Clădirea Teatrului

Oricum ai vrea să scrii istoria Severinului modern, nu poţi face abstracţie de mişcarea teatrală, respectiv, activitatea grupărilor teatrale de amatori, la interferenţa cu cea profesionistă. Această “mişcare” are legătură directă cu personalitatea lui Theodor Costescu, cu generaţia sa de corifei ai acelui Severin, din care se extrage cel de astăzi.

Ideea centrală a construirii clădirii pe care astăzi o ştim, îndeobşte, sub numele de TEATRU, sau de “Clădirea Teatrului”, a fost aceea de a adăposti un centru de spiritualitate cu accent românesc, care să propage valorile acestui spirit în spaţiul cuprins de etnia românească din Banatul sârbesc (Voivodina, fiind cea mai cunoscută provincie),

Banatul românesc, apoi, din Serbia de de-a lungul Dunării, din dreptul Severinului şi în josul lui, până la limita cu Bulgaria şi ceva în continuare. Un spaţiu care, desigur, viza aria geografică a Văii Timocului, recunoscut ca spaţiu de manifestare comun al unei civilizaţii care se revendică, istoric, din spaţiul vechii Dacii şi al culturii neamului traco-get, un ideal pur spiritual, fără conotaţii străine acestuia.

Cu timpul, clădirea Teatrului a devenit fieful mişcării culturale severinene prin principalele sale bastioanele sale de anvergură, Biblioteca judeţeană şi Sala mare de spectacole, pe a cărei scândură a evoluat mişcarea teatrală.

 

Costache Serghie - primul director al teatrului din Severin

Severinul modern, de după 1833, când este fondat de Pavel Kiseleff - căruia edilii din nicio administraţie de până acum - era rus, guvernator rus al provinciei numită Ţara Românească - nu a reuşit până azi să-i scoată la lumină personalitatea şi importanţa legată de “naşterea” Noului Oraş Severinul, decât cu o stradă care îi poartă numele, Severinul, deci, are ca prim act de legitinitate artistică exact MIŞCAREA TEATRALĂ, respectiv, o cerere adresată de actorul-manager de trupă teatrală, adăstată în vatra cea nouă a oraşului, la 1867, dl. Costache Serghie, provenit din teatrul craiovean, către Consiliul comunal, un document prin care solicita o nouă locaţie pentru ridicarea unei scene la dispoziţia spectacolelor de teatru susţinute de trupa sa, dar şi de altele, probabil, pe timpul verii, al stagiunii cu spectacole specifice - comedii şi vodeviluri, îndeosebi. Cererea este datată 12 APRILIE 1867 - deci, conform uzanţelor de atestare, TEATRUL ESTE PRIMA ARTĂ ATESTATĂ DOCUMENTAR ÎN VATRA SEVERINULUI MODERN.

Desigur, bunul simţ ne permite să afirmăm că activitate teatrală, ca spectacol organizat, aşteptat de sevenineni, exista şi înaintea acestei date, constrirea unei “scene noi” atestând-o pe una „mai veche”, deci, anterioară lui 1867. Aşadar, putem afirma, neoficial, o mişcare teatrală de peste 150 de ani în Drobeta Turnu Severin.

Documentele arată că semnatarul celebrei cereri, Costache SERGHIE, este apelat cu titlul de director al teatrului din Severin, la 1889, iar la 8 iulie, într-un alt document se regăseşte sintagma de “teatru naţional” cu referire la aceeaşi instituţie.

Bine impulsionată, se pare, activitatea teatrală se diversifică, astfel că la 1889 găsim chiar un “teatru german”, condus de Iulius Knock. Emulaţia stârnită în jurul scenei lui Serghie cuprinde şi mediul şcolar, astfel că la 1900 stă consemnată o trupă de teatru şcolar la nivelul Liceului “Traian”.

1913, în plin Prim război mondial, Severinul îşi înscrie în istoria artistică înfiinţarea unui “teatru de varietăţi”. Sunt anii de început ai secolului XX în care se conturează şi ideea ridicării unei clădiri reprezentative destinate, în principal, acestei arte. Theodor Costescu, în calitate de primar al Severinului, propune Consiliului comunal, la 15 aprilie 1906, într-o şedinţă extraodinară - să reţinem caracterul acesta, de “extraordinar”, adică sensul de urgenţă, de introducere în agenda urbei a unui proiect survenit dintr-o nevoie resimţită acut de cetăţenii săi, şi asumată, în consecinţă, de administratorii vremii - propune, spuneam, ridicarea unui local de teatru. Propunerea este votată, dar lucrările încep abia în 1910, şi vor cunoaşte mai multe etape de finalizare. Prima sală inaugurată a impunătorului complex arhitectural, conceput de Petre ANTONESCU şi Grigore CERCHEZ, este o sală de spectacole, la 15 octombrie 1924. Este sala viitorului cinema “Progresul”, unde, de atunci, acolo, se vor proiecta şi filme, vor fi spectacole de varieteu, comedii, teatru etc.

Paralel, şi alte scene severinene sunt desc hise actului teatral, prin cluburi muncitoreşti sau aşezăminte culturale. Se coagulează astfel, o mişcare solidă teatrală care-şi revendică legitimitatea, şi reclamă un spaţiu doar al ei, unde să evolueze cele mai bune spectacole, cei mai buni dintre actorii şi regizorii ei, ceilalţi membri reprezentativi ai colectivelor de creatori.

 

Mihai Bălăceanu - primul director al Casei de cultură

La 1 mai 1957 se consemnează înfiinţarea Casei Raională de Cultură, cu primul său director investit, Mihai BĂLĂCEANU, instituţie căreia i se atribuie etajul al II-lea al aripei administrative din noua clădire ridicată la propunerea lui Theodor Costescu.

Anul 1959 consemnează înfiinţarea formaţiei de teatru a Casei de cultură, care-şi inaugurază stagiunea inaugurală la 14 aprilie, cu spectacolul PAZNICUL STELELOR de Tiberiu Vornic. Timp de trei ani, practic, aşadar, trei stagiuni teatrale, se înregistrează 17 premiere! Record absolut! Spectacole în cascadă, dintre cele mai diverse, aduse în faţa publicului - iată un ritm fascinant, care dă măsura exactă a efortului, dar şi a consumului de teatru, dincolo de aceasta stând un ceea ce astăzi numit management cultural: crearea unui public, deja, la ora aceea format, impune o ofertă continuă, susţinută cu resurse umane, dar şi, indubitabil, financiare, plus voinţă politică, provenind de la primii edili ai urbei.

17 premiere cu texte care cuprind semnături precum A.P. Cehov, Lucia Demetrius, Horia Lovinescu, G .M. Zamfirescu s.a.

Această perioadă culminează cu înfiinţarea TEATRULUI POPULAR, la 12 decembrie 1963, prin Decret al Consiliului de Stat. Printre cei care stau în “cartea de aur” a acelui moment, se numără: Emil Popescu-Balaban, Aurel Nicolaciuc, Constatin Tufeanu, Zoe Gheran, Traian Lepri, Teodor Vrapcea, ca regizori, iar ca actori, Camelia Da-Rin, Dumitru Brehui, Relu Pârjol, Doru Ionescu, Nae Badea, Dumitru Cucu.

Stagiunea anului 1959 îl consemnează ca debutant pe Virgil Ogăşanu, la doar 16 ani, “descoperit” de Aurel Nicolaciuc. La fel, tot acesta, îl aduce pe scenă pe Ilie Gheorghe, în 1963, într-o piesă de Horia Lovinescu, dar şi în alte piese, stabilind şi un record al vremii, trei roluri şi un dublu rol într-o singură stagiune!

Stagiunea inaugurală 1963-1964 a proaspătului TEATRU POPULAR TURNU SEVERIN înseamnă piesa GRĂDINA CU TRANDAFIRI, de Andi Andrieş, în regia lui Vasile CONSTANTINESCU, de la Teatrul Naţional Craiova. Înfiinţarea Teatrului popular severinean declanşează o serie de legitimări în serie în judeţele învecinate, care-şi oficializează colectivele teatrale la acelaşi rang: Rîmnicu Vâlcea, Târgu Jiu, Caracal, Calafat.

           Momentul 12 decembrie 1963, din păcate, nu a mai fost egalat, într-o firească evoluţie, de acel atât de mult aşteptat act de înfiinţare a unui TEATRU PROFESIONIST. A existat, în februarie 2000, o hotărâre a Consiliului local Drobeta Turnu Severin care stipula faptul că “se înfiinţează în principiu” un teatru municipal, însă lucrurile au rămas la acest stadiu. Iniţiativa regizoarei Maria Nistor, atunci, de a coagula mişcarea teatrală severineană, de a mişca lucrurile în sensul dorit, acela al înfiinţării trupei profesioniste, s-au izbit de tot felul de motive, iar proiectul a sucombat nemeritat...

 

 

 

 

“Şcoala de teatru” Constantin Moruzan

            Teatrul popular severinean are câteva momente de vârf ale sale, care i-au marcat, în sensul bun al cuvântului, istoria. Unul dintre cele mai importante, după premiera inaugurală, cu “Grădina cu trandafiri”, a fost colaborarea cu regizorul Constantin MORUZAN. Profesor la, pe atunci, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, reputatul regizor va monta cu trupa severineană multe spectacole, punându-şi, practic, amprenta profesională pe evoluţia trupei, creindu-i acesteia un stil, o evoluţie, un destin, o originalitate.

            Momentul prim al colaborării cu Constantin Moruzan a fost anul 1975, când se pune în scenă spectacolul NU SUNTEM ÎNGERI de Paul Ioachim, piesă declarată, la vremea respectivă, cea mai bună piesă a anului. Au urmat, sub bagheta aceluiaşi regizor, DOAMNA MINISTRU de Branislav Nuşici, AUTOBIOGRAFIE de Horia Lovinescu, ÎNAINTE de Mircea Radu Iacoban, LĂPUŞNEANU de Virgil Stoenescu după C. Negruzzi, ALIBI de Ion Băieşu, ESTE VINOVATĂ CORINA? de Laurenţiu Fulga, GAIŢELE de Alex. Kiriţescu. O adevărată pleiadă de actori se formează la “şcoala de teatru” a Maestrului Moruzan, alţii îşi desăvârşesc modalităţile de expresie interpretativă: Camelia Da-Rin, Alexandru Doncoglo, Aurel Nicolaciuc, Mihai Galbenu, Eugenia Condeescu, Nicolae Badea, Elena Ochescu, Ştefan Flueraş, Gheorghe Gheran, Vasile Achim, Dumitru Brehui, Ion Ciocan, apoi, mai tinerii, Constantin PANĂ, Lucreţia Drăghici, Laurenţiu Bresniceanu, Constanţa Bălă, Constantin Amza, după care, într-o joncţiune perfectă, câţiva reprezentanţi ai unui val nou, printre ei Dan Bădărău, Monica Ciurea, Dan Şalapa… Desigur, ei sunt mai mulţi, doar nevoia de a face doar o panoramare a acestei perioade faste a Teatrului severinean ne face să ne oprim, pe nedrept, aici.

 

Noua Şcoală de teatru - Constantin FUGAŞIN

            Permanenta împrospătare a trupei cu tineri talentaţi a adus cu ea nevoia de a pune în scenă spectacole care să-i cuprindă în distribuţie şi pe ei. Astfel, se face că, un moment la fel de important în evoluţia teatrului severinean, îl reprezintă colaborarea cu actorul Constantin FUGAŞIN, severinean de origine, actor al NAŢIONALULUI craiovean.

Odată cu sosirea lui Constantin Fugaşin putem marca o importantă cotitură în stilul managerial al Teatrului severinean: inovaţie, provocări, întinerire masivă, emulaţie revitalizată, repertoriu tematic total nou, acestea ar fi principalele coordonate ale noii viziuni teatrale.

            În 1977, tânărul actor este invitat să monteze un spectacol la Severin. Propunerea sa surprinde, cum spuneam, prin noutate, atât conducerea, dar şi trupa. Era ceva inedit, dincolo de canoanele teatrului aşa-zis clasic, reprezentat de spectacolele maestrului Moruzan. Surprinderea era, bineînţeles, de bună factură, iar distribuţia îi cuprindea pe foarte mulţi tineri, debutanţi, unii dintre ei. Spectacolul DĂ DĂMULT, MAI DĂ DĂMULT, montat în stagiunea 1977-1978, după un grupaj de schiţe ale lui Caragiale, marchează naşterea unei noi generaţii de actori ai Severinului; în spectacol, sunt distribuiţi următorii: Carmen CÂRŢÎNĂ, Doina CONSTANTINESCU, Nicolae DRĂGHIA, Doru CRĂINICEANU, Ion TALOI, Monica CIUREA, Dan BĂDĂRĂU, Dan STANCU, Emil GHEORGHE, Mihai BĂRBIERU. Alături de ei, interpretează mai experimentaţii Aurel Nicolaciuc, Elena Ochescu, Constantin Pană, Lucreţia Drăghici, Victoria Galbenu. Iar de la Naţionalul craiovean, joacă alături de severineni actorul Valer DELLACHEZA.

            Acelaşi Constantin Fugaşin va mai monta, în aceeaşi manieră neconvenţională, şi spectacolele ROSTUL DRAGOSTEI SĂ-L ŞTIU - pe versuri populare - LA LILIECI - pe versurile din volumul cu acelaşi titlu, de Marin Sorescu, un spectacol care s-a bucurat de un succes fulminant, aureolat de multe premii, înregistrări TV, turnee. De asemenea, acelaşi regizor supervizează producţia cu spectacolul A FI, pe versurile mai multor poeţi contemporani, dar şi clasici, un spectacol emoţionant, curajos, cu nuanţe de frondă la adresa convenienţelor, tabieturilor, imobilismului unei societăţi injuste cu membrii ei, în special cu cei tineri. Aceeaşi abordare lipsită de prejudecăţi şi tabu-uri o adoptă Constantin Fugaşin şi în montarea unui text ştiut şi răs-ştiut, basmul TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE de Petre Ispirescu. Ei, bine, montarea adaptării după acest text a marcat, în repertoriul Popularului severinean, un alt moment de apogeu artistic. Citirea basmului în cheie modernă a adus trupei un aer absolut revoluţionar pe piaţa spectacolului, astfel că premiile au curs şi de această dată în palmaresul teatrului, iar participările la confruntări naţionale s-au lăsat inclusiv cu spectacole-lecţie pentru animatorii unor alte colective similare din ţară, pentru actori, regizori, critici.

           Un alt text clasic, de această dată din repertoriul universal, VRĂJITORUL DIN OZ, de Frank Baum cunoaşte, în regia aceluiaşi neobosit, inventiv, nonconformist Constantin Fugaşin, o montare fabuloasă, cu efecte tehnice, optice şi pirotehnice, de magie şi prestidigitaţie care au încântat mii de copii, tineri şi vârstnici. Dorothy, Leul cel laş, Omul de tinichea, Omul de paie şi celelalte personaje devin aproape legendare în interpretările actorilor noştri, iar regizorul se acoperă de alte elogii binemeritate.

            Spectacolele lui Constantin Fugaşin îi aduc în prim-planul scenei severinene pe Dan ŞALAPA, Dorin NICULESCU, Marius CREŢU, Manuela BULIGAN, Ecaterina BIRĂU, Gelu NEGREA, Mircea RĂDUCANU, Iulia DRINCEANU, Doina ROBU, Romeo PAVEL, Nicolae MÂŢU, Emanuel NEAGOE, ei fiind doar câţiva dintre actorii tineri sau noi veniţi, care se adaugă celorlalţi - şi ei, mulţi, distribuiţi în aceste spectacole - pentru a realiza ceea ce azi, la aproape 30 de ani de atunci, pare un adevărat miracol artistic, un curent benefic în subconştientul colectiv severinean, care a întreţinut Ideea aceea a lui Costescu, a Teatrului Naţional, să treacă şi să reziste multor perioade nefaste ale mişcării teatrale locale, survenite după 1994...

 

Mircea CREŢU - Spectacole cu cassa închisă!

          Parcă molipsiţi de maniera nonconformistă, de statutul dobândit, actorii şi tehnicienii, dar şi conducerea teatrului continuă seria succeselor pe linia prospeţimii regizorale şi a repertoriului de mare impact.  

            Spectacolul belgianului Jos Vandeloo, DE CE DORMI, IUBITO?, regizat la Severin de Mircea CREŢU, marchează startul unei noi perioade faste a Teatrului popular. Critica aspră, necruţătoare a societăţii occidentale, în care noncomunicarea interumană face ravagii şi duce la alienare personală şi colectivă, a prilejuit trupei severinene un spectacol cu conotaţii sociale pertinente la adresa societăţii româneşti a anilor ’80. Spectacolul, datorită accentelor critice, este, la un moment dat, suspendat de către aparatul de propagandă al Comitetului judeţean de partid! Cu unele compromisuri legate de eliminarea unor replici, pe care actorii le rosteau, totuşi, când ştiau că în sală nu sunt…ciripitorii, el a fost reluat. Publicul a umplut până la refuz sala Teatrului, la fiecare reprezentaţie, aşa cum, altă dată, o făcuse cu vreo trei ani în urmă, în l979-l980, la spectacolul cu piesa SPARGERE LA MIEZUL NOPŢII de Branislav Nuşici, regia Valentina Balogh, de la Naţionalul craiovean!

            Spectacolul DE CE DORMI, IUBITO?, care s-a bucurat de o distribuţie în care au strălucit Elena NEULESCU-OCHESCU şi Constantin PANĂ, alături de ei, Dan ŞALAPA şi Alexandru DONCOGLO, a marcat un alt moment valoros al Teatrului severinean, pistă de lansare pentru o altă serie de succese, într-o altă viziune regizorală, o altă abordare, de această dată fixată pe problematica socială, critica societăţii, pe implicarea artistului în viaţa comunităţii.

            Textul lui Mircea M. Ionescu, reputat om de radio, jurnalist, intitulat CUM SE CUCEREŞTE O ACTRIŢĂ, se înscrie în această serie “dură”, dar benefică social. Sub semnul aparent al comediei, textul vorbeşte de lucruri care dureau oamenii societăţii româneşti de la acea vreme: lipsurile de tot felul, cenzura, oprimarea… La fel ca şi celălalt spectacol al lui Mircea CREŢU, şi acesta se joacă, de multe ori, cu cassa închisă, iar suspendarea lui nu a întârziat, din aceleaşi motive şi de către aceleaşi organisme…

           Dan ŞALAPA şi Lucreţia DRĂGHICI fac, în spectacol, două roluri de referinţă în cariere lor actoriceşti, iar ceilalţi parteneri - Aurel Nicolaciuc, Camelia Da-Rin şi Vasile Achim - i-au secondat cu brio.

           Regizorul-actor Mircea CREŢU va mai monta la Drobeta Turnu Severin, în vara anului 1990, un alt spectacol, gen comedie bulevardieră franţuzească, cu titlul LOGODNICELE ATERIZEAZĂ LA PARIS (în original, ea se cheamă “Boeing, Boeing...”, scrisă de Marc Camoleti), care s-a bucurat, atunci, în prima stagiune de după Revoluţia din Decembrie 1989, de un mare succes, care i-a încântat în egală măsură pe spectatori cât şi pe interpreţi - Dan Şalapa, Nicolae Mâţu, Valentina Dumitrele - aceasta din urmă, o altă achiziţie a trupei, interpretă extraordinară atât pe comedie cât şi pe muzical-hall ori dramă! - apoi, Ecaterina Birău, Manuela Buligan şi Carmen Cârţână-Luca.

 

          Toată lumea râde, cântă şi dansează!

            Fiindcă veni vorba de music-hall, se cade să amintim în această consemnare a unora dintre cele mai mari succese, în opinia noastră, ale Teatrului Popular severinean, de-a lungul existenţei sale, între anii 1963-1994, şi spectacolul TATĂ, AM NEVOIE DE BANI!, o adaptare după textul lui Tudor Muşatescu, SOSESC DISEARĂ. Regia a aparţinut aceluiaşi Mircea Creţu, pe un libret muzical semnat de Valenţiu GRIGORESCU, în coregrafia maestrului Mişu Ion SURDU, iar în distribuţie au fost invitaţi Dan Şalapa, Valentina Dumitrele, Aurel Nicolaciuc - senzaţional, ca de fiecare dată! - Eugenia Condeescu - într-un rol de referinţă actoricească! - şi Nicolae Mâţu - inepuizabil şi cu o poftă de joc debordantă! De altfel, iată un scurt fragment din presa locală, de după premieră: ”Pe scenă, s-a cântat, s-a dansat cu însufleţire, artiştii locali dovedind, prin ceea ce fac, că sunt mai presus de termenul amatori.  

Maestrul AUREL NICOLACIUC

            Trupa Teatrului popular Drobeta Turnu Severin avea, în permanenţă, o rezervă de tineri, dornici să urce, să joace pe scenă. Această stare de emulaţie a fost abil şi benefic, atât pentru debutanţi cât şi pentru teatru şi, implicit, pentru viaţa culturală a urbei, întreţinută de către un mare şi neobosit animator. Este vorba despre AUREL NICOLACIUC, un om a cărui viaţă, practic, s-a confundat, timp de peste 35 de ani, cu teatrul severinean. Originar din Botoşanii Moldovei, cu studii de specialitate la fostul Conservator de Muzică şi Artă Dramatică Bucureşti, discipol al celebrei Lucia Demetrius - dramaturg şi profesor de artă dramatică - interpret al multor roluri pe scândura scenelor severinene, încă din zorii teatrului severinean, de după al doilea război mondial, AUREL NICOLACIUC a făcut ca instituţia căreia i s-a dăruit, să strălucească cu adevărat. Activitatea acestui spirit neastâmpărat al teatrului severinean a făcut ca “trupa noastră” să aibă mereu tot ceea ce avea nevoie, de la interpreţi, la recuzită, de la costume, la echipament muzical, de la texte, la cosmetice necesare machiajelor, de la vopseluri, la material lemnos pentru decoruri. Iar, pe deasupra, mai era şi distribuit în roluri, şi nu din cele mai uşoare, ci din cele cu partituri de întindere… Un om complet al universului scenic: actor, regizor, scenograf, costumier, tehnician, sonorizator, sufleor, machior, peruchier, recuziter, apoi impresar şi excelent comunicator s.a.m.d.

AUREL NICOLACIUC avea darul şi harul de a te face să crezi în teatru, în lumea sa, de a te încuraja, de a te stimula, dar, mai mult decât atât, de a-ţi împărtăşi, fără rezerve, fără egoisme, fără reţineri din vasta sa experienţă. Un dascăl într-ale teatrului cum rar se poate întâlni! Cu o carieră actoricească de peste 40 de roluri, între anii 1963-1994, aceasta doar în cadrul Teatrului popular, plus altele, multe, înaintea înfiinţării acestuia, deţinător a două premii de interpretare actoricească, AUREL NICOLACIUC rămâne indubitabil în istoria acestei instituţii şi în conştiinţa artistică locală, a mişcării teatrale naţionale de amatori, dar mai ales, în sufletele şi recunoştiinţa multora dintre cei care au păşit sub reflectoarele Teatrului severinean, în ultimii cel puţin 60 de ani!

 

            ŞTEFAN BĂDESCU, domn’ Director

Oameni, texte, costume, lumini, iluzii… Acesta este TEATRUL, un univers fascinant, pe care, dacă nu-l ai, îţi lipseşte, iar, dacă îl ai, şi-apoi îl pierzi, mai mereu eşti “bolnav”. Se spune, de altfel, că teatrul este ca un microb, pe care, odată ce-l “prinzi”, nu mai scapi de el, niciodată… Din fericire pentru această urbe a Severinului, acest “microb” a fost adus şi răspândit pe îndelete de înaintaşii noştri, printre ei Costache Serghie şi Teodor Costescu, apoi pleiada de regizori, actori, scenografi, tehnicieni, directori de teatru.

            Printre aceştia din urmă, numele lui ŞTEFAN BĂDESCU constituie, la rândul său, un reper emblematic pentru destinul Teatrului severinean. Identificat până în cele mai intime fibre ale identităţii Domniei-Sale cu destinul acestei instituţii, Ştefan BĂDESCU a avut un rol covârşitor în lansarea şi menţinerea pe orbita succesului a Teatrului Popular. De dimineaţa până seara, târziu, directorul Bădescu era fie în biroul său, fie în ateliere, fie în magaziile de costume ori recuzită, fie în pod, pentru reparaţii, fie în cabinele de repetiţie, fie la scenă, să asiste la repetiţii, fie pentru a regiza. O activitate febrilă, care declanşa o contra-reacţie asemănătoare: angajaţii Casei de cultură, cei care asigurau partea tehnică a producţiilor teatrale, dar şi colaboratorii, erau atraşi de acest impresionant volum de muncă, desfăşurat de domn’ director, şi răspundeau în aceeaşi măsură. Lucrul în teatru, sub directoratul lui Ştefan Bădescu, era o plăcere chiar dacă munca, de multe ori, te-ncercăna. Ştiai, totuşi, că la capătul eforturilor stă succesul, publicul mulţumit, sala plină de spectatori. Desigur, n-au lipsit nici momente tensionate, stârnite de mai mult sau mai puţin justificate puseuri de orgolii, fireşti într-un colectiv de artişti atât de talentaţi, dar acest minunat manager numit Ştefan BĂDESCU a ştiut mereu să le tempereze şi să dea Cezarului ce-i al Cezarului, să restabilească armonia, lucrul în echipă.

            Ştefan BĂDESCU a fost, pe timpul directoratului Domniei-Sale, şi secretar literar şi regizor, şi recuziter, şi scenograf, şi sufleor, şi dublură de rol, în lipsa titularului, la repetiţii! Puţini manageri sunt în stare să se dăruiască atât unui scop, unui ideal, iar acest lucru acum, dup trecerea domniei-sale la cele veşnice, în vara lui 2012, dar şi atunci în timpul vieţii, în activitate şi la pensie, deopotrivă, l-a înobilat, şi nimeni nu-i va putea răpi sau uzurpa acest rang onorific, pe acest argint-viu, factotum, al fenomenului cultural-artistic severinean!

Din păcate, Ştefan Bădescu ne-a părăsit după o scurtă suferinţă. Plecarea la cele eterne a acestui mare artizan al teatrului severinean, al mişcării culturale severinene, în general, a survenit într-o serie, aş numi-o neagră a lumii culturale tradiţionale severiene. Ştefan Bădescu ne părăseşte la începutul lunii august 2012, la doar două zile după ce ne părăsise Aurel-Sandi PÂRJOL, cunoscut sub apelativul nea Relu în lumea Teatrului nostru. Aurel Pârjol a fost un mare comediant, un talentat şi inepuizabil artizan de spectacol satirico-umoristic, pionier al activităţii artistice sindicale, cu începuturi în anii primi ai ridicării hidrocentralei Porţile-de-Fier I, responsabil sârguincios şi plin de har în mişcarea sindicală judeţeană. Aurel Pârjol a marcat şi începuturile teatrului severinean, când, anterior “naşterii” Teatrului popular, juca ori regiza piese, printre ele, Vicleniile lui Scapin, unde joacă superbissim - aveau să depună mărturie contemporanii săi - în rolul titular, sau în O noapte furtunoasă, pe care montare o regizează, şi în care joacă alături de soţia Maria - Mia, pentru cei apropiaţi. Decesului său intempestiv, fulgerător, am zice, la sfârşitul lui iulie 2012, i-au survenit, spuneam, cele ale lui Ştefan Bădescu, apoi, în februarie 2013, Aurel Nicolaciuc. Mihai Bălăceanu ne-a părăsit în decembrie acelaşi an, iar în 2014, Florin Ţuţuianu. Carmen Cârţână-Luca ne părăsise din 2008, iar la începutul lui 2015, fulgerător, avea s-o facă Laurenţiu Bresniceanu...

 

Premianţii

            Marile momente ale Teatrului popular severinean nu ar străluci suficient dacă nu am aminti de premiile de interpretare obţinute de actorii săi, în confruntările de anvergură naţională la care au participat!

Aşadar, să deschidem o altă filă de aur a acestei instituţii şi să-i reamintim pe performerii lui şi performanţele lor!

            Mai întâi, în stagiunea 1965-1966, în piesa RAŢA SĂLBATICĂ de Henric Ibsen, MARIANA DRĂGHICESCU, devenită NISTOR, prin căsătoria cu un membru al trupei, Dumitru (Doru) Nistor, a obţinut premiul de interpretare pentru rolul Hedwiga. Regia - Paula Culitză. Au urmat alte două astfel de distincţii, care onorează nu doar titularul ci şi întreaga trupă, obţinute de Maestrul - şi nu trebuie să ne ferim în a-l înnobila cu acest titlu - AUREL NICOLACIUC, mai întâi pentru rolul Zigu, din piesa “Oameni care tac” de Alexandru Voitin, regia Emil Popescu-Balaban, stagiunea 1970-1971, iar doi ani mai târziu, un al doilea titlu de acest rang, pentru rolul Ion din piesa “Oamenii înving” de acelaşi Alexandru Voitin, regia artistică - George Bulandra. Aurel Nicolaciuc este singurul actor severinean de până astăzi, posesor a două premii de interpretare!

            Stagiunea 1978-1979 aduce premiul de interpretare Lucreţiei DRĂGHICI, pentru rolul Ruxandra, din piesa “Lăpuşneanu“, de Virgil Stoenescu, după Al. Negruzzi, regia artistică Constantin Moruzan.

            Unul dintre cele mai temperamentale roluri cuprinse în panoplia actorilor severineni a fost cel interpretat de ELENA NEULESCU-OCHESCU, în spectacolul “La lilieci”, după Marin Sorescu, în stagiunea 1979-1980. Rolul Măria Bălii, o olteancă guralivă şi energică, reprezentantă a femeii energice din satul oltean de câmpie, de la mijlocul secolului al XX-lea, văzută de tandrul poet şi dramaturg, eseist şi romancier, el însuşi fiu al Câmpiei oltene, Marin SORESCU.

            Elena Neulescu-Ochescu a cucerit acest premiu cu o interpretare care a făcut legendă, a creat o adevărată manie, a stârnit valuri de admiraţie şi a devenit, în timp, alături de alte caracteristici ale artei interpretative a actriţei, un reper, un model de şcoală actoricescă printre ceilalţi actori mai tineri, de la noi sau din alte părţi. Naturaleţea, expresivitatea, farmecul personal şi, nu în ultimul rând, textul au ajutat-o pe interpretă să devină un ceea ce astăzi numim, star. Ea a valorificat total resursele native şi cele dobândite de actriţă, a urmat indicaţiile regizorale - Constantin Fugaşin are, aici, meritul său! - şi a cucerit premiul! Să menţionăm că, până la acest rol, Elena NEULESCU-OCHESCU interpretase şi multe alte roluri, cu acelaşi succes, se făcuse remarcată de regizori, îndrăgită de colegi, dorită de producătorii de teatru, în distribuţii!

            În sfârşit, în stagiunea 1993-1994, într-o montare nouă pe textul comediei sârbului Miroslav Mitrovici, SPARGERE LA MIEZUL NOPŢII, în rolul Miţa, MANUELA BULIGAN a obţinut aceeaşi distincţie importantă, la Festivalul teatrelor de comedie, Caracal, într-o companie de anvergură naţională. Regia Dan Şalapa.

 

STUDIOUL DE TEATRU CASA TINERETULUI

  1. Schimbarea  

            La 19 mai 1994, conducerea la vârf a Casei municipale de cultură Drobeta Turnu Severin, respectiv Florin Ţuţuianu, director, este înlocuit din funcţie.

            La puţin timp, primesc oferta de a mă ocupa de Studioul de teatru Casa tineretului Drobeta Turnu Severin, ofertă pe care o accept bucuros, cu atât mai mult cu cât aici aveam să colaborez cu nişte oameni pe care îi cunoşteam: Aurel Grecu, metodist, cu care mă ştiam din vremea adolescenţei, de la Clubul tineretului Dunărea, cu Victor Pacioagă, electrician şi foarte bun luminist de scenă, de spectacol teatral, care, şi el, plecase cu ceva timp în urmă, tot de la Casa de cultură, cu Elefterie Niculescu, venit tot de la Clubul Dunărea, apoi, cu Ion Alca, instructor coregraf al Ansamblului Balada Dunării, cu mulţi alţii care mă ştiau din activităţile mele culturale. Directorul Simion Stoian, din ianuarie 1995, m-a şi angajat ca referent al Fundaţiei pentru Tineret, de care aparţine Casa tineretului, dându-mi o largă autonomie decizională privind... politica repertorială teatrală şi, în general, culturală a instituţiei.

 

Casting

           Aşadar, din primăvara lui 1994, declanşez, cu toate forţele, lucrul la Studioul de teatru Casa tineretului, emblemă culturală pe care, anterior, o susţinuse Aurel Bresniceanu, cu mari şi meritorii succese de public! Aurel Bresniceanu provenea din rândul actorilor Teatrului Popular, el fiind şi cel care a creat şi coordonat, vreme de peste 20 de ani, grupul satiric de pantomimă CAVALERII RÂSULUI!

            Începutul anilor ’90, o perioadă în care nu aveam internet şi nici computere cu imprimante, şi nici copiatoare xerox, ca astăzi, în fiecare birou şi la fiecare colţ de stradă, să facem afişe, să recrutăm tineri doritori “să facă teatru”! Dar, nu puteam sta cu mâinile în sân! Publicăm în Datina şi în Jurnalul de Mehedinţi câteva anunţuri, scriem cu culori tempera afişe, pe care le postăm în faţa Casei tineretului şi prin câteva locuri din Severin, afişe care sunt repede rupte de tot felul de rău-voitori sau tembeli de-ai străzii. Nu disperăm - nici eu şi nici Constantin Gheorghiceanu - care, antrenat la “şcoala” de teatru de tineret iniţiată sub egida Teatrului Popular, anterior plecării mele de acolo, unde am reunit foarte mulţi tineri, elevi, în general, şi cu care am realizat câteva momente importante pentru mişcarea teatrală de amatori, dar, şi pentru ei, ca educaţie artistică, cu el, aşadar, perseverez şi răspândim vestea dorinţei de a întemeia un colectiv teatral de tineri! Mult mai repede decât ne-am fi aşteptat, vestea “prinde”, şi se înscriu mulţi, mulţi tineri, unii venind însoţiţi de părinţi, să vadă mai exact, în detaliu cum stă treaba. Foarte bine, cum să stea, proiectul nostru - atunci nu-l numeam aşa, nu adoptasem limbajul specific Europei Unite, îi spuneam simplu, facerea unei trupe de teatru - se înfiripă cu viteză, aşa încât suntem nevoiţi să facem casting - nici termenul acesta nu-l aveam -făceam selecţie, aşa îi ziceam, supunând viitorii cursanţi la probe de dicţie şi interpretare.

Întâlnirile cu noi veniţi se transformă în adunări pline de vervă şi de motivaţie artistică, se lucrează pe grupe, individual sau cu toţii. Casa tineretului se umple de tonus, de efervescenţă, sălile de repetiţii se improvizează în alte incinte, mai largi, mai mari, la scenă urmând a se intra doar de la momentul în care textul era stăpânit într-o bună proporţie…

            Tinerii veniţi - elevi sau recent absolvenţi de liceu ori alte forme de învăţământ, se cunosc mai bine între ei, se leagă prietenii, se organizează tot felul de petreceri şi agape prieteneşti, în afara repetiţiilor, ba chiar unii solicită să ne întâlnim şi sâmbăta, ori duminica, pentru repetiţii, să terminăm mai repede, să dăm spectacolul! SPECTACOLUL! Reuşisem: vroiau pe scenă, erau, deci, “contaminaţi” de microbul teatrului! Ce este “microbul teatrului”? Este o vorbă printre actori privindu-i pe noii veniţi în trupă, care se referă la motivarea acestora pentru a face, pentru a consimţi la efort susţinut întru realizarea în cele mai bune condiţii a spectacolului, de a răspunde mereu prezent la solicitările trupei,de a promova teatrul oriunde, oricând, de a-şi susţine colegii de trupă, de la actori la tehnicieni, de la regizori şi cabiniere, de la scenografi şi sufleori etc. A fi “atins de microbul teatrului” înseamnă a fi dedicat trup şi suflet acestei arte şi oamenilor ei, din trupa ta sau de oriunde, de acum şi dintotdeauna, înseamnă a suferi dacă nu joci, nu vezi, nu citeşti, nu eşti în mijlocul actorilor şi a celor care concură la realizarea spectacolului, înseamnă să suferi dacă stai prea multă vreme departe de scenă, să tânjeşti după aerul ei, după praful ridicat din scândura ei de paşii actorilor, de mişcarea decorurilor, de fluturarea cortinelor, a sufitelor, mantourilor şi arlechinilor ori de căldura ei degajată de reflectoarele incandenscente! Înseamnă RESPECT! “Microbul teatrului”, se spune, nu are tratament, este incurabil!

            Aşa s-au ridicat multe spectacole, de mai mare sau de mai mică întindere, cu precădere spectacole de până la o oră, o oră şi ceva, altele mai scurte, dar nu sub 40 de minute! În definitiv, Studioul de teatru Casa tineretului era conceput ca un cadru experimental, unde se deprindeau regulile de bază ale acestei meserii, actoria, de-a lungul unor întâlniri săptămânale, de două, de trei ori, alteori mai des, fiecare întâlnire durând două, trei, patru ore, alteori mai mult, în preajma premierelor. Dar nu se învăţau doar reguli ale meseriei, ci şi reguli de organizare ale spectacolului, de comportament scenic şi relaţional scenă-public, de interacţiune culturală.

Aici vor primi... botezul scenei o serie lungă de tineri printre ei: Loredana Ştefănescu, Ionela Negoi, Ştefan Bordea, George Gojgar, Adriana Nicuţă, Remus Motoi, Claudia (Klaps) Dumitraşcu, Octavian Tufiş, Gina Manofu, Alexandra Niculescu, Constantin Gheorghiceanu, Ionuţ Stoiculescu, plus Alina Mărculescu, Marius Raţă, Cristina Frâncu, Alina Avram, Mihaela Morţi, Leontina Tudorache, Nicoleta Mihuţescu.

Vor urma: Nicolae Buculeasa, Luminiţa Văleanu, Laurenţiu Duinu, Cristina Borugă, Costel Bădeţ, Mirabela Siminică, Daniel Boiangiu, Cosmina Mărgărit, Daniel Câmpeanu, Ionuţ Şalapa, Corina Cârstea, Verona Iordache şi Eugen Purcaru.

 

În distribuţiile de atunci, ale Studioului de teatru CASA TINERETULUI, de la Teatrul popular au acceptat invitaţia de a juca alături de entuziaştii tineri: Eugenia Condeescu, Monica Ciurea, Lucreaţia Epuran, Aurel Nicolaciuc, Alexandru Doncoglo, Nae Badea, Nicolae Mâţu, iar celor din distribuţia spectacolelor din proiectul internaţional Neo Scena sau în scenetele din ediţia 1999 a ZILELOR SEVERINULUI, li s-au adăugat Costel Gheorghiceanu, Alina Mărculescu, Alexandru Doncoglo, Lucreţia Epuran.

 

Un spectacol important, dar care s-a jucat de vreo două ori, a fost cel cu piesa MEŞTERUL de Dumitru-Dem IONAŞCU, în regia lui Constantin CODRESCU, o piesă care vroia să reunească forţele teatrale locale spre a le coagula în acel Teatru profesionist. Forţele se reunesc, ies un spectacol foarte bun, cu o temă istorică, joacă atât actori ai Teatrului popular cât şi de la Studioul Casa tineretului, dar, din nou, Teatrul... acela, profesionist, rămâne doar un vis... Aşa avea să se întâmple şi cu DELIR ÎN DOI, ÎN TREI... de Eugen Ionesco, regia Maria NISTOR, în 1995, sau cu DON JUAN MOARE LA FEL CA TOŢI CEILALŢI de Teodor Mazilu, regia Valentin Vasilescu, în 1999...

 

JUVENTHALIA – primul festival de teatru din Mehedinţi!

Cu finanţările Ministerului Tineretului şi Sportului, prin Direcţia de Tineret şi Sport Mehedinţi, Studioul de teatru Casa tineretului cunoaşte o bună relansare, fondurile financiare accesate ajută mult la producţia teatrală, la cea artistică, în general, folclor, arte plastice, literatură, muzică uşoară, folk, hip hop etc. Se începe o perioadă nouă, lucrul aşa-numit “pe proiecte”, fapt care disciplinează şi mai mult munca, crează posibilitatea unor planificări de mai mare întindere, a unor festivaluri, concursuri fie la sediu, la Casa tineretului, fie la care să participăm, prin ţară. Aşa s-a născut JUVENTHALIA, Festivalul-concurs pentru tineret, rezervat trupelor de teatru din judeţul Mehedinţi. Festivalul a avut lansarea în 2004 şi a avut şapte ediţii, până în 2008, când, din motive obiective, se suspendă.  

           JUVENTHALIA, cu desfăşurarea sa din luna mai, a reunit foarte multe trupe din liceele mehedinţene - Severin, Strehaia, Orşova, Baia-de-Aramă, Vânju-Mare, Şişeşti, în special - care au prezentat spectacole sau recitaluri individuale, unele de foarte bună calitate.

JUVENTHALIA - un nume pe care l-am găsit destul de greu, împreună cu Marius Mihăilă, într-o dimineaţă de toamnă, prin 2003. Numele face aluzie la ideea de juventus, tinereţe, în latină, şi Thalia, zeitatea din mitologia greacă, care are în grijă teatrul. Aşadar, Thalia tinerilor, dacă vreţi, sau cam aşa ceva! Important a fost că numele a devenit un reper important pe agenda mişcării culturale de tineret judeţene, participarea trupelor trebuind să fie pregătită din vreme, invitaţiile şi regulamentele fiind trimise potenţialilor participanţi încă de la începutul lunii februarie, în fiecare an.

            JUVENHALIA a însemnat şi implicarea doamnei MARIA NISTOR, regizor, împreună cu care am conceput regulamentul-cadru de participare şi cu care am delimitat secţiunile de concurs, respectiv, piesă într-un act şi interpret individual. De asemenea, am stabilit palmaresul, pe care l-am menţinut neschimbat de-a lungul tuturor ediţiilor: trei menţiuni, premiile III, II şi I, Premiul special al juriului, Marele Premiu JUVENTHALIA, Mare Premiu care se putea atribui la oricare dintre secţiuni, sau orice fel de prestaţie pe scenă, adică scenografie, costume, interpretare etc. Desigur, dacă juriul decidea, unele premii nu se atribuiau!

            Maria Nistor a fost preşedintele juriului la toate cele cinci ediţii - 2004-2008 - de fiecare dată urmărind să avem acelaşi juriu, pentru ca evoluţia teatrului de tineret din judeţ să fie mai bine, mai concentrat monitorizată. Tot din juriu, au mai făcut parte, la aproape toate ediţiile Isidor Chicet, dramaturg, Elena-Lulu Ilie, regizor, Eugenia Condeescu, actriţă, şi subsemnatul, în calitate de secretar, dar fără drept de vot, asta pentru că eram organizator direct şi nu vroiam să creem suspiciuni.

            JUVENTHALIA a însemnat o mobilizare importantă a interesului pentru teatru a colectivelor de liceeni, prin intermediul profesorilor de limba şi literatura română, în special. Chiar dacă, la început, concursul a fost înţeles doar ca o posibilitate de a se bifa o acţiune la dosarele unor coodonatori de activităţi culturale sau o altă oportunitate de a se acumula nişte puncte la dosarele de gradaţie sau alte sisteme de promovare didactică, s-a înţeles repede de către participanţii adulţi că JUVENTHALIA dorea şi calitate, se născuse să discearnă cât mai tranşant diletantismul şi făcătura de conjunctură de lucrul serios, chiar dacă insuficient structurat - pretenţiile nu puteau fi. Totuşi, decât până la un anumit nivel - originalitatea şi contribuţia personală la regie, scenografie costume, inclusiv în interpretare actoricească. Am avut surprize deosebite din acest punct de vedere, Mariana NISTOR nefiind dispusă, ca profesionistă, să facă concesii câtuşi de puţin, astfel că am văzut spectacole foarte frumoase, expresive, alteori scenografii îndrăzneţe, ori costumaţii adecvate, special concepute şi executate pentru spectacolul respectiv, alteori, interpretări nu doar sincere ci şi lucrate, emoţionante, adevărate exemple de artă actoricească!

            Cât priveşte interpreţii individuali, la fel, au fost cazuri în care s-a depăşit cu mult simpla rostire a unui text, declamarea unor tirade s.a.m.d. Am constatat, de la o ediţie la alte, progrese, ambiţiile participanţilor, întreţinute şi de un standard de la care juriul nu a lăsat mai deloc ştacheta calităţii, făcând posibilită apariţia unor recitaluri într-adevăr teatrale.

          Ultima ediţia JUVENTHALIA s-a desfăşurat în luna mai, 2008, urmând o perioadă de întrerupere, până în 2011, când este reluat sub auspiciile Centrului cultural “Nichita Stănescu”, director Emilia Mihăilescu.

 

 

ALTE INIŢIATIVE TEATRALE SEVERINENE

 

Producţie independentă

LEONCE ŞI LENA de Georg BUCHNER

  1. Adaptare de Cătălin Jugravu. Regia artistică Cătălin Jugravu. Spectacol montat în regim free lancer, de un colectiv de tineri proveniţi de la Studioul de teatru Casa tineretului şi de la Colegiul Naţional Traian, coordonaţi de inimosul Cătălin Jugravu, care îşi asumă adaptarea textului original, operând în el multe tăieturi şi ajustări, picmentându-l cu multe momente coregrafice, gen teatru-dans, cu multă mişcare, elemente de teatru modern, cu multă muzică, efecte optice, într-o scenografie simplă dar sugestivă, de un alb izbitor, dar nu violent... Spectacolul începe la Casa de cultură, dar se finalizează la Casa tineretului, cu fonduri atrase de la sponsori, practic cu buget instituţional zero! Spectacolul este un adevărat succes, survenit după o vară întreagă de muncă, de repetiţii, de efort! Spectacolul obţine, în iulie 2010, premiul I la Festivalul teatrelor de tineret de la Brăila, dar şi premiul pentru interpretare acordat lui Cristi Pavel. Participă, apoi, la Alexandria, la un festival-work-shop, de 10 zile, de unde nu se întoarce cu vreun premiu, dar nu pentru că nu ar fi avut o evoluţie bună ci pentru că a trebuit schimbat, adaptat la un anumit timp de joc şi la un spaţiu scenic mult mai redus, inclusiv distribuţia suferind modificări... În varianta originală, distribuţia i-a cuprins pe Cătălin Jugravu (Leonce), Sarah Stănişoară (Lena), Cristi Pavel (Valerio), Andi Argetoianu (Regele Popo), Monica Ciurea (Doica) şi Maria Mitrache, Cezara-Maria Şalapa, Flaviu Caragea, Andrada Cârjeu, Cosmin Crăciun.

            “Leonce şi Lena” este spectacolul care-l confimă deplin pe Cătălin Jugravu ca artist de teatru: scenarist, regizor, actor, scenograf, dar şi om de echipă! În toamna aceluiaşi an, este admis la Academia de Teatru şi Film “I.L. Caragiale”, secţia Arta actorului!

 

Casa municipală de cultură Drobeta Turnu Severin

            STEAUA FĂRĂ NUME

  1. Dramă de Mihail Sebastian. Regia artistică Emil Boroghină.

            Montarea lui Emil Boroghină a fost una în spiritul teatrului clasic, fidelă textului original, spiritului epocii în care se desfăşoară acţiunea, felului etern de a urmării dramaturgic o poveste de iubire şi una, în egală măsură, de căutare a propriului ideal, a aflării propriei... stele călăuzitoare. Distribuţia a necesitat o serie de probe, maestrul Boroghină necunoscând tânăra generaţie de actori, mai ales că pentru rolurile principale. A fost un moment relativ dificil, însă, este surmontat după mai multe probe şi discuţii necesare. Atunci, după premiera piesei, aveam să notez pentru presa locală: <<Premiera cu piesa STEAUA FĂRĂ NUME, scrisă de Mihail Sebastian, în interpretarea unui colectiv de actori severineni, survenită pe fondul intenţiei îndelung mediatizate a înfiinţării teatrului profesionist la Drobeta Turnu Severin, a fost un succes artistic deosebit. Regia maestrului Emil Boroghină a generat un adevărat regal artistic, reuşind să “topească” pe scenă talentele actorilor, neexersate, ale unora dintre ei, de multă vreme. Realizarea este cu atât mai remarcabilă dinspre partea interpreţilor cu cât mulţi dintre ei, nu au lucrat, pe scenă, împreună, niciodată până la această premieră. Şi mai este un element demn de remarcat, onorabil atât pentru regizor cât şi pentru actori: distribuţia reuneşte actori profesionişti (Adriana Mălăin, Marius Mihăilă), actori neprofesionişti, dar de excepţie ai Popularului (Nicolae Mâţu, Constantin Pană, Aurel Nicolaciuc, Monica Ciurea), cu alţii aflaţi în stadii diferite ale carierei lor artistice (Costi Bădeţ, Constantin Gheorghiceanu), cu interpreţi aflaţi la debut (Silvia Săftoiu, Alexandra Creţu, Claudia Epuran, Florin Bălaşa), toţi aceştia, la un loc, însă, desfăşurând un joc unitar, fără discrepanţe, fiecare îl ajută pe fiecare, nimeni neieşind din armonia regizorală spre a se “impune” în prim planul vreunei scene… Apropo de debuturi, rolul principal, Marin Miroiu este deţinut de adolescentul Cătălin JUGRAVU, elev în clasa a XII-a la Colegiul “Traian”. Cu un CV artistic legat de teatru, care începe prin clasa a VII-a, tânărul actor a strălucit pur şi simplu în rol, depăşind eventuala neîncredere pe care silueta sa firavă, tonul candid şi emoţional al vocii lui ţi-o pot induce. Cătălin Jugravu are forţă interpretativă excepţională pentru vârsta lui, el conturându-se ca viitoare mare certitudine a scenei noastre, a ţării.>>

           

            Teatrul de proiect

Anul 2010 înseamnă două proiecte mari ale Primăriei severinene în plan teatral, două montări cu două piese din repertoriul de prim rang mondial, ridicate cu bugete masive şi cu o mare risipă de efort creator, survenit atât din partea celor cuprinşi în distribuţie - foarte mulţi tineri - antreenaţi special pentru a debuta în roluri nonconformiste, alături de actori ai Teatrului popular, unii deveniţi profesionişti, între tinp, dar şi de Claudiu BLEONŢ, actor al primei scene româneşti. Este perioada ce o putem subsuma ideii de teatru de proiect.

Mai întîi, cunoaşte lumina rampei severinene piesa AMADEUS, dramă de Peter Schaffer, în regia artistică a lui Toma Enache. În fruntea distribuţiei, Claudiu BLEONŢ.

            A urmat, la scurt timp, RICHARD III, o adaptare curajoasă după William Shakespeare, a lui Toma Enache, care-şi asumă şi regia artistică. Din nou, în fruntea distribuţiei, în rolul titular, Claudiu BLEONŢ. Aici se remarcă, în rolul Reginei, Irina DRĂGHIEA, care va fi distribuită şi în unul din rolurile viitorului film al lui Toma Enache, “Nu sunt faimos, dar sunt aroman”

Anul 2011 înseamnă şi apariţia unei alte forme de teatru independent, anume trupa ATMOSPHERE 2011, coordonată de Lucreţia EPURAN, ea înseşi actriţă de seamă a Teatrului popular severinean. Gruparea ei realizează mai multe spectacole, debutul efectiv fiind cel ca piesa “Cerere în căsătorie” de A. P. Cehov, de fapt, un spectacol-coupe, o adaptare a două piese într-un act ale celebrului autor rus, anume Cerere în căsătorie şi Ursul. Regia artristică, fondatoarea trupei, Lucreţia Epuran. Acestei montări îi mai urmează multe altele, atât pentru spaţiul scenic clasic, dar şi pentru aer liber sau alte spaţii neconvenţionale.

 

X.

“Noul val” al actorilor profesionşti severineni

Atraşi de mirajul scenei şi al ecranului, cu pasiune cultivată în cadrul grupărilor din jurul scenelor Casei tineretului şi Casei municipale de cultură, au absolvit, după 1998, studii superioare de actorie mai mulţi tineri severineni, printre ei: Livia Taloi, Adriana Nicuţa-Mălăin, Diana Drăghici, Ştefan Bordea. Au urmat: Alexandru Ciurea, Robert Poiană, Marius Mihăilă, Cristina Barna “Cristin Art”, Mădălina Apostol, Nicu Buculeasa (care, pe parcurs, a abandonat studiile actoriceşti, preferând să emigreze în Austria, apoi la Londra!), Ionuţ Pârvulescu, Claudiu Dogaru, Elisabeta Ciurea. S-au adăugat, în ultima perioadă, acestei liste de absolvenţi de studii superioare actoriceşti Mihaela “Miky” Brebinaru, Cătălin Jugravu.  

           Iată o listă suficientă, care ne-ar permite să ne gândim la o trupă severineană, cu adevărat neaoşă, un grup care, convocat, ar constitui nucleul motivat sentimental al viitorului teatrul profesionist severinean, acel TN, visul lui Theodor Costescu!

         Adriana Nicuţă, căsătorită Mălăin, ca absolventă a cursurilor de Arta actorului la Facultatea de Teatru şi Film Târgu Mureş, îşi crează propria trupă, la absolvirea studiilor superioare de actorie (2002), trupă formată, majoritar, la început, din foştii ei colegi de la Casa tineretului. Activează, o vreme, împreună cu Costi Bădeţ, sub aceleaşi idealuri, la Casa municipală de cultură, după care, fiecare, îşi încheagă propriul colectiv, Costi Bădeţ lansând proiectul CORTINA, în cadrul căruia are multe reuşite atât în teatru cât şi în satiră şi umor. El crează spectacole pentru tineret, copii, adulţi, în multe dintre ele integrând momente muzicale, fie din repertoriul altor solişti şi formaţii, fie compoziţii proprii, acompaniindu-se, în general, la chitară.

Trupa Cortina, rod al iniţiativei lui Costi BĂDEŢ, formată din tineri liceeni, în principal, preia modelul de la Studioul de teatru Casa tineretului, şi face să apară, însă, un fel de trupă particulară, independentă, care se afiliază instituţiilor culturale în funcţie de proiecte proprii sau de parteneriate. Aici, la Cortina, expresivitatea artistică teatrală a lui Costi Bădeţ şi cea a Adrianei Nicuţă-Mălăin irumpe într-o sarabandă de premiere după texte clasice sau contemporane, adapătări libere, montări cu inflexiuni muzicale, alteori coregrafice, toate pline de o mare dorinţă de a fi pe scenă, de a servi actul teatral, de a menţine vie ideea de TEATRU.

 

                                                                                                   Dan ŞALAPA

 

Nota: La elaborarea acestui material documentar, am folosit fragmente din lucrarea proprie, TEATRUL SEVERINEAN. O ISTORIE SENTIMENTALĂ, partea a II-a, (1995-2010), nepublicată.