Un poet plin de vervă, imaginaţie şi fervoare lingvistică, cu o mare „capacitate de a lumina cu limbile inocenţei”(„poeţii oraşului), ludic, liric şi livresc în acelaşi timp şi pe rând, înzestrat cu un subtil simţ al umorului, cu un discurs liric variat, incitant şi suculent, cu accente când tradiţionale, „normale”, când alunecând într-un soi de suprarealism „personalizat” cu accente mehedinţene, unul dintre „adevăraţii” „frumoşi nebuni ai marilor oraşe” se arată a fi poetul din Turn (Severin) Viorel Mirea în volumul „Luntrea goliciunilor”, Ed. „Tracus Arte”, Bucureşti, 2014..

La un an de la apriţia acestui volum, Viorel Mirea a publicat un alt volum de versuri  scris într-o cu totul altă formulă lirică,

cu poeme de factură clasică, cu ritmuri şi rime demne de celebrul„Caleidoscop”al  altui Mirea, dar cu o abordare modernă, vioaie, cu dese schimbări de topică şi de perspectivă, la Editura „Prier” din Drobeta Turnu Severin., ceea ce poate surprinde, dar  este doar dovada unei veritabile disponibilităţi poetice.

„Luntrea goliciunilor” este o carte de poeme mai mult sau mai puţin formal suprearealiste, cu ecouri în retorica urmuziană, cu formulări şi soluţii textuale, lingvistice foarte originale, dovedind o neobosită  şi neostoită imaginaţie (nu numai poetică) dar cu tonuri, părţi ori pasaje unde poate fi recunoscută în fundal şi  câte un pic (sau un pic mai mult decât un pic) din vocea maeştrilor surrealismului precum Gelu Naum, Virgil Theodorescu şi, mai ales, Virgil Mazilescu, pentru că Gustav, cealaltă voce a autorului, apare  şi dispare din când în când în şi din peisaj sau îşi expune şi exhibă ideile şi principiile precum Guillaume în faţa Administratorului.

Sau precum Stamate cu pâlnia lui din cap: „Gustav răcea/Avea un ochi de ceară şi o mână de foc/arzând continuu/...n-avea inimă, aşa s-a născut/acolo un şobolan ronţăia o speluncă/” (Gustav)

Poemele par izvorâte dintr-un joc pe care poetul îl joacă cu lumea şi împrejurările, dintr-un capriciu în care imaginaţia poetică se confruntă cu cu realul, dintr-un joc al conştiinţei care iese la suprafaţă neîntrebată şi nechemată, ca acel „stream of consciuousness” din „Ulisse” al lui James Joyce.

Dar poemele poetului mehedinţean crează un univers cu amprentă specifică, plin de vână poetică, credibil şi plăsmuit din substanţă poetică veritabilă, nemimată.

Deşi Gustav al său apare, fie ca dublu al poetului, fie „de capul său” în întinderea volumului, el nu este asimilabil ori confundat cu Guillaume al lui  Mazilescu ori cu Stamate cel plin de iniţiative absurde, pentru că are alte caracteristici şi alt mod de a fi în text: „Gustav mergea pe strada Luxemburg/iar Gustav tot pe strada Luxemburg/ şi nu se întânlneau niciodată... erau Gustavi din alte vieţi şi timpuri/unii morţi, alţii vii/” (Str. Luxemburg).

Chiar dacă pot fi regăsite  sau simţite în carte şi formule şi formulări amintind uneori de Nichita („nenorocoşii de peşti, care erau peşti”, etc, „îngerii îşi scoaseră spadele lor de îngeri”, „chiar acum am să scriu un poem/ despre cum am să scriu un poem”(Am să scriu un poem); „Calul începu să mănânce totul nostru pe care-l avem/ne mesteca verbele, substantivele (Calul de fier) – sau de Marin Sorescu din „La Lilieci”:

-Mărie, tu mai faci dude?

-Nu mai fac, Ioane, păcatele mele!

-Dar Gheorghe al tău?

-Nici el, s-a prăpădit, săracul!” (Uliul şi dudul), etc...- esenţa volumului „Luntrea goliciunilor” este una de sorginte personală sau intens peronalizată.

Poemele sunt cursive, nu sunt greoaie la lectură, sunt credibile în absurdul lor pentru că propun o lume întoarsă pe dos sau cu alte rosturi şi funcţii, în care muşeţelul este rugat, de exemplu, să facă el un ceai, de dragul artei, în care greierii ies la muncă silnică în tura de noapte, jivinele se hrănesc cu sacâzul de la arcuşurile viorilor, frunzele trag nădejdea să devină albastre, etc, etc, dar aceastîă lume este una poetică, devenită posibilă prin mijlocirea artei şi prin talentul poetului.

Nimeni nu-i profet în ţara lui, nici în oraşul lui, aşa că poetul şi cartea lui vor fi fost priviţi cu ironie dar, vorba lui Bacovia  „orice ironie, vă rămâne vouă...” - pentru că Viorel Mirea chiar reuşeşte să contureze şi să delimiteze o lume poetică fastuoasă, adevărată, mai stranie şi mai greu de acceptat, căreia i se pot reproşa modelele dar nu i se poate contesta autenticitatea şi puterea de a transpune cititorul în lumea fără canoane a poeziei şi a stării poetice.

El creează un univers în care regnurile şi regulile „normale” ale lumii se amestecă, se întrepătrund şi caută un alt sens, mai nou, mai personal, mai profund, în miezul lumii şi al lucrurilor.

Viorel Mirea îşi crează un univers pe care îl ia apoi în stăpânire prin cuvinte şi prin pământul nou creat de acestea, face să devină credibilă o  lume care există cu precădere în lumea sa interioară şi care ar putea, tot aşa de bine să coexiste cu aceasta  într-un plan ideal. O ţară poetică pentru iniţiaţi dar şi pentru cei care  „au văzut ielele”, pentru cei dispuşi să abandoneze, măcar la lectură, planul materialist în care  trăiesc în fiecare zi şi care îi ţine prizonieri.

Volumul este ilustrat cu excelente reproduceri după lucrările sculptorului Jean-Pierre Augier, lucrări moderne, expresive, stilizate şi originale, în ton cu poemele din carte. Aş spune că ilustraţiile chiar se potrivesc cu conţinutul cărţii, îi dau parcă şi  o notă distinctivă, de neconfundat.

„Luntrea goliciunilor”  autentifică şi crtifică, dacă mai era nevoie, un poet cu resurse lirice adevărate, un poet incomod şi imprevizibil cu o formulă poetică greu abordabilă dar capabilă să scoată la lumină latura originală a unui creator valoros.