Vasile Muste - „Coruieni”, Editura Grinta, Cluj - Napoca, 2006

Îl ştiu pe Vasile Muste din vremuri ca şi imemoriale, apoi i-am publicat la Casa Editorială ODEON din Bucureşti volumul „Constelaţia copilăriei”, în 1998, sensibil marcat fiind şi eu de dorul de casă, de legătura ombilicală cu spaţiul sacru al tărâmului natal.
A fost – în afară de poezie şi dragul de frumos – un alt lucru ce ne-a unit, o altă punte între sufletele noastre, prietenia durând peste ani şi vremi, întărindu-se continuu, ca o mai altfel de zidărie.
Tot statornic a rămas Vasile-al nostru şi-n obsesia aleasă, una din care a făcut şi consolidat o nouă temă a căutării poetice, a cântării sale poetice.

Evlavia cu care se apleacă asupra amintirilor te trimite inevitabil la poezia antică greacă, în care exista o legătură strânsă între viziunea poetică şi sorgintea divină a acesteia, dar nu ca o incantaţie, nimic ritualic, totul este dăruire, îngenunchere.
Vasile Muste este pătruns de căldura locului natal, dorul fiind focul care-l mistuie şi care-l face să hiperbolizeze totul, absolut totul, până şi pietrele aruncate cândva, lovite prinzând viaţă, la fel păsările, pârâiaşul din marginea satului, umbra semenilor, tot.
„Strig pe cărările ce-mi explodează în ochi/unde sunt unde aţi îngropat primăverile voastre/tot mai tăcută e pasărea de pe umărul stâng/la marginea satului satul meu l-aţi mutat/închid cuvintelor ochii şi ies pe lume să plâng” zice poetul acesta bolnav de dor în poemul „Locuri gata să zboare”.
E un alt filon poetic în textura acestui volum spaima de pierderea definitivă, ca un scâncet înfundat, ca o trecere a mâinii sufletului prin pletele răsfirate ale amintirilor, în acelaşi timp căutare şoptită a drumului acasă, o continuă şi constantă încurajare spre acest pas de făcut.
Oameni uitaţi sau necunoscuiţi îi devin din senin confesori, astfel uşurând decriptarea poeziei sale, a mesajului acesta plâns pe liră: „oamenii locului/ pun că ultima oară pe gheaţa nordicului râu înspre/o altă primăvară însingurată umbra mea luneca luneca” (A fost odată ca niciodată), sau „mereu aţi crezut că nu aş veni dintre voi” (Cu toate acestea), sau „printre minuni şi greşeli am vâslit către lume/ n-au fost niciunde clopote-n răscoală/piatră unind şi despărţind hotare/minunată greşeală” (Piatra de hotar).
E în aceeaşi măsură revoltă, poetul căutând scuze pentru ducerea de acasă, dar şi cerşind iertare pentru închipuita trădare a tărâmului natal.
Cu ajutorul unei memorii când involuntare, când voluntare, ca-ntr-un joc cu sine însuşi parcă, cu propriile simţiri chiar aduce Vasile Muste imagini disparate din trecutul îndeosebi îndepărtat, prin cel apropiat doar filtrând şi comparând trăiri.
„bate Luna şindrilă nouă pe case/doar noaptea se plimbă prin ierburi/spre cele ce vin şi spre cele rămase/în rochii uşoare cu alţii mereu” zice confesiv poetul în poemul „Adesea dacă nu mereu”, în timp ce în poemul „De iubire” explorează pentru prima dată-n acest volum şi universul matern, astfel „numai cerul mamei nu-i/cruce-n munte să o sui/taie-n os cuţitul sfere/de cuvinte şi tăcere”.
La el până şi perceperea gândului are o mai altă curgere afectivă din acest motiv.
Şi nu numai din acest motiv, câtă vreme, prin contrast clar cu vârsta de acum, deseori, gândul se întoarce la vremurile demult invocate şi mai mereu evocate: „aş putea să vă scriu un/cântec străvechi frate cu mine cu iarba şi/cu tot ce n-am să mai fiu” (Ave Maria la Vima Mare), sau „uneori de noi când ne apropiem pe drumuri neştiute/tânără lumina iese din cuiburi şi începe să zboare/deasupra rănii acelei iubiri/din care ninge într-o primăvară întâmplătoare” (De începuturi).
Astfel ideile poemului - singular în esenţa lui în această primă parte (ne)identificată clar a cărţii ce face obiectul atenţiei noastre - devine investit din plin cu funcţia unei arte poetice şi sunt diseminate subtil în paginile întregului volum.
Un volum cât o închinare.
Şi nu numai!
Cea de-a doua secţiune a volumului, „Elegii lângă arme” este (pre)semnalizată dacă vreţi de poemul „Singurătatea ca armă”, parcă lăsat deliberat ca preambul în prima parte.
Aici poetul experimentează făţiş poemele scurte, cu tentă de haiku, astfel demonstrând - într-un adevărat tur de forţă - nivelul şi expertiza poetică la care a ajuns.
Sunt adevărate fulguraţii de gând uneori, alteori o uşoară notă descriptivă amăgind scriitura.
Şi într-un caz şi în celălalt fiorul liric rămâne profund, însă nu la limpezimea, profunzimea şi sinceritatea poemelor de început, în care poetul se dezbracă în public, cu sufletul în mâini stând.