TRAIAN  T. COSOVEI – “IOANA CARE RUPE POEME”, ED.CARTEA ROMANEASCA, 1994

       Aparuta-n colectia “Poetii Orasului Bucuresti”, ultima carte editata de poetul Traian T. Cosovei, cel recent distins cu Premiul Academiei Romane, dovedeste ca este un poet care merita intru totul sa se bucure de glorie. Inca din timpul vietii. E o carte in care omul se ascunde in dosul cuvintelor bine alese, in spatele unei perdele a visurilor neamplinite. E o aparenta stare de atrofiere a vointei si pasiunilor, un orgolios artizanat al asteptarii si pandei: “Decoratorul de vise, proprietarul unui frig sangeros/ isi decoltase viata pana sub sternul veninos,-/ isi cosea cu ate albe si negre vorbirea-n paiata” (Plans ghemuit), sau:

“Eram soldatul unei priviri/ asteptand tramvaiul cu ziarul regulamentar la subsuoara:/ voiam sa cobor la statia odinioara” (Statia odinioara). De aici se desprinde imaginea unui bovarism superior care, brusc trezit la viata, capata o siguranta de sine demna de invidiat. Astfel, starea de spirit pare atinsa de stereotipia cotidianului, iar poetul nu blazat, ci doar fals indignat: “Visam sa emigrez, sa delirez printre fierastraiele/ cu care ma traforai din priviri-/ nu ramasese din mine dacat un rest in banca de amintiri” (Statie de metrou).

       Poezia scrisa de Traian T.Cosovei, un poet care a “evadat” din grupul optzecist prin modul in care-si materializeaza gandurile si simtirile, de aceasta data e una din plin pigmentata cu vederi in profunzime,vederi apte sa coaguleze, prin cuvintele care le definesc sensuri din mai multe enunturi poetice.

Expresiile desprinse din argou vin sa sublinieze trasaturile de nemultumit ale autorului, dar si sa contureze frumusetea lumii, redata prin cuvinte simple. Limbajul nepompos, accesibil oricui, face si mai inteligibila aceasta poezie. Ironia tradeaza (si este tradata) printr-un limbaj de compasiune, textele capatand, astfel, nuante de alunecare spre descriptivism. Cu regizate miscari. Pentru multiplicarea sensurilor: “Afara, in iarna de lacrimi, ningea peste noi cu chirie pe viata/ Ne lingeam existenta peste bot, peste fata/ Ne lua cu frigul, ne umfla cu duba-/ invatasem in germana, in rusa-sa dam saru-mana” (Legiunea franceza), sau “Sangele meu iscalea pe ziduri, maidane de amitiri:/ te respiram din vise, parfumuri si rastigniri/ / te tineam strans legata de inima mea ca-ntr-o cusca/…/Eram singuri, noi doi, care ne extrageam, tot mai greu, din maimuta” (Graffiti)
       La o iute vedere, unele din poemele adunat in volumul “Ioana care rupe poeme”, pot parea naive, asemanatoare cu pictura de acest gen. Insa autorul a reusit sa redea in ea ganduri, reflectii si cuvinte de jale, de compasiune pentru continua degradare umana, fapt ce permite constatarea ca poetul e doar “posedat” de obsesia repetabilitatii fenomenelor si evenimentelor. Astfel stabileste el o relatie intre cuvinte si destinatar. Numai ca “transpiratia” lui e determinata (tocmai) de o permanenta cautare a “cuvintelor potrivite”, cele capabile sa semnifice cel mai bine Ceva. De aceea este si vizibila prezenta, existenta in versuri a unor interjectii sau expresii argotice: “Singuratatea ta nu se mai putea scalda decat in sange/ si eu, ca prostul din basme, nu stiam decat a ma plange:/ petitii, scrisori…tot tacamul!/…/ Eu voiam doar sa-mi chivernisesc acaretul,/ sa trag la edec,/ sa-mi fac si eu un destin din regretul/ spaimei de-a fi,/ de-a fi fost…/ Si-n urechea intredeschisa a usii:/ Pa si pusi!”(Vis somalez). Este inca un semn al vitalitatii incordate si neinfrante, inca o dovada ca poetul acesta mai are multe de spus. A nu recunoaste acest lucru inseamna a nu recunoaste faptul ca-n poemele sale Traian T.Cosovei atinge des acutul nivel al autenticitatii desi, asa cum se intampla uneori, un pronuntat caracte constatativ (de aici si izul aforistic al unor versuri) mai rapeste din tensiunea poetica.
       Unul din pacatele in care cade cel mai des acest poet ce incearca sa fumeze “sentimentele”, sa umple “de nori albastrii vieti si evenimente” este acela ca-si da voie sa imprumute niste dioptrii sociale, prin care privind, se amageste cu faptul ca lumea e putin mai frumoasa, putin mai dreapta. E mai mult decat simpla dorinta de a imortaliza in imagine un univers “stramb”.
       Desi in multe pasaje impinge concretetea de care da dovada pana la contondenta, Traian T.Cosovei nu reuseste sa anuleze impresia de realitate pe-alocuri contrafacuta, sintetica chiar, in care coexistenta modurilor fictionale abia daca mai surprinde: “Dati-mi o insula pustie de cuvinte, un desert de melancolie,/ o camila tranversand o sahara de poezie adunata pe la gurile de metrou/ in care coborasem din taxiul visurilor mele” (Teatru de papusi), sau: “Era un fel de intoarcere la natura;/ facea pisicii moarte de-acum respiratie gura la gura…/ Batista de viata tavalita-n formol-/ locuiam aceasta secunda numita atol” (Viermele numit adevar). Din astfel de declaratii, patetisul care puncteaza mizeria ce creste continuu in jurul nostru se cerne singur de mistificari, cuvintele ramanand scrise pe albul hartiei de mana unui “afectat” clarvazator. Printr-un astfel de joc, de-a cinismul si sinceritatea, isi face poetul forta de expresivitate invingatoare. El nu practica postmodernismul, ci face dovada faptului ca este capabil sa se manifeste la fel de bine si de profund in orice registru liric, un poet ce reuseste, indiferent de tema pe care o abordeaza, sa ridice complicatele constructii lirice pana la rangul de respirabile, datorita unei subtile incarcaturi energetice care topeste gheata si raceala imaginilor. Astfel se face ca universul sau poetic luxuriant, plin de profunzimi si conotatii, dar si de portiuni de drum sclipitoare da, la fiecare noua citire, o noua impresie, creeaza, de fiecare data, o noua imagine.
       P.S.: Altfel spus, Traian T.Cosovei dovedeste ca “batranetile” nu sunt ale “unui baiat cuminte”, ca “Mickey Mouse” nu e chiar “mort”, dar si ca “Ioana care rupe poeme” este o carte “vie”, o carte care sta singura in atentia cititorilor. Poate pentru faptul ca Ioana-chiar si inventata-a avut ce rupe. Desi, in comparatie cu ultimele lui carti, ceva mai putin.