NICOLAE COANDE – “IN MARGINE “, ED. RAMURI, 1995

       Lucru deja cert, “omul din umbra”, parintele “spiritual” al tanarului poet oltean Nicolae Coande este Liviu Antonesei. Acesta, in cuvantul de inceput al volumului cu care Nicolae Coande isi incepe suisul in adevarata lume a literaturii (“In maegine”, Ed.Ramuri, 1995), volum care-a si fost premiat (in manuscris) la concursul de debut initiat de Fundatia Ramuri si de Fundatia Bibliotecii Franceze OMNIA, sublinia faptul ca “Nicolae Coande a descoperit pe cont propriu, secretul prin care cultura devine natura, natura proprie”.
       Totusi, trecand peste “verdictul” prefatatorului: “Nicolae Coande e poetul care vine”, nu pot sa nu remarc stilul debordant al poetului pentru care:

“O insula de dulceata nu este lumea aceasta inconjurata de ape/ si multe iluzii” (Cateva pretexte), poet care, “coplesit de atatea daruri” cum e, se va trezi din beatitudinea pe care i-a conferit-o Slova “intr-un tarziu/ sau poate niciodata”, dupa cum singur marturiseste, in acelasi poem.
       Pornind de la o puternica senzatie de constientizare a urateniei lumii (si ea – imbracata in haine de gala), trecand totul prin recunoasterea propriei neputinte, poetul acesta care-a asteptat varsta critica pentru a debuta, in cuvintele putine-si marturiseste singura certitudine: Moartea. “De ce sa te expui in vitrine luminoase in arbori exotici/ unde papagali luciosi fac gura/ moartea/ oricum te va gasi” (Ea urca incet).

Dar, mai mult dacat atat chiar, aceasta Obsesie il face sa se aplece cu (si) mai multa atentie asupra lumii “de Dincolo”: “Sa spun ca visul meu/ (in somn zambesc dupa multi ani) ar fi – pana la sfarsit – sa scriu doar pentru morti?” (Cu linistita mana). De ce doar pentru morti? Poate si pentru ca acestia nu mai pot face diferenta dintre frumos si urat, bine si rau, cald si frig. Poate. Poate si pentru faptul ca “aici pe pamant – unde poetul s-a sinucis aruncandu-se/ in cer -/ pentru lectorii (mei/lui) abrutizati de idealuri / sfarsind in acool si prostitutie legal?”, dupa cum singur incearca o posibila explicatie in acelasi poem, incercand, totodata, insailarea unei alte perceperi a propriei dimensiuni poetice,  a propriei dimensiuni spirituale. De aici si intrebarea, fireasca, de astfel, pe care si-o pune: “un cod al eschivei – poezia?”
       Dar, fapt ce trebuie subliniat, aceasta obsesie a mortii nu este singura care strabate poemele lui Nicolae Coande. Realitatea, de pilda: “Ce vremuri omule ce vremuri batrane -/ numai bune pentru poeti!” (Un om in secolul XX) scrie el, ridiculizand tocmai niste vremuri in care Poezia s-a cam “demodat”.
       Totusi, neoprindu-se doar la aceste tranzitorii stari, poetul se cauta pe sine vorbind despre tot si toate. Astfel se face ca-n cele cateva poeme (mai) de dragoste pe care-a catadicsit sa le includa-n volumul sau de debut, iubita ii este vesnic tanara, continuu frumoasa: “Si tu draga mea fara iarna vii intr-una/ spre mine” (Pamantul din lume), iar Cerul este un lac prin care se poate merge la plimbare: “Si eu am calcat de mult in cer am vazut acolo/ o clipa un copil/ pe pamantul din lume scria calme lumini/ pentru prima oara in viata (eu un barbat)/ am plans linistit” (Pamantul din lume). Sunt versuri care, pe langa “ tradarea unui sentimental “inrait”, daca putem sa-i zicem asa, vorbesc despre un bun cunoscator al adevarurilor biblice: “in ceruri nu pot ajunge dacat cei ce sunt ca niste copilasi”, dupa cum spunea chiar Mantuitorul.
       De la poemele cu multiple conotatii biblice, cu o usurinta demna de invidiat, Nicolae Coande trece la o alta tema sublima: moartea unui artist. Cu toata subtilitatea de care e capabil. “Si eu unde sa scriu acum – arta pentru arta-/ ca moartea nu va avea imparatie?” (Se ridica o ceata purpurie).
       Siguranta si usurinta cu care acest poet da astfel de “verdicte” vine tocmai din faptul ca stie ca: “si noi acolo am facut o tara - in fata soarelui/ de mult stins”. E o tara al carui locuitor poti deveni doar daca simti asemeni lui Nicolae Coande.