ȘTEFAN MARINCA – ”AȘA S-A ÎNTÂMPLAT, DRAGULE GAVRIL” ED. CYBELA, 1996

Pe Ștefan Marinca îl cunosc de ani mulți. Totuși, contactul cu poezia scrisă de el, l-am luat abia după ce debutul său editorial s-a împlinit. Și, spre marea mea bucurie, l-am regăsit întru totul. Mai mult chiar:ceva necunoscut mie s-a dat ivelii. Chipul lui de poet. De poet pentru care, vorba lui Radu G. Țeposu, prefațatorul său de carte, ”percepția lirică lucrează în regim cumulativ, căci sunetul liric vine din foșnetul înfrigurat al detaliilor, din avalanșa secvențelor”.

Totuși, citindu-l, am avut impresia că acest mare critic al nostru (e vorba, bineînțeles de Radu G. Țeposu) s-a mulțumit cu o prefațare de-a dreptyl lapidară a acestui volum. Îmi pare că, în forma lirismului abstract, acestui poet întrucâtva stângaci, poezia i se dezvăluie într-o muzicalitate stranie, tipar care subliniază unda, fiorul, filonul liric; parcă prea plin de improporții, de inversiuni, de întortocheri lăsând impresia unei pelicule de viață ce străbate, de la un capăt la celălalt, fiecare poem.

Și, nu ca un fapt divers, Ștefan Marinca lasă plăcuta impresie că nu ține morțiș să poetizeze, că nu vrea să îmbrace fiecare vers în hlamida frumuseții lirice, că nu vrea să se demaște. În fața cititorului. În pofida aparenței unde de descriptivism, lasă o voită impresie de trecă tor ce (doar) consemnează aceste pelicule cotidiene întâlnite, poate tocmai din dorința deloc întâmplătoare de a-și ascunde formalul rafinament al propriei lirici. Abia însămânțată pe un propriu tărâm. E, dacă vreți așa, o transpunere într-un univers bine delimitat, într-un univers al paradoxului întrucâtva vivat, cu o pendulare susținută între o anume efervescență aproape florală, aproape vegetală-n acuratețea ei, și o explozie senzorială ce pare-a fi ceva mai mult decât un simplu istm al propriei sale rezistențe lirice. ”A sosit vremea ca unul din noi să plece/ să i se uite urmele să nu i se mai știe de/ nume care dintre noi va îmbrăca din/ spaima aceasta încă nu știm”, spune poetul într-unul din poemele sale, trădându-și o anume dispoziție spre îndoială. De altfel, deloc disimulată. Mai mult chiar, în versuri ca: ”praful drumului mirosea la început a roată de căruță/ pe urmă a gust de apă/ și abia apoi a talpă de femeie”, poetul ne dezvăluie acea lumină interioară, acel schelet liric ce-l obligă la o rememorare a viețuirii sale în satul ardelean; sub oblăduirea directă a unui univers încununat de lirism. E marea lui șansă: aceea de-a bate monedă pe această aparentă întoarcere-n matcă, pe această poezie în care poemul e văzut ca un spectacol, adesea închipuit (și) ca o solemn-fastuoasă regizare de emoții, culori și dialog susținut. Uneori cu iz de monolog interior.