(fragmente)

Clopotele se auzeau dăngănind încă din zori peste valea Tazlăului Sărat. De pe uliţele întortocheate, cu mic, cu mare, sătenii şerpuiau spre biserica veche de 350 de ani din capătul satului. Spre prânz, când slujba se termină şi dogoreala deja puse stăpânire pe sat, ţigăncile care, în tot restul timpului, stăteau ascunse de groaza lui Antonescu, ieşiră la lumină pentru a cerşi o bucată de pâine şi o sarmală. Şi era de unde. Fiecare ţărancă, oricât de săracă ar fi fost, reuşea, cu câteva frunze de vie şi o bucată de slană coborâtă din pod, să încropească, într-o oală de lut care mirosea dumnezeieşte, celebrele sărmăluţe moldoveneşti.

Nu era ca în alţi ani, dar măcar un scrânciob, un lighean de făcut vată de zahăr şi un armean, meşter mare în turte dulci, venit de cu seară de la oraş, se strânseseră pentru un hram de Sfântul Ilie mai sărăcăcios ca niciodată. Sătenii nu şi-au mai pus, cum era obiceiul an de an, straiele cele mai bune, ci s-au strâns în centrul satului, desculţi şi mociolivi. Localnici şi venetici de prin localităţile din jur, pentru a bea câteva căni de vin la botul calului şi a se mişca cu paşi şovăielnici, ameţiţi de alcool, dacă nu îndrăzneau să intre în hora întreţinută de doi muzicanţi. Copiii se bucurau aşa cum se bucură copiii. Femeile cârcoteau pe lângă garduri despre morţii şi viii lor de pe front, în timp ce bărbaţii, strânşi laolaltă de zeul Bachus, se sprijineau unul în altul, ducându-şi braţele transpirate la subţiori în jurul gâtului celui mai apropiat.


    Costache se aruncă cu mare aplomb în horă, desculţ şi cu cămaşa transpirată, jucând cu poftă, aruncând priviri ba spre Florica ce stătea retrasă într-un colţ jucând moneda la perete cu băieţii, ba spre Janette, fiica unui arendaş din zonă, fată zdravănă din popor, ce nu acceptase niciodată haine domneşti şi muncea cot la cot cu părinţii ei, deși aceştia i-ar fi putut oferi oricând o altă stare. Soarele toropea cu putere caldarâmul prăfuit din mijlocul satului. Nestând prea mult pe gânduri, Sfântul Ilie se hotărî să-i răcorească pe aprinşii ţărani. Ca din senin, o ploaie aprigă se porni şi cu toţii abia reuşiseră să se ascundă de furia lui. O ploaie scurtă de vară le răcori inimile şi vinul din damingenele scufundate în mormanele de ghiaţă strânse de prin şanţuri. Între bălţile apărute, chiar în mijlocul intersecţiei rămase un ghemotoc de haine legate cu pamblici înglbenite de vreme, înmuiate în sânge. Babele se apropiară făcându-şi cruce. Descoperiră un bărbat plin de nămol, vânătăi şi răni.
    - Ci-i? Ci-i acolo? Se interesă o babă ştirbă, legându-şi cu două noduri baticul sub bărbie şi făcându-şi loc cu coatele.
    - I-un soldat neamţ, fă Vetă! Veni răspunsul de la o alta.
  
    Satul, ba chiar întreaga comună, a vuit de întâmplarea de Sfântul Ilie. Herman, căci aşa se numea soldatul dezertor, a fost îngrijit cu sârguinţă şi, imediat, adoptat de o familie de buni creştini. Deşi trecuse ceva vreme de la acea întâmplare şi Herman se înzdrăveni, rămase, totuşi, cu o mică problemă la piciorul stâng. O afecţiune care nu-l incomoda în a fi un mult mai bun instructor de premilitară decât învăţătorul ce îşi tocise coatele în dealul Copoului însuşindu-şi cunoştinţe în domenii mult mai pajnice. Costache era foarte bucuros că Herman preluase frâiele premilitarei, mai ales că acesta devenise vecinul lui şi-i oferise şapca sa nemţească cu care se mândrea nespus.
    Învăţătorul renunţase cu drag la instrucţii, dar, în scurt timp, îşi dădu seama că făcuse o mare greşeală. Herman era acum respectat de tot satul. Dar cea mai mare problemă a sa era afecţiunea Ilincăi, fata familiei adoptive a germanului, pe care simţea că o pierde treptat în favoarea veneticului de neam străin.

    Crâşmarul îşi potrivea bine obloanele şi căuta, pufăind nervos, lacătul. Doi beţivi se poticniseră în şanţul de peste drum şi spulberau liniştea cu rime numai de ei ştiute. La o masă, într-un colţ, cercetând cu ochi mari sticloşi, stătea pierdut învăţătorul.
    - Haidiţ, domle învăţător că trebi sî închid! Mergi şî matali acasă, ti rog eu frumuşăl! Se scuză crâşmarul zâmbind fâstâcit.
    - Mai dă una şî taci, băi Neculai! Sughiţă învăţătorul încercând să ridice de pe masă, dar fără prea mare reuşită, sticla goală.
    - Bunî şiara, sir Nicola, sir profesore! Se auzi vocea stâlcită a lui Herman ce trecea pe drum.
    - Da bine mă, numai tu mai lipsai! Se răzvrăti învăţătorul ridicându-se de pe scaun şi sprijinindu-se de masă, în timp ce crâșmarul aruncă în aer un amplu şi deplasat Hail Hitler.
    - De ce zice tu așa? Se încruntă Herman, în timp ce beţivii din şanţ parcă îşi uitară cântecele şi ridicară capetele ca doi cocostârci, ciulind urechile.
    - De când ai apărut tu aproape mort, toţi o ţîn cu Herman în sus, Herman în gios. Ştii ce, mă? Ia mai du-ti dracului! Adică ai venit tu, pui de hitlerist, să-mi iei mie meseria? Dar pe Ilinca nu ţ-o las mă. Nu ţ-o las! Ai auzit? Nu ț-o las!
    -  Haidiţî, domnule învăţîtor, stai liniştit! Omu nu ţ-o făcut nica! Se interpuse crâşmarul în faţa paşilor şovăielnici, dar războinici ai învăţătorului.
    - Lasă-mă Neculai că-l omor! Îl omor mă, tu m-auzi? Acu şî tu ţîi cu el? Şî tu mă Neculai, neam din neamul meu, sânge de-al nostru moldovenesc?
    - Mesărie tu dat la mine, profesore, dar lady Ilincen ţîni la cine vre.
    - Îi băut, domle Herman! Nu ştii ci zâce! Iertaţi-l şi mergiţ di vă culcaţ liniştit!

    Aparent liniştite, câteva vaci cu cozile în poziţie de gardă pasc lângă poalele pădurii. La câţiva paşi, un cal se apără de muşte trântindu-se într-o mare de praf. În depărtare, dincolo de o râpă formată din alunecările de teren, Geta priveşte plină de emoţie cum oile pasc iarba verde. Prin ele, parcă săturându-se şi ea. Doi flăcăi aruncă furcile într-o căpiţă abia clădită. Trag după ei o traistă cu merinde şi o butelcă cu vin, puse bine la umbră, încă de dimineaţă, sub o tufă imensă de brusturi de pe marginea drumului. Se adăpostesc sub un fag uriaş şi încep să înfulece cu poftă. Brânza cu mămăligă şi ouăle fierte, asezonate cu ceapa spartă între palme, se pierd în gurile lor hulpave, îndesate cu înghiţituri uriaşe de vin.
   - Băi, ci-am mai mâncat! Se miră cel mai rotofei dintre ei, culcându-se, respirând greoi, pe spate.
   - Şi ghinu ista bun îi, bă! Spune celălalt, ridicându-se şi ascunzându-se după un copac cu trunchi mai mare.
   - Ci faci, băi? Se încruntă primul.
   - Mă chiș olecuţâcă! Răspunde cel ce împroşca cu galbenu-i jet ceva strălucitor. Bă, uiti ci-am găsât! Vine el cu prohabul încă desfăcut, ţinând în mâini un pistol semiautomat.
   - Îi nemţăsc, băi! Se miră rotofeiul. Oari mergi? Şi un tunet se slobozeşte în văzduh.
   Vacile şi calul ridică capetele uimite, în timp ce Geta, speriată dar sigură pe sine, începu să mâne cu dibăcie oile spre o zonă de teren mai retrasă.
   O căruţă coboară legănată spre sat. Calul merge liniştit, cu hâţurile pierdute printre copite. Intră în sat şi trage stânga pe uliţa principală. După câteva case, opreşte într-un şanţ, nechezând.
    - Văleu! Săriţ oameni buni! Se cruci mama lui Costache privind în coşul căruţei.
    - Ci-i fă muieri? Ci zgheri aşa? Sandu ieşi din curte urmat îndeaproape de Costache.
    În căruță, întins pe câteva braţe de lucernă verde, zăcea domnul învăţător plin de sânge în zona gâtului.
    O droaie de oameni, bărbaţi şi femei, unii ţinând în mâini furci şi topoare, se izbeau în poarta vecinilor lui Costache, mai să o doboare.
    - Ci-i oameni buni? Ci s-o întâmplat? Ieşi în prispă stăpânul casei.
    - Undi-i? Se auziră voci nervoase din mulţime.
    - Cini mă? Ci s-o petrecut, Doamne apără şî ni păzăşti?
    - Neamţu! Neamţu! Dă-ni neamţu! Ştim că el o fost! Se auzi glasul gloatei, în timp ce Herman scoase şi el, pentru o clipă, capul de după uşă.
    - Herman? Ci-o făcut, Herman? Sunteţî nebuni? Se încruntă bărbatul coborând din prispă şi apropiindu-se de căruță.
    - L-o omorât pi domn învăţător! Da, da, el o fost! Vasâli şî Aurel i-o văzut cum s-or ciertat la crâşmă! Da, da! Şî Neculai i martor! Zi mă, ci taci ca prostu! Se auziră voci din mulţime, care singulare, care în cor.
    Bărbatul din curte apucă biciul din căruţă şi se repezi peste gard lovind în stânga şi în dreapta.
    - Plecaţ di la poarta me, nebunilor! După beţâvii cia vă luați voi? Herman n-o omorât pi nimeni. O fost azi cu mini tătî zâua la coasă! Plecaţi di aicia că vă mânânc ficaţî, futu-vă Dumnezăii mamii voastre azi şî mâni! Băietul ista o sâ-mi hie gineri, băi nenorociţîlor! Se război el în timp ce gloata se retrase uşor, la început contrariată, iar, mai apoi, speriată de pornirile bărbatului.
    Apele se calmaseră treptat. Satul îşi reluă, chiar dacă pe ascuns mai cârcotea, viaţa sa liniştită, atât pe cât se putea, în vreme de război. Învăţătorul, deşi nu era de-al locului, fu înmormântat cu mare fast în cimitirul din sat, în timp ce Herman, botezat ortodox, urma să se căstătorească. Costache era foarte mândru de vecinul său şi-i purta cu mare fală pălăria ostăşească.

O moleşeală apăsătoare se lăsă peste satul de pe malul Tazlăului Sărat. Câteva gâşte dădeau din aripi supărate că nu pot să zboare. Costache, cu mânecile suflecate, desfăcea în prispă nişte grăunţe de porumb. Nici măcar o adiere nu-i răcorea trupul înăduşit. Un război interior i se declanşă în stomac şi se apucă cu ambele mâini de burtă, încovoindu-se de durere. Uită de toate când auzi de la distanţă motorul pufăind al singurei maşini din comună ce ridica colbul în aer. Se opri, se şterse cu mâneca pe frunte şi doar se ridică, lăsând să cadă la nimereală boabele ce îi poposiseră în poale. Ca niciodată, Vergil Şesureanu, cel mai calm şofer care le fuseseră dat să vadă oamenilor de prin partea locului, gonea în maşina sa burdujită cu familia şi tot ce mai reuşiseră să adune în grabă de prin casă. Costache şi Florica priveau uluiţi gesturile lui Vergil în timp soţia acestuia, plângea în hohote pierdută printre geamantane. Costache alergă până la poartă şi privi în urma familiei boiereşti. După ce colbul se ridică, ochii săi ageri se încrucişară cu cei ai Floricăi.
    - Vin ruşii, Costache! Vin ruşii! Spuse ea mai degrabă ca un ordin, decât ca o destăinuire.

    Clipe de neimaginat au cuprins întregul satul. Unii spuneau că nu are rost să se panicheze, că, la fel cum germanii au trecut în linişte prin sat, aşa vor face şi ruşii. Majoritatea însă, înşfăcară de prin casă lucruri fără de trebuinţă, dar pe care ei le considerau de cel mai mare preţ şi le îndesară în căruţe. Cei care aveau. Ceilalţi le urcară în spate şi, încovoiaţi de atâta greutate, luară drumul pădurii.
Unii, mai curajoşi şi războnici din fire, s-au ascuns prin beciuri şi poduri, aşteptând clipa pentru o neaşteptată ambuscadă. Însă, deşi ştiau că vor veni, ţăranii au fost prinşi în propria capcană. Herman a suferit cel mai mult, pierzându-şi viaţa. Un glonţ îi găuri fruntea, când scoase din greşeală un cuvânt nemţesc. Degeaba a plâns fosta viitoarea sa nevastă. Cu mâinile goale, ea şi părinţii ei i-au făcut bietului german, sub stricta supraveghere a ţevilor întunecate de puşti sovietice, o groapă chiar în mijlocul curţii.
Fuga în pădure nu a ajutat cu nimic. Ruşii nu mărşăluiau ca o armată adevărată, ci mergeau la întâmplare, descoperind fără să vrea ascunzişul moştenit din generaţie în generaţie de vajnicul nostru popor. Costache nu şi-a urmat familia. Trăgând curajos şapca primită de la Herman, a fugit cât l-au ţinut călcâiele, desculţ, până la grajdurile familiei Şesureanu, unde a încălecat frumosul armăsar pe care-l avea în grijă. Poate şi-a imaginat sau poate au fost reale, dar, în galopul calului, simţi câteva gloanţe şuierându-i pe la urechi. Trase speriat şapca de pe cap şi o băgă în sân.

Deși nu era nici cea mai mare, nici cea mai frumoasă gospodărie, casa cu moară a fost aleasă de un locotenent să-l găzduiască pe perioada staţionării în sat. Costache și familia sa dormeau sau mai bine zis vegetau în grajd, în ieslea animalelor. Locotenentul, un bărbat înalt, tânăr, cu faţă luminoasă, patrula ostăşeşte prin curte, lovindu-şi deseori bocancul cu o cravaşă de piele.
- Băiete! Spuse el, într-o română aproape perfectă, după lungi clipe de contemplare peste gard, spre straturile din grădină.
- Da? Întrebă Costache privind nesigur în jur.
- Vino aici!  
Băiatul se apropie temător şi-şi făcu palma dreaptă streşină deasupra ochilor privind spre înaltul locotenent rus, al cărui cap mai că acoperea soarele.
- Să-mi aduci, în fiecare dimineaţă, o cană cu lapte mulsă de tine. Ordonă el ca o rugăminte, în timp ce Costache îl privi pierdut. Ai înțeles? Ridică apoi vocea locotenentul observând uluiala copilului.
Acesta nu putu să mai spună nimic ci doar încuviinţă din cap, depărtându-se în grabă, lovind şi o găleată cu apă ce se vărsă şi provocă un zâmbet batjocoritor pe faţa ofiţerului rus.
Dimineaţă după dimineaţă, Costache mulgea juninca şi mergea cu mâna tremurândă la locotenent, privindu-l cu o plăcere crescândă zi după zi, cum sorbea entuziasmat laptele crud, mânjindu-şi întotdeauna firele din mustaţa-i subţire, bine îngrijită.

De parcă întreaga armată roşie care se aciuase de câteva zile interminabile nu era de ajuns, o căldură înăbuşitoare lovi şi ea satul din inima Moldovei. După ce epuizaseră mai toate resursele pe care ţăranii le mai aveau, hulpavii ruşi începură să potopească până şi viile, ai căror struguri începură a prinde culoare. Unii, cu spirit mai întreprinzător, după ce giugiuleau bine câte o fetişcană tinerică, care suspina chicotind, o puneau să-şi suflece fusta până peste genunchi şi o băgau cu picioarele în găleţile pline cu struguri, care mai copţi, care mai cruzi. După ce frageda domnişoară juca bine în picioare roadele viticole, plini de pofte, soldaţii ruşi scurgeau pe sub mustăţi zeama dulce, frumos mirositoare.
Văzând că e om bun şi drept, bătrânul morar, stăpânul casei prinse ceva curaj în faţa locotenentului de pe malurile Volgăi şi îl impulsionă în a-şi certa nesăbuiţii soldaţi. Costache, undeva la umbra unui nuc, ţesăla frumosul cal pe care-l îngrijea cum ştia el mai bine, ca nu cumva stăpânul să nu fie mulţumit de serviciile sale când se va întoarce. Dacă se va mai întoarce vreodată. Dintre rândurile de vie din grădină, cu frunzele mai toate sfâşiate, se auzea un imens tărăboi purtat atât în rusă cât şi în română, dar şi cu mici încursiuni ţigănesco-franşuzeşti.
- Băiete! Se răsti un soldat înalt, masiv, dar cu figură tâmpă la Costache.
Băiatul doar se opri pentru câteva clipe din ţesălat şi privi întrebător către rus.
- Frumos cal ai! Se miră rusul zâmbind cu toată faţa.
Simţind parcă pericolul ce urmează să se abată asupra lui, Costache se lipi de cal şi-l prinse strâns de căpăstru.
- Ia dă-mi-l tu mie! Spuse rusul după ce mângâie calul pe coamă.
- Nu! Ia mâna! Nu! Strigă băiatul cât putu şi lovi braţul vânjos al soldatului.
Acesta se distră un timp parând loviturile copilului, dar, exasperat de străjnicia cu care-şi apăra animalul, îi scăpă un dos de palmă care-l trânti la pământ. Două lacrimi se scurseră pe obrazul ars de soare al lui Costache. Şi le şterse imediat, la fel cum făcu şi cu susurul de sânge ce i se prelingea dintr-o nară, şi sări ca o fiară sălbatică în spatele soldatului, mândru de prada sa. Forţa impactului îl îngenunchie pe soldat, care reuşi să-l prindă pe Costache de păr şi-l izbi la pământ. Se ridică ţinând încă în pumn smocul pe jumătate rupt din capul copilului şi scoase pistolul. Ţeava rece, ce-i atinse tâmpla, îi îngheţă sângele în vine lui Costache. Nu se mai zbuciumă deloc, ci încremeni mut ascultându-şi respiraţia zburdalnică.
- Ce faci acolo? Se auzi o voce gravă, vizibil enervată.
- Îl împuşc! Lua-l-ar dracu de balaur! Ţipă pufăind zgomotos soldatul.
- E doar un copil! Ia mâna de pe el!  Se apropie roşu de nervi locotenentul.
- Dar... mai încercă să completeze soldatul, slăbind strânsoarea şi depărtând ţeava pistolului de tâmpla lui Costache.
- Am zis să-l laşi! Practic, urlă locotenetul, nervos cum nimeni nu-l văzuse vreodată. Al dracului popor şi ăsta! Scrâşni apoi printre dinţi retrăgându-se la umbră, în pragul casei.
- Şi calul? Doar şopti suspinând ca o femeie soldatul.
- Calul! Spuse parcă nedezlipind buzele locotenentul şi se îndreptă spre soldat. Îi luă pistolul din mână şi slobozi un glonţ chiar în fruntea animalului care căzu ca secerat.
Sfâşiat de durere, Costache se aruncă deasupra calului ce încă mişca spasmodic din picioare, plângând în hohote şi privind cu coada ochiului paşii grei ai locotenetului ce se pierdură în casă.
Dimineaţa următoare, locotenetul nu-şi mai primi cana lui de lapte, dar nu se supără ci doar se mută, pentru restul de zile pe care le mai petrecu în sat, la o altă casă.
   
    Cum au venit, aşa s-au şi dus. Satul deja uitase de germani şi de ruşi. De război. Acum cea mai mare grijă a ţăranilor, şi nu doar a celor de pe malurile Tazlăului Sărat, era foametea. Sărmanul Herman a fost dezgropat şi azvârlit într-o groapă fără cruce în spatele bisericii. Griji mult mai lumeşti năpădiră minţile şi stomacurile oamenilor. Prin iarna grea,  abia se vedea câte un fir timid de fum părăsind coţurile dărăpănate. Niciun purcel nu-şi dădu obişnuitul obştesc sfârşit în ziua de Ignat. Singurul şoric ce se mâncă în acea iarnă fu cel tăbăcit de praf. Al opincilor. Se auzea chiar că, în unele zone, nemaisuportând foametea, mamele îşi mâncau pruncii, iar copii părinţii bolnavi. Erau veşti şi vremuri care ...