Dino Buzzati spune lucuri profunde în cartea sa. Fiecare povestire are doar câteva pagini, dar e destul ca de fiecare dată să fie alte înţelesuri, alte profunzimi care îl „urmăresc” pe cititor mult timp după ce-şi pune din nou cartea ȋn bibliotecă. Scriitorul italian e un maestru al ideilor care se strecoară printre rânduri. Şi este, în acelaşi timp, autorul unor personaje extrem de diferite şi interesante.
În „Monstrul Colombre” putem vedea cum s-a schimbat percepţia omenirii despre bătrâneţe. Acum, un om de patruzeci de ani nu ni se pare a fi bătrân. Un personaj al lui Dino Buzzati avea altă părere. Spune fiului său, Stefano, cu care plecase pe mare:
„Cu toate că am patruzeci de ani, […]
cred că tot mai am vederea bună. Dar nu văd absolut nimic.”
Tatăl nu vedea ceea ce pentru fiu era vizibil.
„Când ajunse la pupă, băiatul se opri, plin de curiozitate, să privească ceva care ieşea din când în când la suprafaţă, la o distanţă de două-trei sute de metri pe dâra pe care corabia o lăsa în urmă. Deşi nava îşi luase zborul, dusă de un vânt care izbea puternic pupa dintr-o parte, obiectul îşi păstra mereu distanţa. Şi, măcar că băiatul nu ştia să şi-l explice, lucrul acela avea ceva indefinibil care-l atrăgea grozav.”
Băiatul află de la ceilalţi marinari că monstrul Colombre nu poate fi văzut decât de cei pe care urmează să-i înghită, urmărindu-i pentru asta tot timpul cât vor fi pe mare. Anii trec, tânărul fiu Stefano e acum bătrân,după ce şi-a petrecut întreaga viaţă departe de monstrul marin.
„ Bătrân şi amarnic de nefericit, pentru că întreaga lui viaţă fusese risipită în acel soi de fugă nebunească de-a lungul mărilor, ca să scape de duşmanul său. Dar mai puternică decât bucuria unei vieţi aşezate şi tihnite fusese întotdeauna pentru el tentaţia abisului.”
Hotărât să-şi înfrunte monstrul care-l aşteptase întreaga viaţă, face totul pentru a-l întâlni.
„Mă duc acum să-i ies în cale, spuse el. Nu-i cinstit să-l dezamăgesc. Dar mă voi lupta cu el cât m-or ţine puterile.”
Nici monstrul Colombre nu mai e tânăr…
„Uh! mugi cu voce rugătoare monstrul Colombre. Ce lung a fost drumul până la tine. Şi eu sunt distrus de oboseală. Ce mult m-ai făcut să înot. Şi tu fugeai, fugeai. Şi niciodată n-ai înţeles nimic.”
Aici Buzzati ne face o primă demonstraţie a genialităţii sale, demonstraţie pe care o repetă în diferite alte forme, în toate povestirile din această carte. Monstrul avea pentru Stefano gânduri bune…
„Nu te-am urmărit prin lumea întreagă ca să te sfâşii, cum gândeai tu. Ci aveam numai îndatorirea să-ţi încredinţez asta din partea regelui mării. Era […] faimoasa Perlă a Mării care dă, celui care o stăpâneşte, bogăţie, putere, dragoste şi linişte sufletească. Numai că acum era prea târziu.”
Atât de târziu, încât
„După două luni, împinsă de resac, o bărcuţă acostă lângă o stâncă prăvălită în apele mării. Fu zărită de nişte pescari; curioşi, se apropiară. În barcă şedea un schelet alb: şi printre oscioarele degetelor ţinea strâns o mică piatră rotundă.”
Oare la câte şanse apărute în viaţă nu renunţă omul cu gândul că nu sunt pentru el? Oare câte minunate lucruri – Perla în cartea lui Buzzati - nu se dovedesc a fi, în final, banale pietre lipsite de valoare?