au tors fuiorul, au ţesut pânza şi cu câlţii până atunci, pedepsindu-le pe cele leneşe.

Şezătoarea se organiza la o gazdă de şezătoare, care era recunoscută ca un personaj cu funcţie iniţiatică, având grijă de supravegherea, îndrumarea şi protejarea fetelor participante, care învăţau poveşti şi hori de la femeile mai în vârstă, căpătau cunoştinţe pe care le oficiau apoi în diferite ritualuri în dragoste sau apotropaice. De altfel fetele, chiar în şezătoare, după ce gătau lucru performau o serie de practici magice de ghicirea ursitului, de stimularea măritişului, a dragostei, de tămăduirea fetei de deochi, jocuri de şezătoare. „Era mare vesălie pântru tăţ’” pentru „Că sânt fete şi fecioare / Şi mai uiţi de supărare, / Că sânt  fete şi feciori / Şi mai uiţi de supărări.”

Odată cu destrămarea şezătorii în sat, s-a ajuns şi la dispariţia „cetei” şi a îndeletnicirilor specifice, torsul şi apoi ţesutul la război, ceata devenind nepotrivită în structura satului maramureşean contemporan. „Amu le-a muţât televizoarele aiestea”, cum spunea o performeră.

Spre sfârşitul anului, colectivitatea feminină, din satele maramureşene, au de indeplinit o serie de ritualuri mitico-magice legate de performarea unor obiceiuri care premerg sărbătorilor din ciclul celor douăsprezece zile, Crăciun-Anul Nou şi Boboteaza, cu rolul de a stimula rodul casei şi norocul membrilor din familie, mai ales al fetelor în prag de căsătorie. Cerinţele sunt mari iar femeia trebuie să le facă faţă pentru a intra în noul an sub bune auspicii. La sărbătorile-prag, se crede că, duhurile rele sunt foarte active, de aceea  femeia maramureşeană apelează la o mulţime de practici ritualico-magice de purificare şi apotropaice (afumatul ritual, ungerea cu usturoi, scăldatul ritual, spălatul ritual), fetele apelau la practici divinatorii (ghicirea ursitului, de stimulare a dragostei). Se oficiază practici de stimularea manei animalelor, a manei câmpului, a ţarinei (păpuşa rituală, ameninţarea pomului sterp). Pentru ca totul să decurgă perfect  femeile au în sarcină să facă toate pregătirile de sărbătoare, astfel ele se ocupă de gătirea ritualică a interiorului casei ( „şurulesc podelele”, „să dărăvăiesc căsâle cu albăstreală”, „să dezvăleşte ruda”, „să pun şterguri împistrite la icoane”) şi a mesei, a mâncărurilor tradiţionale, a colacilor pentru colindătorii pe care îi aşteaptă gazda. „La noi, în Maramureş, să face on colac mare împistrit, cât o pâine de mare care se numeşte stolnic.” (Ieud, Berbeşti, Valea Stejarului, Glod, Hoteni). „Să făcea asta ca să fie anu’ bun, bogat, ferit de foc, de apă, vitele să fie ferite de primejdie.” Este un colac ceremonial, care se face în ajunul Crăciunului, stă la loc de cinste, pe masă, până la Anul Nou, şi este împleti în trei, împistrit „cu flori de aluat pă marjine”, S-uri, spice de grâu şi cruce. Tot acum fetele pregătesc struţul feciorilor, din „buruiene verz’, pospan şi iederă” pe care îl puneau în cuşmă feciorilor, să fie îndrăgite şi iubite.

În cadrul obiceiurilor legate de momentele cruciale din viaţa omului, la naştere, femeia, care are un rol deosebit de protejare a noii vieţi, dirijând intrarea copilului în existenţa sa pământeană, este „moaşa”. Moaşa trebuia să fie „femeie isteaţă”, care să fi avut mai mulţi copii, că de la ea se aşteaptă mare ajutor, trebuia să fie beneficiara unei experienţe de viaţă „care era de omenie şi blândă” că „era t’emată pă rând la tăţ” (Lăpuş). Avea un rol esenţial moaşa, în acele „obiceiuri de naştere moaşa avea un rol primordial”. Trebuia să ştie multe „bozgonoşaguri, care le purtau di la una la alta”, deci să cunoască repertoriul tradiţional, deosebit de complex când se oficiau o serie de practici ritualico-magice (afumatul ritual, alegerea locului unde trebuia să nască femeia, stropirea cu aghiasmă a casei, purificând-o, după naştere, prima scaldă.

Pentru cinstirea moaşei, în Maramureş s-a performat un obicei de mare anvergură: Strânsul nepoatelor. Participau toate femeile pe câte le-a moşit la naştere, având convingerea că „Pă cât lumea de-aş trăi, / De moaşă nu m-aş plăti.” (Ieud), un sentiment de profund respect. Era o petrecere pentru care moaşa pregătea mâncăruri tradiţionale, fiindcă ea fixa ziua când va fi „strânsul nepoatelor, apoi o „chemătoare” făcea invitaţie „nepoatelor” care veneau cu daruri la moaşă: o năframă, cămeşă sau ştergură. Se oficiau mai multe rituluri la primirea „pomninocului”: „Sinele o spală pă mânuri şi pă obraz cu busuioc dint-on blid cu aghiasmă. Când o şterg, o şterg c-o ştergură mândră care rămâne la moaşă.”, apoi închinau „-Ie puţânu’ meu pângă multu’ dumitale!” Obiceiul nu se mai performează  azi.

Chiar dacă s-au produs multe prefaceri în viaţa colectivităţii feminine, în existenţa ei concretă, lumea satului maramureşean păstrează o atitudine respectuoasă faţă de cele care mai performează încă ritualuri, obiceiuri străvechi, ca pe o încercare de revigorare a vieţii de altădată, ca pe o recuperare a tradiţiei care poate fi asumată de femei la orice vârstă, încercând să evite despărţirea de tot ce le-a menţinut active în mijlocul colectivităţii.

Referinţe bibliografice:

Bilţiu, Pamfil, Bilţiu, Maria, Calendarul popular: vol. I, Obiceiurile primăverii şi verii, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2009; vol. II, Obiceiurile toamnei şi iernii, Baia Mare, Editura Ethnologica, 2010.

Bilţiu, Pamfil, Bilţiu, Maria, Izvorul fermecat, Baia Mare, Editura Gutinul, 1999.

Bilţiu, Pamfil, Studii de etnologie românească, vol. I, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2003.

Brătulescu, Monica, Ceata feminină - Încercare de reconstituire a unei instituţii tradiţionale româneşti, în: Revista de Etnografie şi Folclor, 1, Tomul 23, Bucureşti, Editura Academiei R. S. R., 1978.

Evseev, Ivan, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Timişoara, Editura Amarcord, 1998.