Moartea, eveniment inevitabil în viaţa omului, reprezintă trecerea din lumea aceasta, în lumea de dincolo. Moartea înseamnă o despărţire definitivă a defunctului de familie, de colectivitate.

Acest ceremonial este alcătuit dintr-un sistem de practici şi credinţe, menit să asigure integrarea omului în lumea de dincolo, reechilibrarea sistemului social, pe de altă parte. Şi în obiceiurile în legătură cu  moartea întâlnim trei  etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere:

 

- despărţirea de categoria celor vii

- pregătirea trecerii în cealaltă  lume

- integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui  mort[1].

          

 

            Semne prevestitoare de moarte

 

            Semnele morţii sunt descifrate în diferite evenimente din natură: pocnirea unor obiecte din casă: mese, dulapuri, laviţe, paturi, lăzi, stâlpii hornului, uşi, pereţi, icoane, oglinzi, grinzi; căderea şi spargerea neaşteptată a unor oglinzi sau icoane; deschiderea de la sine a uşilor sau ferestrelor. Alt semn prevestitor al morţii este cântatul bufniţei ziua, în apropierea casei sau strigătul cucuvelei. Mulţi susţin că visele pot fi prevestitoare de moarte: când visează cineva că a construit o casă, când se visează danţ la şură, lume multă în casă, căderea acoperişului casei, gropi, morminte proaspete, ape tulburi, lumânări stinse, oameni în veşminte închise la culoare. Când îţi visezi rudele, prietenii sau vecinii care au decedat de curând se zice că ei vin după tine şi te cheamă în lumea lor. De aceea e bine să dai după astfel de vise pomană unor oameni sărmani zicând: ţâne de sufletul lui (se zice numele).

            Te visai, vai, că ţi s-o urnit şura, ori visai că spărgei gunoi, ori că ai mărs la plug. Oare ce Doamne, om păţî? Te disai şi apoi ştiei c-a vini moartea. Dacă ţî s-o vâjât aşă, ia, cum m-am disat, că mi-am scos o măsă din gură, oare ce-oi păţî?[2]

            Sunt sămne; că amu' am fo' io' la un om şi am zâs că aud clopotele. Tu, a muri oaricine şi o murit omu' cela. La noi când o murit soţu' meu, o cântat găina cocoşeşte. Tare hâd o făcut. Şi i-am spus la socru: "tu-i muri!", "a muri oaricine."Şi am dat găina ceie la Petre în Handan. Şi iar o cântat. Zâcé că s-o măsurăm. O puném aici la masă aşé culcată şi-o tăt înturnam până la uşă. Dacă să viné cu capu' la uşă, capu' să tăié, dacă să vineu pticioarele tăiém un miez din coadă şî o ţâpam. Da' dacă să viné capu', zâcé că moare omu' dacă nu tai găina. Când o murit soacra o pticat un blid din cui. Atunci era betegi oaminii de gripă. Nu s-o trecut o săptămână şî o murit ié. Şi era mare şi grasă. Pă când ne-am dus dincolo în casă, să auzâm ce-o cântat aşé, tătă farfuria era făcută praf, nici o bucăţea n-o rămas din ea. O fo' numa' bucăţele cât un ban din ea. O fo' sămnu' c-a muri din casă. N-o trecut o săptămână şi soacra o fo' în pământ. Multe-s adevărate.[3]

            Sunt semne care prevestesc moartea, când îţi pocnesc obiecte din casă: mese, dulapuri, laiţe, paturi, uşi, icoane, oglinzi, grinzi, când cad oglinzile sau icoanele de pă perete, când să strâcă blidele, uiegile, când să deschid uşile sângure, când cântă găina cocoşeşte, când urlă cânii. Alt semn îi când cântă buha, când ţi să bate ochiu' de mai multe ori. Sau dacă visai că îşi face cineva casă nouă, când visai dans la şură, lume multă în casă, că îţi cad dinţii, când cade acoperişul căsî păstă tine, când visai gropi, morminte, apă tulbure, lumânări stinse, că primeşti flori, vezi în vis oameni îmbrăcaţi în negru.[4]

 

 

            Repauzarea

 

            De îndată ce survine moartea defunctul este pregătit pentru lumea cealaltă. În momentul morţii obligatoriu i se pune o lumânare în mână pentru a vedea pe lumea cealaltă.

            Când moare omu', i să aprinde lumnină de ceară şi să pune la casă un batic negru cu cipcă albă, cu faţa cătă răsărit, îl prindea aşa pă perete. Acolo îl lasă şi după un an, îl bagă pă foc.[5]

            Când moare omu' îi pui o lumânare aprinsă în mână, să vadă pă lumea cealaltă. Îi păcat să mori fără  lumină. După ce moare omu', să acoperă cofele şi oglinzile din casă.[6]

 

               

            Apa de la mort şi lumina trupului, ca elemente magice

 

            Mortului i se face scăldarea, obligatoriu cu apă neîncepută, adusă de la izvor ca simbol al purificării, pentru ca el să meargă neîntinat pe lumea cealaltă. Dacă mortul este îngropat fără a fi spălat, se spune ca îşi va mânca tina de pe el pe lumea cealaltă. În scaldă i se pun frunze şi flori frumos mirositoare precum: mintă, sunătoare, muşeţel, busuioc. Hainele cu care a decedat mortul, paiele din patul în care a murit, pieptenele cu care a fost pieptănat, părul şi unghiile ce i s-au tăiat, sunt arse pentru a nu permite celor care se ocupă de vrăjitorii să intre în posesia lor.

                Două femei oarecum specializate, confecţionează lumina trupului sau toiagul. Lungimea era socotită prin învârtirea ei de şapte sau de nouă ori pe lângă pahar. Era pusă într-un pahar de lut la căpătâiul mortului şi aceasta trebuia să ardă de câte ori se trăgeau clopotele sau se bocea. Tradiţia spune că toiagul ce arde trei zile la rând distruge şi arde toate păcatele defunctului. Totodată de toiag se va sprijini omul pe lumea cealaltă, când va călători. Despre lungimea toiagului se crede că luându-se cu feştila măsura mortului, norocul ce l-a avut acesta nu se duce cu dânsul, ci se opreşte în casă.

                Mortul nu se încalţă, el trebuie să fie ca Iisus Hristos pe cruce. El nu trebuie încheiat la haine sau încins cu cureaua, pentru a nu-i fi închise vămile pe unde va trece.

            Înainte de a înţepeni, mortului i să face scăldarea, cu apă neîncepută, adusă de la fântână sau de la izvor, ca să margă neîntinat pă ceie lume. Dacă mortu' îi îngropat fără a fi spălat, să crede că îşi mănâncă tina pă ceie lume. Apa neîncepută să pune la încălzit, apoi să toarnă în covată. La mort i să taie unghiile, este bărbierit şi tuns, să sie frumos. Hainele cu care o murit, piaptănu' cu care o fo' teptănat, păru' şi unghiile să ard, ca să nu să facă vrăji cu ele.  Apa în care s-o spălat mortu' trebe aruncată undeva departe într-un loc neumblat, pentru că cine să atinge de apa ceie, îi ca mort păntru semenii lui. Dacă vreun fecior sau fată mare sunt stropiţi cu apă di pă mort să spune că nu să mai căsătoresc, că nu să mai uită nime la ei. Vrăjitoarele folosesc apa ceie să facă rău cu ié.

Dacă ai ură pe cineva şi îi dai să beie horincă cu  apă di  pă mort, în zî la anul (zi de mare sărbătoare), api omu' cela nu mai are nici o putere. Dacă speli mortu' cu  horincă şi îi dai horinca ceie la om s-o beie, api îi ca mort păntru semenii lui, faci ce vrei din el. Dacă ţâpă apă di pă mort, api pot despărţî oamini cununaţi. După scaldă mortul este îmbrăcat cu straie noi, iar cel care a spălat mortul primeşte de pomană  ştergarul cu care a şters mortul, un strai de haine de-a mortului sau amintiri de ale acestuia. Mortu' nu trebe încălţat, el trebuie să fie ca Iisus Hristos pă cruce. El nu trebe încheiat sau încins cu  cureaua pentru a nu-i fi închise vămile pe unde va trece.

Punéu sare la mort în gură şi înainte de slujba de înmormântare, o scoteau şi i-o dădeu la bărbat în mâncare, să nu mai bată din gură şi să nu-şi mai ocărască şi să nu-şi mai bată femeia.

Ca văduva mortului să nu să mai poată mărita, să lua brăcinaru' de la mort şi îl lega cu nouă noduri şi îl băga  în copârşău (sicriu) şi să spunea aşé:

 

            Cum nu să mai poate însura mortu',

            Aşă să nu să mai poată mărita Anuţă altu'.

 

            Despre lungimea toiagului să crede că luându-se cu feştila măsura mortului, norocul ce l-o avut acesta nu se duce cu dânsul, ci se opreşte în casă. Căsenii vor avea măsura corpului în care a trăit omul. Cu lumnina mortului să poate descânta, de să n-aivă omu' putere, aşa cum nu are mortu'.

Cu lumnina de la mort îi închizi la omu' mânios gura, dacă îi potoleşti lumnina ceie în mâncare.

Lumnina de la mort îi bună când ţi-o descântat oaricine pă rău ori  când ai năcaz cu  legea. O aprinzi şi nu mai are nimic rău putere asupra ta.[7]

            Apa de pă mort o ţâpă la gunoi, nu cumva s-o lese că zice că fac vrăji cu apa di la mort. Şi să o ducă cine o spălat, departe, să nu ştie nime. Că cine ştie, poate fa' multe cu apa ceie.

Mortu' îl spălam în pat acolo unde o murit. Api îngropam apa cu care spălam mortu', că era în sat o femeie care lucra cu apă de la mort. O fo' femeia Moşcoleanului, o murit amu' aceie. Aceie şi laptele de la oi şi de la vaci o ştiut să-l ia.[8]

            Până la terminarea copârşeului mortul era aşezat pe o masă cu picioarele înspre uşă pentru ca o dată ce o ieşit din casă, să nu mai poată reveni. Tot acuma se face şi lumânarea trupului, din ceară. Lungimea era socotită prin învârtirea ei de 7 sau de 9 ori, pă lângă păhari. Era pusă într-un pahar de lut cu boabe de grâu la căpătâiul mortului şi trebuia să ardă când să trăgeau clocotele. Toiagu' ce arde tri zâle la rând, curăţă tăte păcatele mortului. Totodată  de toiag se va sprijini pe lumea cealaltă, când va călători. În ceara toiagului se pune şi o bucată  din lumânarea care i s-a aprins la căpătâi când o murit.[9]

            La mort i să făcea lumina trupului. Măsori mortu' şi cât îi mortu' de lung, atâta de lungă o faci. Şi-api după aia o învârteşti roată, până rămâne mică. Şi aceie, mai demult o punea pă tept la mort. Şi lumnina o făcé numa' văduvele. Că văduvele nu-s aşé păcătoasă, îs mai curate. Lumina ceie arde numa' când să trag clopotele. Şi ce rămâne, să duce la beserică. Api agheazma cu busuiocu' să îngroapă cu mortu'.[10]

                Alături de spălarea lui de gătirea lui pentru trecerea la noua stare, se practicau acte de profilaxie pentru cei rămaşi în viaţă: în casă  se închideau ușile și ferestrele, se întorceau oglinzile, odaia în care se află mortul este gătită în negru, la poartă se arborează pânza neagră, femeile poartă părul despletit, bărbaţii umblă nebărbieriţi şi cu capul descoperit.

 

            Credinţe şi superstiţii la casa îndoliată

 

            După ce moare omu', să întoarce oglinda cu faţa cătă părete, că să zice că n-are voie să să vadă în oglindă, cum nu să vede mortu', că-i mort. Pă părete să pune doliu, o năframă.

Să taie din pânza şi din părul mortului dacă cineva din casă îi fricos. Api tre să te afumi cu fum din păr şi pânză, să-ţi treacă frica. Pântru norocu', să mai măsura mortu', cât îi de lung, cu o sfoară, cu un tort, şi să duce şi să leagă în pod, îl înnozi după corn. Şi atunci norocu' rămâne în casă.

În casă cu mortu' n-ai voie să mături şi mâncarea să face la altă casă. După ce duce mortu', să cheamă o fătucă, mică să măture în tăte căsâle. Fătuca ceie duce gunoiu' şi apoi îi dau bani.[11]

            Nu-i voie să să măture în casa în care stă mortu'. Puneau o botă deasupra mortului şi puneau struţ de busuioc deasupra lui. Şi bota are o scobitură în care tăţi ai casei împlântă bani. Şi subsoară i să pune la mort un pup. Şi pă pupu' cela, 24 de pupuţi. Să aivă de trecere. Pupul îl făcea socăciţa în cuptor. Făceau  demult şi 24 de prescuri şi pă fiecare să puneau bani, pă pup sau pă pupăză.

Mortu' să pune în mijlocu' căsî, că să citesc Sfinţii şi preotul înconjoară de 3 ori masa şi să poată trece.

Când îl scot afară, familia stă lângă sălaş şi îl cântă. Şi îl mai cântă şi când trag clopotele de la biserică, dimineaţa, la amiază şi sara. Mortului i să taie un pic de păr, un sir de panglică. Şi să învârteşte în poptiroş şi să pune după un corn în pod şi să lasă acolo. Zâce că să nu să distrugă cei din casă, după mamă, tată, sau cine o murit.[12]

                Când mor copii sub un an se pun în geam două blide, unul cu lapte şi altul cu miere. Se crede că sufletul copilului se întoarce pentru a bea şi a mânca, deoarece în viaţă nu a apucat să se sature.[13]

 
 

            Priveghiul

 

            În cele două seri premergătoare slujbei de înmormântare, la casa mortului se face priveghiul, cu  care ocazie vin prieteni, rudenii, vecini, tineri, să  privegheze la căpătâiul defunctului, căutând în acelaşi  timp să consoleze familia îndurerată. Priveghiul cu jocurile lui distractive datează încă din antichitate, când se credea că  sufletul mortului trăieşte dincolo de marginile morţii, şi erau bucuroşi mai presus de orice pentru această nouă viaţă  fericită, care începe după pieirea trupului.

 

           

            Nunta mortului

 

            În zona Maramureşului, este cunoscut obiceiul numit “nunta mortului”, deoarece riturile vieţii şi ale morţii sunt înrudite în structură şi conţinut. Ele reliefează procese succesive de separare şi încorporare. Nunta mortului diferă de funeraliile obişnuite, prin elaborarea asociaţiei dintre moarte şi căsătorie,  asociaţie care îşi găseşte o formă metaforică. În cazul nunţii mortului, transformarea prin care trebuie să  treacă răposatul presupune actualizarea fenomenologică a funeraliilor ca metaforă a nunţii juxtapuse realizării procesului funerar. “Cealaltă lume” hărăzeşte viaţa unei realităţi veşnice.

            Alegoria nupţială a morţii este refuzată brutal cu un sentiment de revoltă, împotriva nefirescului:

 

            Cine Doamne, ş-o văzut?

            Mireasă ca şi iasta,

            Din gură să nu grăia?

            Cu ochii să nu clipească

            Cu gura să nu grăiască,

            Să plece la cununie,

            La părinţi să nu le-nchine.

 

            Scumpa mea pretină bună,

            Rumpe-o floare din grădină,

            Şi-o dă mâne-ta în mână

            Să n-o doară la inimă.

            Rumpe-o floare de durzău

            Şi o dă la tată-tău.

            Să nu-i pară aşa de rău.

 

            Constatăm în aceste versuri o revoltă în faţa morţii, năzuinţa de a învinge moartea prin integrarea în natură, dorul tragic pe care inevitabila despărţire îl generează. Fata decedată este îmbrăcată în mireasă, având cunună pe cap. Se simte resemnarea grea a celor rămaşi în viaţă în faţa acestei morţi premature. Moartea fetei nelumite transformă ceremonia într-o nuntă dureroasă:

 

            O, Doamne, mândra mamii

            O, bine te mărităm

            Zestre îţi dăm,

            Şi ţi-o dăm tătă odată,

            Nu-i zini supărată

            Mândra mamii niciodată.

            Nici de străini ţâpată.

            Nu-i zini bănuită,

            Nici de străini toită,

            Nu ne ceri tu zestre mare,

            Numa la tăţi supărare,

            Nici nu cei tu iosag,

            Numa jele şi bănat.

 

            Exemplific acest obicei cu nunta-în-moarte a unui tânăr nelumit de 19 ani, din Valea Stejarului, care s-a stins fulgerător din viaţă, chiar de sărbătoarea Sfintei Maria, 15 august, 1999[14]:

 

 

            N-am văzut aşă un mire,                                                          Măi, D'eo ca şi pă tine,

            Să zie popa acasă,                                                                    Să te cunune pă masă.

            Mirele stă-n copârşeu,                                                              Mireasa-i la Dumnezeu.

 

 

            Mirele mort a fost căsătorit cu o fiinţă divină. Aceasta înseamnă că o fată nemăritată a servit drept mireasă mortului pe timpul nunţii-în-moarte. Căsătoria simbolică cinsteşte sufletul mortului, dar ea nefiind consumată, nu leagă, deci mireasa este liberă să se mărite. Gheorghe Mihnea, pe cale de a fi căsătorit în moarte, a fost îmbrăcat în ţinută de nuntă, pe cap purtând pălărie nouă, înstruţată. Însă, ceilalţi participanţi care “au sărbătorit” această nuntă au fost îmbrăcaţi în haine negre, dar având ca însemn de doliu panglici roşii la buzunarul cămăşilor. Deşi stegarul poartă de obicei la înmormântarea tinerilor nelumiţi un steag alcătuit din baticuri negre de văduvă, de această dată, parcă pentru a sfida toate normele comunităţii, deasupra catafalcului, stegarul a abordat un steag roşu, culoarea dragostei, sacrificiului dar şi cu rolul de a asigura tânărului o viaţă nouă în “lumea de dincolo”, steag acoperit cu panglici albe şi negre ca simboluri ale purităţii, tristeţii şi morţii. Practica obişnuită a nunţii a fost inversată. Preotul a venit la casa mirelui pentru a oficia căsătoria şi nu invers. Cununarea efectuată în sanctitatea casei mortului şi nu în sanctitatea bisericii, semnifică efectuarea riturilor ultime.

Înainte de a pleca la cununie, mirele şi mireasa îşi iau rămas bun de la părinţi, care le acordă binecuvântarea prin cântece, care prin sensibilitatea sentimentelor ce le exprimă emoţionează profund. În cazul de faţă, iertăciunile sunt adresate tuturor, printr-un verş cutremurător, înainte de plecarea la biserică, adică la cimitir:

 

 

Moarte neagră-ntunecată,                                                         Tu ai vrut să-mi fii mireasă,

            Nu ştiu cine te-a mânat,                                                           C-ai venit şi m-ai luat.

            Pă lume îi tare greu,                                                                 Să sii mire-n copârşeu.

            Mamă, te-am strigat pe tine,                                                     Să te mai văd lângă mine.

            Mamă, îţi mulţumesc mult,                                                      Pentru nunta ce mi-ai făcut,

            Cu fete şi cu feciori,                                                                Parcă-i grădina cu flori.

            Mulţumesc la mic, mare,                                                          C-aţi venit la-nmormântare.

            Nu v-oi cere car şi casă,                                                           Că moartea e-a mea mireasă.

 

 

            Dacă mor tineri necăsătoriţi, îs îmbrăcaţi de mire sau mireasă. La fată i să pune cunună  pă cap. Dacă moare o fată, mere drăguţu' ei la groapă îmbrăcat de mire şi dacă moare un fecior, mere o fată să-l petreacă la groapă. Masa de înmormântare să face cu  muzică aşa ca la nuntă. Să face şi gioc la înmormântare, că să zice că asta îi nunta mortului şi trebe să să veselească tăţi, păntru sufletul  mortului.[15]

            Dacă moare o fată îi pune balţ împtistrit ca la mirese şi cunună. Şi la biserică când citea liturghia cu sâmbăta lui Lazăr, îi lua cununa de pă cap şi o lăsa în biserică la icoane.

La băiatu' care moare i să face steag alb ca la nuntă şi cipci puse aşé păstă el, cusute cu flori de bărbănoc. Api femeile cântă morţeşte şi un copilaş duce steagu'.

Să crede că nu-i bine să meri de druşcă la mireasa moartă, că n-ai nici un noroc. Şi api' puneau o coconucă mică de druşcă. La mireasa care o murit i să face mire, prietenul sau logodnicul ei, să îmbracă mire, şi să duce cu ea până la groapă. Şi la fecior, să îmbracă o fată de mireasă. Api s-o auzât cazuri când s-o întâmplat nenorocire cu cine o mărs de mire sau mireasă la mort. Şi atunci puné o fătucă mică şi o îmbrăca în negru şi mergea înaintea sicriului. [16]

 
 

            Sufletul mortului

 

            Când mor copii sugari, se aşază în fereastă două blide, unu' cu lapte şi altu' cu miere (zahăr). Să crede că sufletul coconului să întoarce să bea şi să mânânce, că în viaţă n-o apucat să să sature de lapte.[17]

            Puné din cazan mâncarea şi îi puné mortului în blid. Şi pă a două zî să vede că-i mâncat. Îi punea şî pălincă şî mălai. Din toate îi mâncat, să zâce că vine sufletul mortului. Că sufletul stă şase săptămâni, 40 de zile, la streaşina căsii. Nu pleacă până nu-i faci, până nu îşi ia tăt ce-i trebe, până nu-i faci pomenile la 3 zile, la şase săptămâni, la 3 luni şi tăt aşé. La 6 săptămâni să face cu nouă văduve.[18]

            Sufletul mortului se crede că stă până la înmormântare, deasupra uşii. Astfel, el are ocazia să vadă cine îi regretă moartea şi cine se bucură de aceasta. Lumina trupului se lasă să ardă în acest timp pentru iertarea păcatelor.[19]

            Dacă se întâmplă să moară cineva între Paşti şi Rusalii, omul era îngropat cu prapori albi, şi se zice că acesta merge cu lucrurile lu' Cristos. Se crede că sufletul celor ce mor în această perioadă ajunge direct în Rai.[20]

 
 

            Pe ultimul drum

 

            Când se pleacă  de acasă se trag clopotele, când se fac opriri clopotitul încetează. Crucea este dusă de un copil sau de către un om sărac, care merge înaintea preotului; aceasta e îmbrăcată cu  un ştergar şi un colac. Mortul este dus în faţa bisericii unde i se citeşte dezlegarea, după care se îndreaptă spre groapă.

            Colacul pus în cruce este preparat din apă, grâu, drojdie şi sare, este un simbol, desemnând hrana spirituală. Este pâinea sfântă a vieţii veşnice despre care se vorbeşte în liturghie. Simbolul drojdiei se exprimă în textele evanghelice ca principiu activ al dospirii, simbol al  transformării spirituale.

            Mortu' este scos din casă de către nepoţi, cu picioarele înainte, şi să închide imediat uşa, ca să nu să  mai întoarcă. Blidu' în care o ars lumnina trupului trebe spart imediat. În drum spre cimitir se fac 12 staţii la răscruci, izvoare, troiţe, la biserică, pentru că din 12 seminţii o fo' făcut neamu' jidănesc, în Vechiu' Testament, 12 patriarhi o fo' aleşi de Dumnezău. Aceste opriri reprezintă vămile din cealaltă lume. La cei sărmani care nu au cu ce plăti preotul, se fac 3 opriri. Preotu' citeşte Evanghelia, şi la prunci le dă lumnini şi alte pomeni.[21]

            Până la beserică să fac 7 stăţii. Un colac să aduce înapoi de la beserică, numa' unu' şi să aruncă în pod când se ajunge acasă de la înmormântare. Aiesta tăt pântru norocu' să aruncă. Şi nu să leagă nimic de el, nu-l mănâncă nimic. Io pă mama n-o cunosc, da' colacu' o fo' în pod, de la înmormântare, era negru.

            La staţii dau un colac la un copilaş, care era mai micuţ. La tăte 7 staţiile. Pântru vămi să îngroapă la subsioara mortului un colac, pă care să pun 7 bani. Îl puné sub mână. Acela-i păntru cele 7 vămi.[22]

 

 

            Pomenile

 

            În conştiinţa tradiţională nu există totuşi o teamă de morţi. Multe obiceiuri arată că există o legătură strânsă între lumea celor vii şi a celor morţi şi că poporul se temea numai de acei morţi care se puteau face strigoi. Sunt consideraţi strigoi: copiii nebotezaţi, cei ce mor de moarte năpraznică, vrăjitorii. Împotriva întoarcerii lor se acţionează prin practici profilactice menite să-i apere pe cei vii de contagiunea morţii.

            Trecând în lumea de dincolo, mortul se integrează în şirul strămoşilor. Strămoşii erau pomeniţi la diferite sarbători. Pentru integrarea în lumea de dincolo se fac pomeni: în ziua înmormântării, a treia zi, a zecea zi, la 6 săptămâni, la un an. Sunt aduse la 6 săptămâni, 7 văduve care fac rugă pentru odihnă. Lor li se oferă colaci, lumină, bani  şi sunt invitate la masă. La 6 săptămâni şi la un an, pomana se face şi la biserică. La biserică se duc un colac şi o sticlă cu vin, care se aşază pe masa din biserică. Participanţii la paus se prind unul de altul, ridică  colacul şi vinul, acest gest simbolizând legătura cu neamul morţilor. Cultul morţilor, cultul strămoşilor, legătura cu aceştia se concretizează într-o serie de acte comemorative în afara practicilor ceremoniale funebre. Dincolo de aceste practici izvorâte dintr-o îndelungată  experienţă şi din credinţe străvechi legate de moarte, marea despărţire este un moment de jale, de durere pentru familie, pentru comunitate.

            În ziua prohodului să pun într-o trăistucă bucate de la înmormântare (colac, pâine şi bucate de post sau de dulce, în funcţie de ziua în care are loc înmormântarea). Dacă o murit o femeie,  această  pomană i se dă  unei  femei  sărace din sat, dacă mortul este bărbat,  pomana i se oferă  unui  om sărac  din sat. Aceasta pomană se înmânează peste sicriu de către fata, nora sau nepoata defunctului. Se dă de trei  ori  peste sicriu, şi se repetă de trei ori: “Dumnezeu să-l ierte, şi să-l odihnească”. Cel care primeşte pomana răspunde: “Să sie de sufletu' mortului.” Peste sicriu se dă şi o lumânare şi se pomeneşte mortul pentru a-i fi iertate păcatele. Copiilor, înainte de a pleca de acasă, li se dau  cornuri  şi dulciuri. Aceştia mai  primesc şi o pânzătură (batic).

            Să dă la tătă lumea ştergări sau la câte o femeie câte o zadie, cămeşă, ţol, sfetăr, păpuci.

Când dai pomană la mormânt, strigi  pă cine o spălat mortu'. Şi îi dai un rând de haine de-a mortului, o cămeşă, oarice rotie, ce avé mortu' sau moarta.[23]

            Să pun desagi cu pupi, pântru oaminii care nu vin la petrecanie şi te întâlneşti cu ei. Asta când mărg la groapă. Ori la câtă lume îi, dai colaci, da' unu' trebe să rămână pă fundu' desagului. Şi acela când ajung acasă îl ţâpă în pod. Şî îl ţân acolo un an. Femeile bătrâne spun că să aruncă pupul în pod, ca să nu să ducă norocu' de la casă.[24]

            La 3, zile, la 10  zile şi la şase săptămâni după înmormântare, se dă pomană. Săracii primesc  haine de ale mortului. La şase săptămâni se face masă pe mormânt. Acest prohod este anunţat în biserică, rudele şi prietenii sunt invitaţi să  participe la prohod. Să  face paos la biserică, după care se merge în sintirim, la prohod. Mâncarea se transportă cu carul, se face masă ca la nuntă în sintirim, participă toată  lumea.[25]

 
 

            Masa mortului

 

            Reveniţi acasă  de la cimitir, participanţii se aşază la mesele pregătite între timp în curte. Pot opta pentru mâncare de post sau “de dulce”. La masă  fiecare primeşte un colac şi “lumină”. Se aprind toate lumânările şi dacă  decedatul este femeie, mesenii în frunte cu  preotul rostesc rugăciunea “Cuvine-se cu  adevărat”, iar dacă este bărbat, se spune rugăciunea “Tatăl nostru”.

Toată lumea închină cu horincă, direct dintr-o sticlă, care este dată din mână-n mână, zicând: Dumnezău să-l ierte / Dumnezău primască. Pâinile pentru reprezentanţii bisericii (preot, diac) sunt numite prescuri şi sunt învelite într-un ştergar, iar în mijlocul prescurii se înfige o lumânare aprinsă.[26]

 

            Marea despărţire nu reprezintă în concepţia tradiţională o încheiere definitivă a destinului individului, dincolo de care nu mai  există nimic şi nu se mai continuă legătura cu  lumea celor vii, ci  o trecere inevitabilă din lumea aceasta în lumea de dincolo. Practicile legate de moarte relevă concepţia că existenţa omului este fragilă, că el are o existenţă efemeră, asemănătoare vegetaţiei şi odată  integrat în sânul Mamei Pământ el  devine protector al  vegetaţiei.

 

 [1]    Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Consiliul  Culturii şi Educaţiei, Institutul de cercetări etnologice şi dialectologice, Bucureşti, 1976, pag. 154;

[2]             De la Anica Butcure, 78 ani, Cupşeni, 2008;

[3]             De la Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, 2008;

[4]             De la Rednic Maria, 59 ani, Onceşti, 2003;

[5]             De la Palaghia Pop, 78 ani, 2010, Lăpuş;

[6]             De la Ioan Andreica, 74 ani, Vişeu de Sus, 2002†;

[7]             De la Ioan Andreica, 74 ani, Vişeu de Sus, 2002†;

[8]             De la Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, 2008;

[9]             De la Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, 2008;

[10]           De la Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, 2008;

[11]           De la Raveca Hereş, 70 ani, Costeni, 2008;

[12]           De la Palaghia Pop, 78 ani, 2010, Lăpuş;

[13]           De la Ileana Drăguş, 72 ani, Onceşti, 2011;

[14]         Fragment din Omul călător în concepţia Prof. Mihai Pop, colecția Corina Isabella Csiszár, în revista Memoria Ethnologica, An V, Nr. 16 – 17, iulie – decembrie, 2005, pag. 1643 – 1644;

[15]           De la Ileana Drăguş, 72 ani, Onceşti, 2011;

[16]           De la Palaghia Pop, 78 ani, 2010, Lăpuşu;

[17]           De la Palaghia Pop, 78 ani, 2010, Lăpuş;

[18]           De la Palaghia Pop, 78 ani, Lăpuş, 2010;

[19]           De la Ileana Drăguş, 63 ani, Onceşti, 2002;

[20]           De la Ioan Andreica, 74 ani, Vişeu de Sus, 2002†;

[21]           De la Ioan Andreica, 74 ani, Vişeu de Sus, 2002†;

[22]           De la Raveca Hereş, 70 ani, Cupşeni, 2008;

[23]           De la Raveca Hereş, 70 ani, Cupşeni, 2008;

[24]           De la Palaghia Pop, 78 ani, Lăpuş, 2010;

[25]           De la Ileana Drăguş, 72 ani, Onceşti, 2011;

[26]           De la Ileana Drăguş, 72 ani, Onceşti, 2011;