Alfred North Whitehead[1] ocupă în filosofia contemporană o poziţie aparte datorită atitudinii critice faţă de interpretarea exclusiv raţionalistă şi mecanicistă a lumii. El a încercat să înţeleagă lumea cu ajutorul unor noi concepte capabile să „furnizeze expresii exacte la inexactităţile evenimentelor concrete şi, astfel, să înlăture dezechilibrul existent între gândire şi faptă”. Influenţat de către Bergson, Whitehead interpretează natura după sistemul „unităţii de proces” şi nu după modelul „grăuntelui de energie fără destinaţie”[2] Care sunt consecinţele acestei metode pentru problema imortalităţii?

            În primul rând este vorba de reperele logice pe care filosoful englez le introduce în această dezbatere. Pentru el orice demonstraţie trebuie să plece de la presupunerea că “între toate entităţile şi toţi factorii din univers se află relaţii foarte strânse “[3],

iar această doctrină a “raporturilor esenţiale” o foloseşte Whitehead la interpretarea “credinţelor fundamentale care vizează noţiunea de imortalitate”.

            Pentru a putea înţelege termenul de imortalitate trebuie, în concepţia lui Whitehead, să ne referim la antiteza lui, adică la mortalitate. Aceşti doi termeni se aplică la două aspecte ale universului, iar aceste două aspecte sunt presupuse în experienţele pe care noi le putem avea. Filosoful numeşte aceste două aspecte „cele două lumi”: „una îi este necesară celeilalte şi doar suma lor constituie universul concret”[4]. Orice descriere a uneia dintre aceste două lumi cuprinde caracterizarea care decurge din cealaltă. Lumea „care pune în evidenţă multiplicitatea lucrurilor muritoare” este denumită Lumea Acţiune; aceasta este Lumea Primordială, adică Lumea Creaţiei. Lumea care accentuează continuitatea este Lumea Valoare: „valoarea este prin natura sa fără vârstă, ea este imortală. Esenţa sa nu este legată de circumstanţele efemere”[5]. Valoarea inerentă a universului, subliniază Whitehead, este independentă dar, în afara referenţialului (indispensabil) al lumii faptelor efemere, ea, valoarea, îşi pierde semnificaţia: „valoare se aplică faptului, iar faptul - valorii”[6].

            Descrierile celor două lumi (care, fiind nişte abstracţii, trebuie raportate la totalitatea existenţei), vor include caracteristici împrumutate de la cealaltă lume. Adică nu vom putea separa noţiunea de valoare de cea de activitate, care este caracteristica fundamentală a celeilalte lumi pentru că esenţa valorilor rezidă tocmai în capacitatea lor de realizare în lumea acţiunii. Pe de altă parte, „toate faptele din Lumea Acţiune au un raport cu faptele din Lumea Valoare”, adică există o puternică interconexiune între cele două lumi. Lumea Acţiune este modificată de către Lumea Valoare iar “procesul de evaluare revelează o lume imortală a valorii coordonate”[7]. Creaţia, susţine filosoful, urmăreşte valoarea, aşa încât „valoarea este ferită de inutilitatea abstracţiei prin influenţa pe care ea o exercită asupra procesului creaţiei. În această fuziune, valoarea îşi conservă imortalitatea”[8]. Whitehead încearcă, astfel, să răspundă la întrebarea: în ce fel acţiunea creatoare poate să ducă la naşterea imortalităţii valorii? El subliniază că noţiunea de eficacitate nu poate fi separată de înţelegerea valorilor. A nu vedea decât latura abstractă a valorilor este un demers complet fals. Cele două Lumi (valoare şi acţiune) sunt legate în miezul vieţii Universului în aşa fel încât factorul imortal al valorii participă la creaţia activă a faptului temporal: „joncţiunea esenţială a celor două lumi induce unitatea valorilor coordonate cu multiplicitatea actelor finite”, iar „fiecare din aceste lumi este nesemnificativă, exceptându-se funcţia sa care consistă în a o «încarna» pe cealaltă”[9].

            Această fuziune implică faptul că una sau cealaltă dintre lumi nu poate fi descrisă decât în termenii unor factori comuni celor două, iar aceşti factori comuni sunt „ideile” (iar pentru această glorioasă descoperire trebuie să mulţumim, adaugă filosoful, grecilor). Cu toate acestea, Whitehead se află în dezacord cu Platon asupra unui punct foarte important: el crede că filosoful grec a înţeles greşit statutul Ideilor în sânul Universului. În aceasta constă chiar „tragedia gândirii greceşti”. Platon nu a sesizat noţiunea de existenţă independentă şi a negat posibilitatea existenţei sale: fiecare entitate trebuie înţeleasă numai prin modul în care ea este integrată în Univers. Fiecare idee are două părţi: „o formă de valoare şi o formă de fapt”. Caracterul final al Universului are, de asemenea, două părţi: una este lumea muritoare a faptului tranzitoriu, obţinând imortalitatea prin valorile realizate; iar cealaltă este lumea fără sfârşit a simplei posibilităţi, obţinând o realizare temporală. Punctul care le leagă este „ideea cu cele două părţi ale sale”[10]. Subiectul imortalităţii omului este considerat de către Whitehead ca un aspect secundar al subiectului mult mai vast care este imortalitatea valorii realizate sau, în alţi termeni, „temporalitatea faptului simplu obţinând imortalitatea valorii”. El crede că acest caracter general al lumii faptelor care „exprimă adaptarea sa la încarnarea valorii se remarcă în tendinţa întâmplărilor tranzitorii ce se topesc în secvenţele Identităţii Personale (...) fiecare din aceste secvenţe implică această capacitate (...) de a susţine identitatea valorii”[11]. Acest concept valoare-experienţă introduce în lumea faptelor tranzitorii o imitaţie a propriei imortalităţi esenţiale. Pentru Whitehead, „problema identităţii personale într-o lume în schimbare continuă este un exemplu esenţial dacă vrem să înţelegem fuziunea Lumii Acţiune cu Lumea Valoare: imortalitatea valorii a intrat în sfera de schimbare ce constituie caracterul esenţial al acţiunii (activităţii)”. Whitehead crede că simplificând complexitatea Universului , separându-l în două lumi, una a activităţii multiple (a cărei caracteristică este schimbarea) şi una a valorii coordonate (a cărei caracteristică este imortalitatea), noi neglijăm exigenţele înţelegerii Universului, în particular amprenta pe care fiecare lume o are din cealaltă. Din acest motiv lumea schimbării „dezvoltă o identitate personală durabilă” şi pentru a o salva de superficialitatea simplei ipoteze abstracte realizarea eficientă a valorii în lumea schimbării ar trebui să găsească contrapartida sa în Lumea Valorii: „ceea ce înseamnă că personalitatea temporală într-o lume implică personalitatea imortală în cealaltă”[12].

            Whitehead recunoaşte că afirmaţiile sale sunt formulate într-o manieră dogmatică. Pe ce s-ar baza acestea? El declară că singurul răspuns este, în fapt, reacţia propriei noastre naturi la „aspectul general” al vieţii din Univers. Acest răspuns implică o sciziune cu tradiţia filosofică, larg răspândită, care presupune existenţa independentă şi exclude posibilitatea unei descrieri adecvate a actului finit. Fără să nege importanţa analizei, el obiectează afirmând că „avem o credinţă ridicolă în exactitatea cunoştinţelor noastre (...) Noi nu putem avea încredere în nicio analiză explicită (...) nu există nicio frază care să-şi devoaleze semnificaţia sa exactă”. Ceea ce înseamnă că, în realitate, toate „concluziile finale din gândirea filosofică nu se pot sprijini pe datele exacte care formează baza ştiinţelor speciale”[13].

 

[1]    A.N. Whitehead (1861-1947), filosof şi matematician englez, coautor (împreună cu Bertrand Russell) al cunoscutei lucrări Principia Mathematica.

[2]    E,W.Hocking, The philosophy of A.N. Whitehead, New York, Tudor, 1951, p. 383

[3]    ibidem, p.682

[4]    ibidem, p. 683

[5]    ibidem, p 684

[6]    Filosoful precizează că această afirmaţie este în contradicţie cu Platon şi cu tradiţia teologică care i-a urmat.

[7]    E. W. Hocking, op. cit., p. 685

[8]    ibidem

[9]    ibidem, p. 687

[10]  ibidem, p. 688

[11]  ibidem

[12]  ibidem, p. 695

[13]  ibidem, p. 699