„Căutați pe cei ce caută adevărul

și feriți-vă de cei ce l-au găsit.”

A.GIDE

„Omul drept nu este cel care nu nedreptățește pe nimeni,

ci cel care, având putere să facă rău, se ferește să-l facă.”

                                                                               PITAGORA

 

Nu se poate discuta despre aspectele legate de manifestarea dreptății fără să evităm sau să corectăm nedreptatea luând în considerare formele în care ea poate să se producă.

dreptate, dreptăți: principiu moral sau juridic care cere să se respecte drepturile         fiecăruia;[1]

dreptate: noțiune de bază căreia se aprobă sau se dezaprobă, în lumina unui anumit ideal etic, orânduirea socială și de stat, relațiile economice și juridice, obiceiurile legale existente într-o epocă dată, precum și acțiunile indivizilor, popoarelor sau statelor.[2]  

„Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără deosebire, dreptul la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei incitări la o asemenea discriminare.” (Declarația Universală a Drepturilor Omului, Articolul 7).

Dreptatea este o virtute specială a omului ce se poate înfăptui numai în acord cu dreptatea membrilor comunității din care face parte. Dreptatea unui om este înfăptuită și recunoscută atunci când este legată și recunoscută de o anumită comunitate.

„Iubirea de dreptate la cei mai mulți oameni nu este decât teama de a suferi nedreptatea.” (La Rochefoucauld, Max, 78).

Deoarece dreptatea se măsoară în raport cu anumite norme morale sau juridice care exprimă reguli comportamentale ce se bazează pe anumite valori este uneori nedreaptă prin faptul că aceste norme sunt incomplete datorită cazurilor noi sau a diversității lor.

Dacă un om ucide un alt om ar fi drept ca și el să fie ucis, însă nu este ucis pe motivul că legile nu permit aplicarea acestei pedepse și din punct de vedere religios nu ai dreptul să iei viața unui om, numai Dumnezeu este în măsură să decidă câtă viață are acel om.

„Pe calea dreptății se află viața, iar calea nebuniei duce la moarte.” (Septuaginta, Prov., 12, 28).

E adevărat că lupul mănâncă mielul pentru a se hrăni însă nu e drept deoarece și el are dreptul la viață. Pentru animale nu există logică, dreptate și adevăr.

            Transformările social-economice și spirituale duc la dezvoltarea societății și a conștiinței sociale prin eliminarea acelor contradicții dintre știință și religie care până nu demult au creat acea prăpastie între dreptate și adevăr.

Ființa omului și structura lui psihică sunt creaturi ale divinității care elimină superstițiile, cred în dreptate și adevăr și nu acceptă o interpretare științifică a fenomenelor sufletești. În această direcție contraargumentele și demonstrațiile științifice sunt lipsite de fundament deoarece nimeni nu poate da o viață mai lungă omului și nimeni nu poate răspunde de sufletul omului, dincolo de granițele morții, decât Dumnezeu Atotputernicul.

Dreptatea și adevărul sunt dependente de raportul dintre „Rău, Urât și Frumos, Bine.”  

„Dacă Răul este același cu Binele, atunci răul nu este rău, nici binele nu este bine, ci ambele sunt mai degrabă suprimate, răul în genere, ființa-pentru-sine concentrată în sine, și binele, simplul lipsit de sine”[3].

De cele mai multe ori spunem despre o persoană care spune adevărul că „are dreptate”. A spune ceva ce nu corespunde realității înseamnă a afirma o propoziție falsă, ceva ce nu e adevărat. Pentru a fi drept înseamnă să acționezi față de tine și față de ceilalți în raport cu anumite norme morale și juridice care sunt bazate pe anumite valori, norme ce exprimă reguli de comportament.

„Va să zică adevărul în ordinea religioasă se aseamănă, într-un fel, cu adevărul în ordinea logică, în ordinea științifică, dar se deosebește în alt fel.” Această deosebire constă în înlăturarea oricăror îndoieli, adică este vorba de un „adevăr absolut”.

Din vecie, gânditorii au analizat această problemă a dreptății și adevărului constatând că morala și politica influențează și hotărăsc acest lucru, excepție făcând „dreptatea absolută”.

Există un cadru legal de înfăptuire a dreptății care se aplică și justiției, ținând cont de adevăr și numai de adevăr, folosindu-se de jurământul promisiunii cu toate că promisiunea este suficientă pentru a pune preț pe omul care-și dă cuvântul. Hristos condamnă jurământul și recomandă să-ți ții cuvântul dat deoarece el trebuie să exprime realitatea legăturii dintre cuvânt și faptă.

Napoleon Bonaparte spunea: „Cel mai bun mijloc de a-ți ține cuvântul este să nu îl dai niciodată”.

A defini dreptatea este greu, este imposibil în multe cazuri deoarece nu-ți ajung cuvintele cheie: dreptate, nedreptate, egalitate, justiție, normă. Pentru a înțelege dreptatea nu-i suficient să deosebim binele de rău și dreptatea de nedreptate, cu toate că poți fi virtual numai atunci când ești drept.

Deținătorii de adevăruri se bucură de o fericire pură care devine de multe ori agresivă deoarece odată cu trecerea timpului va contesta adevărul și orice adevăr descoperit a fost descoperit de mult, de alții.

Un adevăr afirmat despre ceva este adevăr pentru toți și se poate folosi pentru a face dreptate, iar neadevărul despre ceva este o minciună pentru toți cu toate că uneori este folosit și el pentru a face „dreptate”. În acest sens intervine „judecata” care poate fi afirmativă sau negativă, care intervine la fiecare dintre noi în baza existenței acelei corectitudini ce stă la baza adevărului și dreptății.

„Judecățile” ajută la determinarea adevărului la nivel individual și universal.

Adevărurile etnofilosofice au la bază o logică tradițională având ca subiect noțiuni singulare și simple, adică un adevăr perceput de noi toți este adevăr pentru fiecare dintre noi. Ele au la bază forme simple ale unor judecăți categorice ce ajută substanțial la stabilirea dreptății individuale sau în unele cazuri a celei colective și devin de multe ori procedee pentru verificarea dreptății.

Adevărurile etnofilosofice au o rațiune complexă și după deducerea lor cer argumente demonstrative, se pot concluziona folosind aceste premise cu valori de adevăr.

În judecata tradițională demonstrația este principalul mijloc de stabilire a adevărului fără să poți folosi pe „dacă” și pe „atunci”.

„Omul drept nu este cel care nu nedreptățește pe nimeni, ci cel care, având putere să facă rău, se ferește să-l facă”. (Pitagora)

Ființa umană are înrădăcinat adânc simțul dreptății. Cine iubește, depășește cu mult dreptatea – dreptul și legea – nu pentru faptul că este ceva din afară, ci pentru că este ceva ce caracterizează actul ca atare: „numai cel drept știe să iubească”[4].

Cărțile se scriu din cărți și nimeni nu poate demonstra care a fost primul: „oul sau găina”. E important să scrii ce simți, să fii bine documentat în ceea ce scrii și să nu te consideri singurul care tratezi problema respectivă, înlăturând părerile celorlalți. Nu poți fi „unul” deoarece există numai „Unul Dumnezeu”, „Puterea absolută”.

Prin iubire se ajunge la adevăr și dreptate deoarece îți dă putere să învingi orice obstacol. Adevărul etnofilosofic nu se bazează pe „așa ți-a fost dat” și influențat de nedreptate să urmeze „altceva decât ceva ce ți-a fost dat”, deoarece nu are nicio structură logică, termenii care o compun nu au la ce să se raporteze, se merge de la „necunoscut” la un „mai puțin necunoscut”, se condiționează „necunoscutul”de „mai puțin necunoscutul”. Analizând aceste premise imaginare se poate concluziona că adevărul etnofilosofic nu se bazează pe afirmații făcute fără fundament rațional deoarece nu conțin judecăți conforme cu realitatea, nu țin de legile veșnice ale dreptății și de cele ale moralității.

„Dreptatea poate merge și singură, nedreptatea are nevoie de multe cârje de argumente”. (Nicolae Iorga)

Adevărul etnofilosofic este marcat de „valoarea de adevăr” a concluziei deoarece dacă se demonstrează falsitatea concluziei atunci premisele nu au proprietăți logice, nu se raportează la forme ale adevărului concret redate prin judecată națională.

Săvârșirea binelui ne ferește de rău, înlătură nedreptatea și se bazează pe judecăți de valoare care duc la împlinirea adevărului etnofilosofic ce are ca fundament conștiința și legea morală.

Adevărul trebuie recunoscut deoarece omul este dornic de adevăr și însetat de dreptate, iar acolo unde există adevăr este de așteptat să fie și dreptate.

Sensul public și logic al adevărului și dreptății este legat de bunul-simț, de un exercițiu al adevărului pentru a scoate în evidență dreptatea.

Vorba lui Cioran: „de multe ori îți trebuie curajul de a vedea adevărul acolo unde el există”.

Chepalos definește „dreptatea” (definiție ce reiese din cartea lui Platon, Republica) însemnând „a da înapoi ceea ce ai primit de la cineva, fie că uneori se cuvine, alteori nu”, că dreptatea presupune a spune tot timpul adevărul sau că dreptatea într-un stat constă în respectarea legilor și regulilor statului respectiv.

Unele norme juridice sunt și norme morale și stabilesc valori de adevăr legate de judecată, fiind „determinată de realitatea pe care o reflectă”.[5]

Una dintre legile Împăratului roman Hadrian (117-138) se referă la faptul că un stat are nevoie să fie adoptate de către conducători doar acele legi care pot fi cu adevărat aplicate.

Sistemul de drept într-o societate civilă cuprinde totalitatea normelor scrise (legilor).

Existența unei legi morale și a dreptății este suficientă pentru a menține ordinea, pentru înlăturarea dominației negativității prin implementarea unor norme fundamentale, ca de exemplu respectul pentru viață, grija față de copii, respectul față de bătrâni.

Impresia mea este că se poate dovedi foarte ușor că în spiritualitatea unei colectivități rolul cel mai important îl are descoperirea propriilor adevăruri în care normele de drept au la bază un cod moral religios.

În vederea stabilirii dreptății și adevărului se folosește jurământul, lucru ce ar fi foarte bine să se înlocuiască cu un angajament solemn care să nu îmbrace forma jurământului deoarece: „promisiunea unui om cinstit și liber trebuie să fie suficientă pentru oamenii onești”. (Cele nouă surori)

În popor se spune că: „mori de foame cu pâinea în straiță umblând să găsești adevărul”, și totuși nu-i așa deoarece până la urmă îl găsești dacă asta e dorința ta: „Nu e greu să găsești adevărul. E greu să ai dorința de a-l găsi.”. (Nicolae Iorga)

Lupta pentru descoperirea adevărului cere multă prudență și multă răbdare: „Nimic nu cere mai multă prudență decât adevărul.” (Baltasar Gracian)

Dreptatea ocupă un loc important între virtuțile oamenilor ce exprimă idei și bunuri prețuite de oameni prin care se distinge binele de rău.

La un înțelept vin doi oameni ce au păreri diferite despre același lucru. După ce îl ascultă pe primul, înțeleptul spune: „Din ce ai zis până acum, înclin să cred că tu ai dreptate.”. Ascultându-l pe cel de-al doilea înțeleptul spune: „Din ce ai zis, înclin să-ți dau ție dreptate.”. atunci, unul din secretarii înțeleptului îndrăznește să-i șoptească: „Stăpâne, nu se poate să aibă amândoi dreptate.”, înțeleptul se gândește puțin și spune: „Știi ceva, înclin să cred că și tu ai dreptate.”.

Nu se poate spune că prezența sărăciei presupune nedreptate.

„Dacă dreptatea ar fi o sârmă aș îndrepta-o.”. (Eugen Barbu)

Vorbind despre dreptate, se poate spune că există o dreptate omenească și una Dumnezeiască cea care este dreptatea dreptăților ce se bazează pe „adevăruri de sus”. Această dreptate omenească se întemeiază numai pe „personalitatea liberă – o determinare prin sine, care este mai degrabă contrariul determinării de către natură.” [6]     

Vorbind despre dreptate nu te poți contrazice de azi pe mâine, să te prefaci, să te schimbi cu motivul că n-ai stăruit destul asupra afirmației făcute pe care ieri ai clădit adevărul, adică, în ceea ce exprimi „nimic nu este adevărat și totul este adevărat”, fiind dispus în orice moment să falsifici gândirea logică. Există mulți oameni care afirmă același lucru și ieri, și azi și mâine, nu uită de „realitatea dreptului” și de faptul că Dumnezeu este dreptate și adevăr. Nu poți afirma că „ai descoperit adevărul” deoarece adevărul este „o construcție” ce îi dă omului posibilitatea să reconstruiască „adevărul de la început…”. „Stând să judeci doar prin simpla deducție, fără a cunoaște în amănunțime faptele poți face uneori o mare nedreptate, chiar celui mai mare ticălos”. (Alessandra Manzani)

Când vorbim despre viață nu ne gândim numai la om, ci ne gândim și la celelalte vietăți (plante și animale), fără care nu există „viață” și că omul are, în plus, față de acestea o înțelegere ce se bazează pe logică, pe dreptate și adevăr.

Poziția socială nu te poate face indiferent la dreptate și adevăr, chiar dacă nu te manifești întotdeauna, și nu te simți bine dacă pui piedici celor ce merg pe această cale. „Nu poți fi drept, dacă nu ești uman”. (Vauvenargues).

Aspectul voinței este axat pe posibilitate și necesitate la fel ca dreptatea, adică este o necesitate să faci posibilă dreptatea.

Viața omului și modul de a trăi sunt convingătoare atunci când determinările vieții devin realizări dependente de dreptate și adevăr.

Echilibrul și liniștea înlătură dezamăgirea și disperarea atunci când se obțin prin dreptate.

Nu se poate limita rolul și perspectiva ce-i revin dreptății numai atunci când ai o gândire negativă despre existența naturală împotriva conștiinței de sine.

Eșecul în realizarea dreptății nu poate fi realizat ca o manifestare conștientă deoarece el este depășit de împlinirea vieții în act.

Dreptatea este unică și poate soluționa contradicțiile atunci când presupune unificarea ei cu adevărul în vederea realizării unei conștiințe unice, nescindată în sine.

Adevărul pășește în propriul absolut cerând multe sacrificii de la dreptate pentru o lume nouă de împlinire în act a vieții, marcând un nou început al constelației dreptății și adevărului pentru a obține cel mai de preț lucru – libertatea de a trăi.

Sentimentul dreptății și adevărului dansează pentru o speranță eternă a libertății de a trăi, pentru ca sentimentul ca sentiment al valorii să fie la înălțimea timpului, în felul acesta fiind mai precis determinată înțelegerea timpului.

Subiectivitatea și voința de aparență fac inaccesibilă și străină perspectiva domniei dreptății și a adevărului.

Unii specialiști în epistemologia sofistă examinează „dialectica acțiunii de aflare a adevărului” privind epistemologia sofistă: „drept un pas esențial în problematizarea critică a cunoașterii și a stabilirii adevărului”[7] sau alții generalizează dictonul din opera lui Protagoras „Asupra adevărului” – „omul este măsura tuturor lucrurilor” fiind în raport cu Socrate și cu linia de gândire tradițională. Observăm că încă din vremea lui Socrate se pun bazele dezvoltării etnofilisofiei potrivit unora dintre interpretările lui Protagoras care vor „să-i facă dreptate”.

Adevărul este unul singur nu este un plural, este un adevăr fix, conceptual, care denotă o realitate. Adevărul nu poate fi relativ, el este real și nu poate fi subiectiv. Gali Fine descrie adevărul ca produsul posibil al relației individ – realitate.

Protagoras este mai curând subiectivist decât relativist al cunoașterii: „Dacă un adevăr impersonal este un adevăr obținut independent de ceea ce crede fiecare, atunci termenii de adevăr impersonal și adevăr simplu se disociază”.

Acțiunea dreptății se solidarizează cu adevărul deoarece scopul urmărit este același. Acțiunea dreptății este diversificată pe când adevărul este numai unul și unifică rațiunile conținutului de viață.

Filosoful Vasile Muscă întărește ideea dezvoltării etnofilosofice ca știință punând accent pe aspectele din rațiunea vieții trecutului, pe tradiția atât de diversificată a trecutului și pe rolul ei în progresul istoric.

„De pe pozițiile rațiunii iluministe, repulsia față de tradiție și prejudecăți se traduce prin îndemnul de a relua și a repune în discuția prezentului întreg trecutul care trebuie să se înfățișeze astfel înaintea scaunului de judecată al rațiunii. …Firul istoriei vine din trecut către prezent: adică de la cunoscut, sau ceea ce poate fi între anumite limite măcar – trecutul – către cunoscut – prezentul – ca apoi să meargă mai departe înainte, de la prezent către viitor”.[8]  

Cu toate că s-a făcut o examinare profundă, în mod treptat, despre, dreptate și adevăr este de remarcat faptul că încă există o insuficiență a formării conceptuale în ceea ce privește fundamentarea și analiza logică pentru mai multă rigurozitate și claritate. Dreptatea nu se poate face înlocuind o greșeală cu următoarea greșeală doar pentru a servi la „exprimarea sentimentului vieții”.

„A gândi cu propriul tău cap este o chestiune de curaj, o problemă de voință – a vrea și a avea curajul să gândești pe cont propriu – iar nu o problemă de intelect”.[9]

Demersurile folosite în căutarea adevărului sunt foarte diferite deoarece există multe interpretări în legătură cu o situație sau alta, dar opinia poate să rămână mereu pe locul secund, după adevăr.

Oamenii de știință au plecat în cercetarea lor despre dreptate și adevăr de la credință. Ei au constatat că esența realității este rațională și raționalizarea integrală a ei este o chestie de timp.  

Legile dreptății și adevărului sunt însele legile lucrurilor care confirmă existența obiectivă, de multe ori independentă de noi, adică convingeri ce implică în fundamentul lor „postulatul raționalității lumii exterioare”.

Adevărurile ce le pretindeau obiective identifică „fenomenul numit cauză sau fenomenul numit efect”.

Ierarhia valorilor este un adevăr deoarece în fruntea ei se află „spiritul și valorile create de el”. Aceste valori aduc mai multă dreptate în lume printr-o latură nouă a existenței care are ca fundament înțelepciunea. Adevărul este formulat cu valoare de „lege absolută” și nu variază de la o situație la alta în ceea ce privește forma fundamentală a lui. În ceea ce privește dreptatea se poate spune că, în timp, se scot din uz unele forme mai vechi care devin inutile, deci nu este etern neschimbătoare deoarece capătă o nouă formă de gândire, de intuiție sau chiar de preferințe. Existența umană se raportează, de multe ori, la evoluția cunoașterii iar conceptul de dreptate își pierde utilitatea și sensul vechi, primind noi forme intelectuale raportate la o imaginație înaripată ce are la bază o altă ordine de idei.

Ceea ce se petrece în natură sunt judecate de către om ca drepte sau nedrepte deoarece natura nu ține cont de drepturile omului sau de justiție, de bine și de rău, de frumusețile lumii, de pădurile devastate de lăcuste, de agitația stearpă și de neînchipuit, de dușmanii ireconciliabili, de formele de existență, de aparențele înșelătoare, de aspirațiile omului, de talent, inteligență sau mărinimie și de „puterea de vis a spiritului”.

„Totul în viață e să faci unitate cu tine însuți. Cu cât omul va fi mai bogat, cu atât îi va fi mai greu să rezolve problema. … Spiritul cel mai bine dotat poate fi strivit sub povara darurilor sale: căci nu totdeauna reușește să creeze armonia pe care o dorește; … E mai ușor celui sărac cu duhul și cu voința să reușească aici decât celui bogat, prea înzestrat cu forțe contrare”.[10]

Dreptatea nu trebuie să fie masca unui instinct ascuns de răzbunare asupra presupușilor dușmani prin ieșirea din singurătatea tăcută numai pentru că „bogatul trage la bogat” și frumusețea trage la frumusețe.

Dreptatea nu înseamnă voință de putere pentru a-ți realiza ambițiile folosind tirania mânat de sclavia instinctelor decadente cu o minte fără conștiință morală.

Nu întotdeauna omul blând are sufletul drept și este marcat de grija pentru dreptate cu toate că de puține ori are ieșiri necontrolate de furie ce îl trimit în fața „tribunalului rațiunii” fără să-și mai găsească locul unde îi place să se ascundă.

Dreptatea apără niște argumente, vorbește tare, și are motive reale ce nu depind de conjunctură și de manipulări trecute sub tăcere într-un interminabil talmeș-balmeș.

Părtinirea nu are ce căuta la împărțirea dreptății, la fel ca și cruzimea la condamnarea nedreptății, adică condamnarea nedreptății trebuie să fie dreaptă, să stopeze degradarea dreptății pentru a nu putea fi blamată de nedreptate.

O sensibilitate de bun simț îmbinată cu jurăminte de credință te fac să fii fidel dreptății și prin transparența privirilor să mergi direct la țintă fără vorbe de prisos.

Nu ai voie să insulți dreptatea adevărată pentru a-i știrbi din onoare și din atotputernicie cumpărând susținători ai minciunii care prin lovituri de sabie să-și impună credulitatea nemiloasă caracteristică unei doctrine fasciste. Genocidul minciunii și al nedreptății este o adevărată derută, ca un plan de distrugere totală a dreptății întocmit pentru confiscarea ei, devorând-o fără justificare și fără acte de dreptate.

Încă din Antichitate grecii au încercat să lămurească ideea de „adevăr”, ca un ideal ce coincide cu „căutarea absolutului” sau, cum spune Goethe în Faust „să năzuiești spre cea mai înaltă existență”.

„Adevărul a fost căutat pretutindeni și în toate culturile care s-au dezvoltat pe glob și astfel, în mod firesc, s-a pus și problema generală a naturii acestui concept. Ce este adevărul?, este o întrebare care apare de-a lungul secolelor, în China, în India, dar mai ales în Grecia”.[11]

Noi avem propria modalitate de gândire pentru a ajunge să avem o viziune proprie despre adevăr încercând să ne concentrăm asupra lumii adevărului românesc ca un îndemn la „aprofundarea propriilor noastre idealuri”.

   Este greu de găsit adevărul deoarece el poate fi găsit numai în adâncul sufletului omenesc.

Schiller vorbește de două căi de descoperire a adevărului:

„Adevărul îl căutăm amândoi, tu afară în viață, eu înăuntru

În inimă, și, astfel, desigur, că îl va găsi fiecare.

Dacă ochiul este sănătos, el va întâlni afară pe Creator;

Dacă inima este sănătoasă, atunci desigur în interior se va oglindi lumea.”

            Noi credem în adevărul din interiorul nostru deoarece adevărul venit din afară poartă întotdeauna amprenta nesiguranței. Componenta adevărului venit din afară este necesar să fie activă și reală „deasupra unei simple primiri pasive a adevărurilor”, izvorâtă din libertatea omului.

Adevărul a fost definit de către scolastici prin formula binelui - „o adecvare a intelectului la real”. Ceea ce este gândit clar și evident constituie „adevăr pentru Descartes”.[12]

Habbes face o afirmație curioasă, că: „adevărul ar depinde de bunul-plac al oamenilor”.

            În „Critica rațiunii pure” Kant spune că adevărul „consistă în acordul cunoașterii cu obiectul cunoscut”. Kant crede că trebuie a găsi răspunsul la două întrebări pentru a stabili condițiile generale ale adevărului:

• „Există un criteriu general material al adevărului?
• Există un criteriu general formal al adevărului?”

Kant recunoaște că „acest criteriu general al adevărului nu este suficient pentru

adevărul obiectiv, dar trebuie considerat ca o condiție « sine qua non »”[13]    

Pentru filosoful Hegel „adevărul nu este concept originar, ci unul adevărat”.

De cele mai multe ori adevărul apare cu două laturi, o latură obiectivă și una subiectivă desprinsă din strânsoarea locurilor comune, obiceiurilor, locurilor naturale, modelelor, prejudecăților etc. Uneori dreptatea îmbracă două forme total diferite, una pentru cei bogați și alta pentru cei săraci, de bună seamă a doua formă a dreptății, în general, este străină de ea fiind legată de bunăstare,fără absolut și bun simț.

Există cazuri când cauţi dreptate în afară de Pământ, de parcă nu are loc pe Pământ; de aceea omul de rând spune că dreptatea există numai acolo în Ceruri şi aici „jos” poţi muri cu pita în traistă căutând dreptatea, adică un fel de „cine poate, oase roade”.

Libertatea acordă omului dreptul de a protesta în cazul injustiţiei. Cei care împart dreptatea îl consideră, în multe cazuri, ineficace şi confuz deoarece sunt puşi în situaţia de a înlocui „realul” cu un nou real.

„Omul este o proiecţie a absolutului în timp. Nu există absolut. Amândouă formulele sunt valabile ca şi cele de mai sus. Legile sunt raporturi necesare izvorâte din natura lucrurilor.”(Montesquieu)

Concepţia lui James despre adevăr este: „Adevărul este o proprietate a unora din ideile noastre. Ele exprimă adevărul aşa după cum falsitatea exprimă dezacordul acestei idei cu realitatea.” Referindu-se la relaţia dintre adevăr şi fals el precizează: „Ideile adevărate sunt acelea pe care putem să le asimilăm, să le validăm, să le coroborăm şi să le verificăm. Ideile false sunt acelea care se pretează la aceste operaţii.”[14]

Tot James spune: „Adevărul se face şi nu este.”

1. Lohmann ajunge la următoarea concluzie: „există forme ale adevărului” .

Conceptul de „adevăr suprem” este o problemă a tuturor timpurilor care au permis „descoperirea a noi sensuri şi înţelesuri în marginile celor ştiute până acum”. Cele mai diferite ipoteze asupra adevărului cuprind aspecte inedite „dinlăuntrul acestui univers” (Gheorghe Stroia). Adevărul poate fi elucidat atunci când poţi citi fiinţa umană în realitatea şi în comportamentul ei.

„Adevărul există” și esența adevărului pornește de la „modul de a fi al adevărului” pentru a deveni vizibil, adică atunci când „face să se vadă”.[15]

„A fi adevărat” înseamnă pentru Heidegger a fi descoperitor, dezvăluitor. Filosoful german conchide: „Adevărul nu are nicidecum structura unei adecvări între cunoaștere și obiect, în sensul unei potriviri între un existent (subiectul) și un altul (obiectul).”[16]

Adevărul este pentru Heidegger, „ceea ce se arată”, „ceea ce se descoperă”, „ceea ce se devoalează”, „ceea ce nu se ascunde”, al cărui echivalent este „non-ascunderea.”[17]

Expresia ce urmează nu are o explicație suficientă pentru „a celebra prin cânt adevărul”: „Știm să spunem mai multe minciuni asemenea adevărului; dar mai știm, când vrem, să proclamăm adevărul.”[18]

Pentru Aristotel realitatea este adevăr și se identifică cu existența, adică „ceea ce este” fiind același lucru cu „cele ce sînt adevărate”. Mișcarea înțelesului trebuie să înceapă tocmai cu „gândirea care gândește gândire”, a spus Aristotel.

Întotdeauna dreptatea este percepută „pornind de la diferite perspective” în care obiectivitatea nu-și are loc decât pe cale indirectă. Aceste percepții sunt neînțelese de societate deoarece sunt puse în practică ținând cont de soluții, idei și sugestii ce posedă un caracter de clasă.

„Există, așadar, categorii de legi, iar sublimul rațiunii umane constă în a ști bine de care din aceste categorii țin, în primul rând, lucrurile asupra cărora trebuie să se statueze și în a nu aduce confuzie în principiile care trebuie să-i conducă pe oameni” (Spiritul legilor – XXV,1).

Cunoașterea obiectivă a dreptății este condiționată de societate, care îi dă de multe ori un caracter fals, deoarece clasele sociale au interese diverse și în multe cazuri, chiar contradictorii, motiv pentru care ele conduc la adevăruri parțiale care apără interesele de clasă.

Se dovedește a fi certă percepția variabilelor motivaționale ale dreptății în funcție de contextul societății umane, mai precis, în funcție de drepturile și obligațiile pe care le are fiecare persoană, adică cum înțelege fiecare să-și exercite singur drepturile și să-și asume obligațiile.

Persoana morală este o adevărată „instituție” influențată de educație și de viață în lupta pentru libertate fără „samavolnicie” sau „bunul plac”.

Pentru adevăr au murit mulți oameni deoarece adevărul ne ajută să trăim în timp, adică „cel care știe să moară nu poate fi supus”.

Conștiința omului este un adevăr simplu prin care se înfăptuiește scopul substanței gândite ce se separă „într-o esență etică diferită, într-o lege umană și o lege divină”. (Hegel)

Gândirea umană separă adevărul de fals fără ca să existe nimic comun în esența lor, fără să se amestece, cu toate că „în mod exterior” sunt unite, după cum spune expresia: „În orice fals există ceva adevărat”.

Dreptatea se știe liberă și își are esența în voința rațională care are la bază adevărul liber raționalist, obiectivitatea și spiritul obiectiv.

„Omul drept nu este cel care nu nedreptățește pe nimeni, ci cel care, având putere să facă rău, se ferește să-l facă.”(Pitagora)

Adevărul este dreptate și voință „cu adevărat liberă” bazată pe obiectivitatea și realitatea unei gândiri pure cu un conținut adevărat: „Cel ce cruță pe cei răi este un trădător al celor buni.” (Iohannes Honterus)

În iunie, 1822, un necunoscut, Duboc, îi trimite o scrisoare lui Hegel prin care își exprimă poziția față de „prietenii adevărului”: „În măsura în care pe fața pământului un om este capabil să se cunoască și să se judece pe el însuși, atunci eu mă consider un prieten al adevărului.”[19]

Legile realității în fapt împart dreptatea egală pentru toți, adică recunosc drepturile cuvenite fiecăruia dintre noi distribuite în mod egalizator.

În societate, dreptul „își are realitatea sa” care nu ține de subiectivismul potrivnic ce nu are „esență, adevăr și realitate”. Dreptul natural se deosebește de starea de drept din societate care limitează libertatea și în unele cazuri sacrifică unele drepturi naturale. Trebuie să urci pe toate treptele pe care poți ajunge până la cunoașterea adevărului, adică adevărul trebuie simțit, văzut și înțeles.

„Lucrul poate fi adevărat, dar nu se aplică nicidecum cursului istoriei, în care scufundarea este legea.”[20]

Negarea dreptății nu are valabilitate și își are existența în „voința particulară” ce este conformă dreptului ca suprimare a constrângerii nemijlocite.

Omul care poate face deosebirea binelui și răului în genere se poate bucura de dreptul la libertate care elimină „subiectivitatea inteligenței și voința arbitrară”, și dacă uneori este nedrept nu se poate spune că susține un lucru neadevărat deoarece așa-i dictează simțurile sale; așa simte el adevărul. În acest caz se poate vorbi despre „adevăr” sau „neadevăr” și nu despre minciună, care se bazează pe viclenie.

„Orice fapt este real pentru om în funcție de ecoul pe care-l provoacă sau pe scaunul luminos al conștiinței, deci, altfel spus, ca fapt de conștiință.”(Nietzsche)

Cuvântul „adevăr”este o înfățișare a realității, care nu pledează în favoarea cuiva, se opune rezistenței relative, imperfecțiunilor și obiecțiunilor false. Între adevăr și neadevăr există o legătură stabilită de cauzalitatea stabilă prin simțurile noastre obișnuite. Adevărul din religie se aseamănă cu adevărul științific dar se deosebește prin faptul că este un adevăr absolut ce nu îmbracă altă formă de interpretare, aparține unei rațiuni supreme. Când încerci să-ți rezolvi problemele prin minciună, ele se înmulțesc. Adevărul rezolvă problemele, le simplifică și te scoate din necaz, dă un alt sens vieții noastre de toate zilele, îi dă clipe de evoluție pozitivă. Cine își dă seama de dificultățile care se întâmpină în stabilirea dreptății, în unele cazuri, poate să înțeleagă particularitățile evidente ale realității, deosebirea dintre rațional și irațional și dintre adevăr și minciună. „Singurul lucru la care omul cinstit trebuie să cate, în toți pașii săi, este de a vedea, dacă ceea ce face este drept sau nedrept, și dacă e fapta unui om bun, sau a unui om rău.” (Socrate, 470 – 400 î.e.n.)

Există adevăr absolut și adevăr pur și simplu dat de realitatea istorică care te face să-ți tragi seva din propriile-ți adâncuri și să trăiești în profunzime respingând procesul de degradare care te face să te împotmolești tot mai tare pornind pe un drum al adevărului.

Rezolvarea sau stabilirea caracteristicilor specifice „dreptății” constă în încercarea noastră de a ne apropia de adevărul adevărat, o formulă cu sens logic și moral în strânsă legătură cu viața de toate zilele în care realitatea nu se poate nega deoarece nu te lasă „legea existenței”. Între adevărul absolut și „adevărul pur și simplu” există o asemănare evidentă prin legătura profundă a ființei omului cu divinitatea, legătură ce te face să respecți normele comportamentale ca o necesitate rațională care dobândește o semnificație concretă în reglementarea raporturilor dintre oameni.

Cel care a suferit nedreptatea pierde acea căldură sufletească care are la bază încrederea, demnitatea, voința și conștiința care „aduce principiul stării de drept.”

„Adevărul constă în faptul că această valabilitate universală a conștiinței-de-sine este realitatea care îi este înstrăinată”.[21]

Perceperea și descrierea realității îmbracă forme diferite în funcție de epocile istorice sau de mediile sociale din aceeași epocă, bineînțeles, având și elemente comune în ceea ce privește obiectul cunoașterii.

În determinarea adevărului intervin factori subiectivi ce poartă amprenta socialului și factori obiectivi care au nu numai valoare individuală ci și universală, adică, „valabil pentru toți.”

Cuvântul „adevăr” trebuie să-l înțelegem ca „judecată adevărată” sau ca „propoziție adevărată”, adică garantează judecata exprimată de noi, suntem convinși și putem argumenta că avem o judecată reală, deci, este o „cunoaștere adevărată”. „Dacă omenirea ar ajunge vreodată să opereze numai cu adevăruri eterne, cu rezultate ale gândirii care au o valabilitate suverană și pot pretinde că reprezintă în mod necondiționat adevărul, atunci ar însemna că ea a ajuns la punctul în care infinitul lumii intelectuale ar fi fost epuizat real și parțial, înfăptuindu-se astfel faimoasa misiune a infinitului numărat.”[22]

Adevărul este un proces complex ce cuprinde totalitatea realității, pornind de la mai multe adevăruri parțiale pentru a ajunge la un „adevăr total” ce tinde spre „adevărul absolut”. (K. Marx și F. Engels în teza despre cunoaștere). Adevărul obiectiv nu este „absolut în mod static” ci, „variabil în mod dinamic” și „idealul adevărului absolut este măsura adevărului”. Pentru ca opiniile noastre să fie adevărate trebuie să reflecte opinia asupra realității fără imagini deformate care să împiedice descoperirea adevărului și fără opinii care apără „condiționat interesele de clasă”.

În căutarea adevărului se înlătură „spiritul partinic”, fără să privești „în dreapta sau în stânga” ținând cont de „tonul epocii”: „Nu este oare prima datorie a celui care caută adevărul să se îndrepte direct spre adevăr, fără să privească în dreapta sau în stânga?”[23]

În multe din cazuri credem că am descoperit adevărul total și noi de fapt am ajuns la un adevăr parțial obiectiv, adică la „un adevăr pentru unii și pentru alții nu”, un adevăr al unei opinii date care nu conține subiectivism.

Adevărul cuprinde obiectivitate și logică, o judecată imparțială care este o componentă a judecăților universale în care nu intervin factori subiectivi.

Imaginația creatoare devine în multe cazuri o ficțiune, o componentă esențială a subiectivității care produce erori în descoperirea adevărului, un fel de „transpunere a perspectivelor” în care factorul subiectiv joacă rol decisiv în cunoașterea adevărului. Adevărurile totale și definitive au la bază o cunoaștere absolută „pur” obiectivă, fără poziții proprii în care intervin factorul subiectiv ca limită a cunoașterii, fără condiționări sociale ale cunoașterii, fără acțiuni deformate aduse „din exterior”, fără prejudecăți și luări de poziție ale „factorului subiectiv” care obstrucționează cunoașterea realității.

„Lăsați adevărul să se lupte cu eroarea; cine a văzut vreodată, într-o luptă liberă și deschisă, ca adevărul să fie biruit?” (Milton)

Omul trebuie să învețe să-și modifice atitudinea spirituală față de adevăr pentru a se apropia de lumea spirituală prin idei, noțiuni și convingeri care să-i dea o nouă viețuire sufletească pe „insula sufletească ascunsă” în subconștientul său. Omul descoperă prin autocunoaștere „propria și adevărata sa ființă” care prin simțire, gândire și voință „participă la existența sa pe pământ”. Gândirea obiectivă conduce spre dreptate și înlătură interesele ambiției comune, voința de putere, nedreptatea. Voința de dreptate intervine pentru drept și dreptate, pentru dovedirea justiției prin raționamentul însuși.

Poate că mă contrazic eu pe mine în descoperirea adevărului. Fac conștient acest lucru deoarece încă există multe căi nedescoperite prin care să ajungem la adevăr.

Dihotomia dreptății provine din lupta dintre dreptatea interioară și dreptatea exterioară.

Aristotel în „Metafizica” a dat cea mai cunoscută definiție filosofică conceptului de adevăr: „Într-adevăr, a spune că existentul nu există sau că inexistentul există, aceasta este fals, iar a spune că existentul există și inexistentul nu există aceasta este adevărat”.[24]

Adevărul este rezultatul unei „gândiri pure” obiective scoasă din zona umbrelor, adică din zona „spiritului viclean”, fără aspirații și dorințe subiective. Adevărata concepție despre adevăr nu se poate finaliza fără pura esență a ideii absolute, fără acel spirit universal specific cunoașterii senzoriale realizate prin afectivitate și voință și printr-o cunoaștere bine gândită în raport cu realitatea obiectivă.

1. Kant a stabilit criteriile universale formale ale adevărului:

„Criteriile formale ale adevărului în logică sunt:

1. principiul contradicției și
2. principiul rațiunii suficiente.

Prin intermediul primului criteriu determinăm posibilitatea logică, prin ultimul rațiunea logică a unei cunoștințe.”[25]

Cunoașterea este legată de adevăr, care, prin gândirea obiectivă trece peste obstacolele și capcanele care-i stau în cale, peste „pare că” și „poate că” pentru a decide dacă este sau nu adevărat.

Afirmațiile obiective conțin numai adevăr, chiar și atunci când gândești contrar, și te ajută să ajungi la adevăr atunci când este dificil să-l descoperi.

Prin „forța și caracterul real” al gândirii unora se poate dovedi adevărul obiectiv care de multe ori capătă o doză de realitate în funcție de epocă, așa că dacă ținem cont de acest lucru înseamnă că este perfectibil.

Dezvoltarea cunoașterii în salturi ne apropie tot mai mult de „adevărul absolut”și are la bază realitatea naturală și cea socială, de mule ori cea socială fiind denaturată de factorul economic ce influențează uneori negativ gândirea, mentalitatea și concepția omului.

„Nu este nici un judecător atât de privighetor între oameni, precum este știința gândului nostru. Căci judecătorii cei de afară și de bani se strică și de măguliri se slăbănogesc și de frică se fățărnicesc și multe altele sunt care strică hotărârea lor cea dreaptă”.[26]

Vorbind de statutul ontologic al conceptului de adevăr, el este „o proprietate nemijlocită a lucrurilor și o proprietate sau un atribut al conținutului informațional transmis de propozițiile noastre care vizează sau descriu lucruri sau evenimente.”[27]

Adevărul nu se reduce numai la o formă a raționalității adusă de științele exacte sau numai o problemă a științelor spirituale cu toate că se vorbește mult despre „cunoaștere și adevăr.” Există mule cazuri în afara științelor care necesită o interpretare prin științele spiritului, bazându-se pe cunoaștere și adevăr.

Viața noastră spirituală se bazează pe o conștiință vie care probează gândirea printr-un exercițiu critic al minții însoțit de multă responsabilitate, de multă obiectivitate în rezolvarea unui „progres real al cunoașterii”.

Pătrunderea în lumea spirituală se face într-un mod conștient, prin imaginație și inspirație pentru a descoperi realitatea cu ajutorul raporturilor și a unor relații bine definite.

Tot ce consideră omul adevărat, just și sănătos este un rezultat al gândirii omenești care poate ajunge la cunoașterea realității atunci când el își pune întrebări lui însuși, își răspunde „afirmând și negând” și este convins că „ceea ce există cu adevărat este ceva sufletesc – spiritual care se face cunoscut în simbolurile corporale.” (chr. Wolff)

Voința influențează gândirea modernă, inteligentă prin idei raționale care îmbogățesc stocul adevărurilor necesare pentru a ajunge la adevărul adevărat în „condiții ale adevărului posibil”.

„Adevărul logic” are la bază niște principii și norme logice prin care se probează adevărul sau neadevărul (falsul) și condițiile de stabilire a valorilor de adevăr, a nivelului rațiunii, a dimensiunilor adevărului.

Omul iubitor de dreptate și adevăr condamnă minciuna prin afirmarea existenței lui Dumnezeu, a libertății și spiritualității și este întotdeauna alături de înțelepciune, dreptate, și bunătate, bucurându-se de admirația și prețuirea semenilor săi.

„De noi depinde ca lumea să fie pe potriva voinței noastre.” (Novalis)

Cu toate că oamenii au viziuni diferite unii față de alții se gândesc în aceiași măsură la o relație reciprocă dintre dreptate și adevăr, la locul care-l ocupă acestea în desemnarea realității folosind legătura dintre cuvânt și faptă. Adevărul îl face pe om să-și poată ține cuvântul, să se țină de ceea ce spune și de ceea ce promite urmându-și „cursul originar” al gândirii sale bazat pe adevăruri trainice, pe „adevăr evident”.

Mai devreme sau mai târziu adevărul iese la iveală și sacrificiile tale pentru aducerea lui la suprafață nu sunt zadarnice, dar, de multe ori cere multă răbdare, multe sacrificii sau, chiar, mult timp, deci, mânat de suferință, spui că „umblând după dreptate, mori cu pita în straiță” sau „până ajungi la Dumnezeu, sfinții te omoară”.

Cuvântul „dreptate” capătă o semnificație precisă prin condițiile sale de adevăr și prin relațiile sale de deducere, de argumentare a condițiilor sale, prin eliminarea vorbelor goale lipsite de dovezi, de sens și de logică.

Există „adevăr” care nu are variante noi sau variante vechi, are o singură variantă riguroasă și precisă dacă este înțeleasă corect, responsabil și fără să favorizeze pe cineva. Adevărul nu-i de partea celui vârstnic sau a celui tânăr; el este de partea celui care știe să extragă „judecăți din alte judecăți” pentru argumentarea și stabilirea lui, de unele ori contradictorii din cauza unor neajunsuri logice și obiective cu conținut teoretic ce se bazează pe sentimente și manifestări de voință.

Adevărurile „parțial obiective” și „parțial logice” se interpretează și se cercetează în mod special pentru a fi luate în considerare în vederea stabilirii adevărului raportat la norme și valori.

„Dreptatea toate biruiește și adevărul decât toate mai tare este”. (D. Cantemir)

Problemele aparente ce pot include în problemele logice și obiective de stabilire a adevărului prin „demonstrație, deductibilitate și independență logică” înving „dificultățile externului” în construcțiile de neadmis, evitând pericolul lipsei de sens, făcând departajare și separare de fals printr-o cunoaștere obiectivă a relației bazate pe relația dintre anumite persoane și anumite lucruri. „Hegel are o încredere absurdă în gândire, ceva mai mult, ea este singurul factor al realității căreia el îi acordă încrederea în înțelesul adevărat al cuvântului.”[28]

Valorile simbolice ale lucrurilor sunt adevăruri, iar „omul este ființa prin care există valorile” (Sartre) și care în tot ceea ce face trebuie să promoveze dreptatea pentru a nu deveni un „sclav al dorințelor, al impulsurilor și al instinctelor sale”, adică să urmeze calea adevărului, o cale bine netezită de gândirea rațională și obiectivă ce n-are nevoie de judecători.

Libertatea de a gândi te face să poți deosebi adevărul de fals, moralitatea de imoralitate, vinovăția de nevinovăție și să-ți crească interesul pentru lumea exterioară pentru a putea deveni total obiectiv, să poți critica moralitatea ținând cont de remarca lui Nietzsche „a critica moralitatea presupune un grad înalt de moralitate”.

Adevărul este o copie perfectă a realității, este o realitate efectivă ce respinge din stare voința minciunii care este în contradicție cu conștiința unei responsabilități proprii și cu semnificația cuvântului „obiectiv”.

O latură sau un aspect al realității reprezintă un punct de plecare în cunoașterea adevărului, un punct de sprijin pentru cunoașterea totală a ceea ce numim noi „adevăr”.

Cunoașterea adevărului presupune o cuantificare mai mare, nelimitată, care necesită obiectivism demonstrat prin argumente care confirmă raționamentul chiar și atunci când intervin factori subiectivi în procesul cunoașterii lui.

„Lăsați adevărul să lupte cu eroarea; cine a văzut vreodată, într-o luptă liberă și deschisă, ca adevărul să fie biruit?”. (Milton)

Ce sunt dreptatea și adevărul și raportul dintre ele? Sunt probleme încă neelucidate, în continuare, deoarece izvoarele lor se contrazic unul pe altul, în unele cazuri datorită situațiilor de conflict în care motivațiile și acțiunile sunt influențate de idei și scopuri subiective, de multe ori fictive, ce nu au elemente comune specifice realității.

Dreptatea și adevărul au un sistem de referință ce elimină judecata negativă, care corespunde nevoilor și intereselor ce nu au valoare de adevăr, ci numai puncte de vedere bazate pe iluzii și sentimente ce se crede că pot fi considerate ca motive reale.

„Există numai o moralitate și aceasta-i adevărul; există numai o stricăciune și aceasta-i minciuna”. (Feuchtersleben)

Mijloacele mentale inconștiente au un caracter mai mult umoristic, sunt adevărate glume bazate pe absurditate și pe raționament defectuos, ca o alternativă a uitării sau a inocenței și nu pot fi folosite „scuze” pentru motivarea falsului și minciunii.

Faptele oamenilor trebuie să reflecte într-o manieră adecvată bunătate și adevăr, ba chiar, dacă este cu putință să creeze prin ele o lume mai sensibilă, găsind căi și mijloace pentru depășirea realului. O lume mai sensibilă, bazată pe dreptate și adevăr, pune accent pe scara valorilor, chiar dacă aceste valori se schimbă în funcție de idealurile lumii reale, deci, se schimbă în funcție de concepția vieții sociale și de idealurile pe care se întemeiază societatea. Este necesară o lume diferită din punct de vedere al sensibilității și al calității, trăind mai intens prin idealuri bine gândite ce fac parte din sfera realului spre care aspiră. Judecățile de valoare nu se reduc la judecățile legate de realitatea obiectivă deoarece în structura lor intră și valorile, ba, chiar și idealurile care nu sunt altceva decât sisteme de valori.

Socrate restabilește și pune în valoare „importanța lumii acesteia în raport cu cea de dincolo, a clipei în raport cu eternitatea, a individualului în raport cu speța umană, a gânditorului în raport cu ceea ce gândește”.

Adevărul absolut presupune „cunoașterea tuturor cunoașterilor” fără manipulări motivate de redescoperirea adevărului, conforme cu niște țeluri ce dorește să le atingă pentru a-și rezolva propriile-i interese.

Înclinarea omului pentru libertate este dată de capacitatea lui de educație, de autonomia în gândirea sa, de adevărul și dreptatea ce se pot face în lumea de „aici” și de încrederea în lumea de „dincolo” unde există un singur adevăr: „adevărul absolut”. Ceea ce percepe omul vizual este un adevăr spre deosebire de ceea ce percepe auditiv, unde adevărul poate să existe sau nu, de multe ori, neavând nici o legătură cu lumea raționalului, ci doar cu lumea sensibilului.

În descoperirea adevărului intervine raționalul și obiectivul, lucruri percepute de om numai după o anumită vârstă când ele devin accesibile inteligenței fără a fi marcate de țeluri și idealuri sentimentale ce apără propriile-i interese. Adevărul reflectat în gândire dă sens inteligibil realității existente, adică: „adevăr = există”.

„Sufletul este, într-un anumit fel, toate cele ce există”, spune Aristotel.

Iluziile, visele și utopia reprezintă adevărate frontiere în calea adevărului și a dreptății deoarece ele pot juca, cel mult, rolul de „a dezamorsa tensiuni și litigii”, deoarece universul întreg este „un fapt unic și un mare adevăr”, afirmă d’Alembert.

Inteligența se poate transmite rapid, fiind ceea ce dă sens valorilor, adică izvorul de gândire care ajută să descoperim adevărul și să stabilim dreptatea ca valoare de bază a societății prin exersarea pârghiilor în funcție de reflectarea ideilor și a conceptelor existente, după cum spune Kant: „rațiunea fără experiență este goală, iar experiența fără rațiune este oarbă”.

Deciziile pe care le ia omul trebuie să ducă la adevăr, adică să fie cât mai aproape de el pornind de la izvorul său, gândindu-se bine că în lume nu există un cimitir al adevărurilor. Așadar, adevărul are o viață veșnică, trăiește și după moartea omului și strigă în gura mare: „Adevărul poate aștepta; el rămâne veșnic tânăr. Și e sigur că într-o zi va fi recunoscut” (Guyai).

Adevărul este credința în Hristos ca rezultat al unei gândiri libere care dă viață cuvintelor ce dezvoltă „element veșnic”.

Petre Țuțea, spune: „De cele mai multe ori proștii sînt atei, intelectualiști până peste poate, comunitariști și foarte toleranți, în sensul unui dezmăț al libertății. Au o mare rezervă față de cei care vorbesc în termenii credinței și ai națiunii”.[29]

Omul caută mereu adevărul ca rezultat al gândirii și demnității omenești, fără să țină cont numai de propriul lui interes, respingând ce nu îți este propriu prin modificarea modului de gândire și căutând în mod independent adevărul, chiar dacă, uneori este nevoie să țină cont de convingerile altora. În descoperirea adevărului este necesară voința și de multe ori o liberă fantezie, însoțite de „sentimentul libertății” și de „sentimentul necesității” care au nevoie de o „experiență interioară” și de alta „exterioară”. Libertatea gândirii omului dă o orientare consecventă cunoașterii și inteligenței (inseparabil legate), pentru a demonstra prezența adevărului.

Sensibilitatea umană percepe modificarea inerentă a mediului înconjurător pentru că tot ce îl înconjură pe om există, deci, este un adevăr al existenței sale care asigură echilibrul său interior clădit pe drepturile sale și pe demnitatea sa. Omul nu trece pasiv pe lângă ceea ce îl înconjură, chiar dacă uneori modifică natura cu mâna sa prin inventivitate, mânat de trebuințele sale strict biologice sau de acele trebuințe pragmatice, de rutină. De fapt se consolidează acea relație dintre voința omului și activitatea sa dând glas aspirațiilor și idealurilor ce se pot clădi numai atunci când fundația lor este dreptatea și adevărul.

O societate dreaptă așează morala în planul existențial, nu numai în imaginație unde își poate face iluzii despre o lume perfectă cu aspirații sublime. Aceste noi orizonturi pot fi atinse prin voința omului de a-și amenaja spațiul existențial cu o morală ce are un conținut real și adevărat, chiar dacă morala își schimbă structura interioară în funcție de epocile istorice, deoarece valorile morale rămân tot „valori” pe care se dezvoltă relațiile sociale ca relații umane pentru ca în nici o situație omul să nu fie lup pentru om.

Transparența are multe de spus pentru a scoate dreptatea deasupra minciunii, adică nu sunt în consonanță cu adevărul zicălilor din popor, de genul: „nu trebuie să știe stânga ce face dreapta”, sau „o mână spală pe cealaltă și amândouă spală fața”.

Dreptatea cere virtualitate în planul existențial, inițiativă, multă responsabilitate în înștiințarea datoriilor morale, probitate și cumpătare în conexiunile de diferențiere a nuanțelor și tendințelor de acceptare a umilinței umane pentru identificarea și înțelegerea noilor alternative morale. Sensibilitatea unor interese conduce la o nediferențiere dintre bine și rău, dintre adevăr și minciună, la „instituirea unei tendințe de afectare morală la nivelul simțurilor”, (Spinoza) ce nu are legătură cu acea dihotomie „rațiune – simțire”.

Numărul mare de contradicții din sfera moralei îl fac pe om neputincios în soluționarea lor, preferând acea „existență oarbă” care nu distinge universalul de particular și de afirmația lui Hegel: „Totalitatea morală sau etică absolută nu este altceva decât un popor”.[30] Dreptul nu trebuie luat numai ca un termen juridic strict mărginit: „Moralitatea, eticul, interesul statului, este fiecare un drept special, fiindcă fiecare din aceste forme este o determinare și o existență în fapt al libertății”.[31]

Făcând o retrospectivă în lecțiile trecutului despre dreptate, din timpurile cele mai vechi au vehiculat idei și teze deduse din concepțiile următorilor filosofi: Herodot, Plutare, Varro, Tacit, Aristotel, Habes, Spinoza, Pascal etc. Acești filosofi au preluat și prelucrat ideile arhaice în „laboratorul lor intelectual” pentru a putea ajunge, indirect, la o clarificare a ceea ce înseamnă adevăr și dreptate, a ceea ce înseamnă „a exista”.

Platon și Aristotel considerau că cercetarea trebuie începută de la cei vechi deoarece „cei vechi știau mai mult” iar cuvântul „alétheia” este o personificare a „ adevărului” (alétheia apare în Grecia). Un adevăr poate deveni „adevăr real” dacă poți să-l adeverești, dacă poți demonstra că „există” folosindu-te de libera gândire în formularea concretă a motivărilor argumentale logice ce nu conțin concepții diriguitoare și „canoane morale” decât ca prezență a lor alături de celelalte argumente ce instaurează rațiunea ca for suprem. „Dreptul este o cale către progresiva dominație a spiritului în Univers”.[32]

Dreptatea este strâns legată de realitățile sociale, de timp și spațiu și de circulația valorilor ca reper în rezolvarea diferendelor de orice natură. Cunoașterea adevărului în totalitatea lui se poate face numai raportându-te la realitatea socială: „Dreptul este o realitate, o realitate de ordin social și, dece spiritual, ca și limba, ca și credința (indiferent dacă sunt credințe adevărate sau eronate), ca și literatura, ca și obiceiurile”.[33]

Studiind fenomenele de drept, Teodor Tanca, bazându-se pe afirmația făcută de E. Speranția că „cea mai nedesmințită lege (naturală) a vieții sociale este legea că societatea creează legi”[34], ajunge și el la această concluzie: „E corectă concluzia că proveniența dreptului e de natură socială, că este o creație socială”.

În societate, dreptatea nu trebuie să cuprindă numai norme juridice ce au un caracter mărginit deoarece: „Viața socială e condiția afirmării spiritului iar dreptul e condiție a vieții sociale”.[35]

Când dreptatea cuprinde numai norme juridice de drept, statul folosește forța de constrângere: „Ridicarea la rangul de lege presupune tocmi faptul că normele juridice sunt instituite (emană) de stat sau, după cum au apărut într-o altă formă, primesc sancțiunea statului și aplicarea lor este garantată prin forța de constrângere a puterii de stat”.[36]

Viața omului este influențată de normele sociale, morale și juridice, interdicții și religie, adevărați parametri prin care dreptatea și adevărul ies la orizont ca un spor de conștiință ce dă valoare individului. Adevărul îl face pe om să se lase absorbit de lucrurile exterioare deoarece el posedă o „lume interioară” concretizată prin „conștiința de sine” ce elimină eroarea din acel amestec de „adevăr și eroare”.

Izvoarele dreptății își au originea în libertatea individuală și nu în libertatea colectivă care se referă mai mult la conviețuirea socială și nu la realizarea individuală. Pornind de la libertatea individuală se ajunge și la o anumită „libertate colectivă” care cuprinde drepturi cu un caracter mărginit ce au la bază numai rațiune, fără acea sensibilitate sufletească, componenta esențială a conștiinței sociale.

„Tot ce învățăm, tot ce urmărim să învățăm, tot ce știința tinde, în generalitatea ei, să clarifice, e în ultimă analiză căutarea hotarelor dintre subiectiv și obiectiv”.[37]

A fi rațional înseamnă a avea conștiință: „fiți pentru voi înșivă ceea ce sunteți în voi înșivă – raționali” (Hegel).

Adevărul este „adevărat” când adevărul interior coincide cu cel exterior, adică ceea ce dictează conștiința să se exprime și în comportamentul exterior. Adevărul are o singură față a exteriorului luminată de ceea a interiorului. În acest fel fața adevărată a exteriorului este o expresie a interiorului dată de interiorul însuși.

Timbrul și volumul vocii sunt expresii ale adevărului interior, care alături de mișcarea și configurația feței exprimă exteriorizarea adevărului și sunt strâns legate de o realitate afectivă ce fac vizibil adevărul invizibil. Adevărul are un caracter rațional și obiectiv, exprimă „ceea ce este”, adică: „realitatea și ființa în fapt a omului este osul craniului său”. (Hegel)

Omul caută fericirea, lucru ce se poate realiza numai în libertate. Numai așa se ajunge la „dreptul dorinței”, ținând cont de spiritul moral și de realitate și adevăr, bazate pe doctrina înțelepciunii. Când vorbim despre dreptate, automat, implicăm morala ca primă „voce a conștiinței” prin care triumfă rațiunea lucidă critică ca rezultat al libertății omului. Cât privește raportul dintre dreptate și adevăr și valoarea fiecăruia, au o poziție diferită de la o epocă la alta și în cadrul aceleiași epoci de la un gânditor la altul, dar, în general, mergând pe ideea armonizării contrariilor deoarece există o singură realitate, o singură lume în care trăim.

„A fi real este o relație a lucrurilor, fundată în structura cea mai intimă a lucrurilor”.[38]

Conflictul dintre Dreptate și Minciună este la fel ca cel dintre Credință și Necredință unde, până la urmă, Credința și Dreptatea rămân biruitoare, sunt strălucitoare și înălțătoare și pentru posteritate deoarece se sprijină pe o temelie puternică a realității. Pornind de la viața interioară a omului se poate ajunge la aceste concepții fluide ce au capacitatea de a urmări realitatea și toate formele ei, de a găsi adevărata realitate ca rod al unei judecăți sănătoase. Există în om o pasiune specială ce-i influențează conștiința prin stările sufletești create pe baza spațiului real exterior, ca o armă îndreptată împotriva minciunii și nedreptății, indiferent de exigențele vieții sociale care uneori capătă o direcție greșită, denaturând realul.

„Corpul meu este ceea ce se desenează în centrul percepțiunilor, iar persoana mea este ființa căreia trebuie să-i raportez acțiunile pe care corpul meu le face în mijlocul acestor imagini care-l solicită de toate părțile. Totul se întunecă însă când voiesc să explic percepțiunea exterioară cu elementele inextensive psihice; nu pot să clădesc lumea externă reală, cea care este, într-adevăr, dată, cu stări pur interne, ci numai un spectru de lume”.[39]

Conștiința este temelia sfântă a dreptății și adevărului ce se construiește prin viziunile realului din firul memoriei, cu acele completări făcute de mintea noastră. „Conștiința este numai prezentul și prezentul este numai acțiune: prezentul nu ne exprimă tot ce există, așa cum există, ci numai atât cât ne este nouă folositor; conștiința exprimă numai ceea ce are să lucreze și ceea ce lucrează în noi”.[40] Conștiința și voința se implică direct în descoperirea adevărului, luându-se în considerare și vederile parțiale ce aduc un punct de vedere adevărat al împrejurărilor exterioare, deoarece: „Nici spațiul nu este așa de străin de natura noastră pe cât ne închipuim, nici materia nu e așa de complet întinsă în spațiu pe cât ne-o prezintă simțurile și inteligența”. (I. Kant)

Bergson definește adevărul în funcție de acțiune: „e adevărat tot ceea ce se izbutește în practică. Este tocmai opusul tezei raționaliste, care definește adevărul ca un acord între realitate și conștiință”.

Dreptatea și adevărul deschid perspective largi în viitorul și intuițiile adânci ale existenței printr-o realitate bazată pe o evoluție creatoare întregită de conștiința interioară. Omul este fericit dacă poate afirma că a învins, prin propriile lui virtuți, lăcomia, cruzimea și perfidia, înspăimântând pe cei răi și liniștind pe cei buni, fără înșelătorii, având adevărul ca armă împotriva lingușeniei și josniciei.

Dreptate și adevăr există și în iubire, deoarece: „Nu stă în puterea celui ce iubește să nu mai iubească, deși căile amorului sunt peste măsură perfide, trebuie să te ții întrînsele pentru că o inimă lipsită de chipul și ochii ființei iubite, e ca un ținut pustiit de dușman…”. Dispariția unuia dintre cei ce se iubesc este considerată o mare nedreptate, cu toate că în mormântul în care este îngropat trupul celui mort este îngropat și sufletul celui în viață: „căci am iubit-o, o iubesc și o voi iubi până la judecata zilei de apoi, care va judeca zădărniciile noastre”. În singurătatea sa, prin nedreptatea făcută, cel rămas în viață spune: „Mie îmi rămâne ca moștenire veșnicia plânsului”. Din cauza nedreptății făcute, cel rămas în viață se adresează unui doctor vestit în ale filosofiei: „Răul e în adâncul firii mele și nimic nu-l va putea extirpa. Doctore vestit în ale filosofiei, învață-mă cum să uit!”

Dreptatea iese biruitoare mai devreme sau mai târziu și nu întotdeauna cei șireți biruiesc prin înșelăciune, prin slăbiciune morală sau prin constrângeri interne ori exterioare. Dreptatea te face să ai o judecată sigură și pătrunzătoare, o conștiință mai înaltă și mai curată, te împiedică să faci și cel mai mic rău, te face să păzești cu mai mult curaj și cu mai multă băgare de seamă chiar și în timpurile aspre și ciudate.

O educație îngrijită te face să fii rațional în relațiile cu semenii tăi, să fii neclintit în apărarea dreptății mult iubite de Dumnezeu, să condamni tirania, să-ți convingi semenii să te păstreze ca prieten în loc să te aibă ca dușman.

Observăm că multe dintre stările sufletești, atitudini și gesturi nu se raportează la „virtute, religie, conștiință, ca și cum acestea ar veni din afara lumii”, adică le dau voie oamenilor să-și schimbe părerile după cum suflă vântul interesul lor.

Dreptatea este un produs al unei conștiințe lucide care elucidează și sistematizează, clarifică și ierarhizează raportul dintre noțiuni, unitatea dintre termeni contrari, unitatea dintre corp și suflet pe baza unei rațiuni lucide și critice ce înlătură apetiturile egoiste dezlănțuite.

Obiectivitatea dă contur realității și face posibilă cunoașterea relației dintre lucruri și om, îl face pe om să prețuiască adevărul, conștient fiind că are de suferit consecințele minciunii!

Adevărul este o cunoaștere realistă, o „raportare activă” a ființei umane conștiente de sine, ancorată în realitatea existențială, ce are capacitatea de a discrimina „realul de ireal (fictiv mitic), ca și de ideal „valori” și suprareal (matematicul)”.

„Conceptul de adevăr desemnează un [element] existențial”. (Heidegger) Mintea umană interpretează sensul dreptății în strânsă legătură cu existența deoarece ea este sufetul vieții care declanșează acel sentiment al adevărului pe care omul îl cunoaște și îl trăiește. Pentru a cunoaște în profunzime adevărul absolut ar necesita cunoașterea lumii în întregimea ei, lucru ce este imposibil proceselor mintale datorită imensității realității înconjurătoare.

În cunoașterea adevărului un mare aport își aduce informația prin care omul se leagă de evoluția socială a omenirii printr-o prelucrare automată a informației pe care o face mintea omului nedeterminată de cauze interne și externe. „Universul devine informațional atunci când creează informație”.[41]

Propriile fapte și mărturisiri ajută la descoperirea sâmburelui rațional al dreptății, dar este mult influențat de fenomenele economice care apără interesele personale ce ucid de multe ori „patosul și optimismul credinței în rațiune” și avântul ființei umane în lupta ei cu minciuna. Este necesar să folosim un mod de gândire care să promoveze „noul” cu o nouă orientare schimbată și transformată în descoperirea adevărului. Adevărul iese în evidență din realitatea înconjurătoare dacă înlături șovăiala și neîncrederea în valorile umane morale.

Pentru a face dreptate trebuie să ajungi la rădăcinile ei fără servilism și josnicie fiind transparent și încrezător că până la urmă o să ajungi să aplici acel principiu al dreptății și binelui prin care se realizează cu adevărat dreptatea. Dreptatea s-a născut odată cu conștiința, când locul subiectivismului este ocupat de obiectivismul care iese în evidență prin gândire, intuiție și senzație, adică, pur și simplu, aflăm care este adevărul în urma punerii ideilor în concordanță cu realitatea. Neconcordanța cu realitatea se produce datorită opiniilor false ce nu se pot valida și nu le putem verifica; iată ce trebuie să înțelegem prin minciună. Falsul este acordul nostru cu irealitatea căreia niciodată nu-i poate corespunde termenul de „adevăr”, deoarece nu se pot aduce niciodată argumente plauzibile atunci când judecății umane nu-i corespund anumite fapte reale.

„A enunța că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziție falsă” (Aristotel)

O rațiune demnă de stimă (axiologia) posedă ceva cu adevărat ce strălucește în ochiul sufletului, ceva cugetat, ceva ce se bucură de cel mai mare prestigiu, ceva ce se poate aduce binelui uman, ceva ce trebuie să fie cel mai căutat de ființa umană, ceva ce trebuie să fie cel mai dorit de noi, ceva ce trebuie să-l susținem de dragul fericirii.

„Nu dorim valorile fiindcă sînt valori, ci sînt valori fiindcă le dorim”. (Spinoza)

Dreptatea nu se poate baza numai pe voință și sentimente deoarece voința înseamnă de multe ori dorințe, nevoi și interese, iar sentimentul specific ființei umane este sentimentul de plăcere.

Mircea Florian în „Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I”, spunea: „Astfel, dacă vreau să facem știință, trebuie să recunoaștem valoarea absolută a Adevărului, dacă vrem o viață morală, trebuie să recunoaștem valoarea absolută a Binelui, dacă vrem să creem o operă de artă, trebuie să recunoaștem valoarea absolută a Frumosului, în sfârșit dacă vrem o religie, trebuie să recunoaștem valoarea supremă a Sfințeniei”.

Formele morale ale conviețuirii și perceptele etice sunt adevărate „opere morale” care alături de scrierile religioase alcătuiesc adevărata „civilizație omenească”, spunea Tudor Viam în „Tezele unei filosofii a operei”.

Rațiunea înseamnă adevărul ce se poate demonstra prin cunoașterea necunoscutului, prin reducerea iraționalului la rațional, prin înlocuirea neputinței cu putința, prin eliminarea conflictelor și contrazicerilor. Rousseanu spunea: „E sigur că nu există nicăieri un suflet atât de cadaveric, încât să fie total indiferent față de bine și față de rău și să sălășluiască într-o lume în care n-ar deosebi binele de rău”.

De la om pleacă dreptatea și se îndreaptă tot spre om; astfel omul devine „alfa și omega”, astfel se realizează omul ca ființă rațională; astfel omul nu devine „străin de propriile sale fapte și creații”; astfel omul se apropie de Dumnezeu; astfel omul se împlinește în societate ca o ființă creativă; astfel omul poate deveni „om uman” dobândind „condiția autenticității”.

Cu toate că răul sau binele sunt judecate de către ființa umană în funcție de felul cum dorințele îi sunt satisfăcute, trebuie să fie rațional și să se angajeze în acțiuni care nu dăunează valorilor umane fundamentale pentru a atinge cel mai înalt grad de moralitate. Ființa umană poate ajunge la adevăr dacă simte, dacă gândește, dacă voiește și dacă crede în posibilitatea evitării evenimentelor dictate de soartă sau de ceasul cel rău, adică „să-și dirijeze pașii” perfecționându-se moral și gândind: „gândesc, deci exist”.

Demnitatea umană este zidită pe dreptate și adevăr, pe „capacitatea de a emite judecăți de valoare bazate pe rațiune”, în lumina moralei regulii de aur: „Iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți!”

Obținerea certitudinii ca urmare a unei cunoașteri certe poate fi justificată printr-o cunoaștere directă care va garanta adevărul indiferent de faptul că acțiunile s-au produs deliberat sau spontan, fără să aibă o teorie logică performantă, ținând cont de țesătura factorilor ce interacționează”.

Tratând diferitele chestiuni suplimentare în virtutea cărora putem afla date concrete privind construcția reală a dreptății putem folosi toate combinațiile posibile care sprijină stabilirea ei, chiar dacă cineva încearcă să prezinte un șir de probe false cu caracter probabilist ce te duc mai departe de adevăr.

Dreptatea se prezintă mereu aceeași modelului firesc al spiritului nostru, în timp ce elementele falsului se prezintă în chip misterios și parcă cer mai multă osteneală pentru a le inventa deoarece ele nu se descoperă ci se ascund de realitate. Elementele minciunii le aflăm în penumbră „la periferia semnificației însăși” înafara rațiunii simțului comun și a universului „realului”.

„Despre adevăr nu putem avea idei directe, ci numai sentimente: simțim ce nu este adevărat, dar nu reușim să arătăm cum este adevărul”.[42]

Pentru cel ce visează dreptatea, adevărul devine realitate, cântece cu note succesive, obiecte cu volum adevărat și „parfumuri sonore” cu multă individualitate ce-i asigură unicitatea.

„O potrivire de gânduri nu exprimă întotdeauna un adevăr, deoarece adevărul nu este o descoperire, ci, o construcție”.[43]

Dreptatea are un demers rațional ce ne duce mai departe prin calm, discernământ și încredere deplină spre un adevăr justificat și ne dă puterea să acționăm potrivit deciziilor voinței noastre.

În lupta pentru dreptate și adevăr nu învinge jalnica șarlatanie care are scopul de a le compromite, a le face incerte, a le face neînțelese și nesimțite de om prin tulburări și agitații, înlăturând bunătatea și înțelepciunea și intrarea oricărei idei în spirit „prin simțăminte și senzații reale”.

Dreptatea este dependentă de întinderea „câmpului conștiinței” și al cunoașterii ca rezultat al gândirii, iar despre adevăr și fals Aristotel spunea: „De fapt, adevărul și falsul nu există în lucruri însele, de pildă, în sensul că binele ar fi totuna cu adevărul, iar răul numaidecât totuna cu falsul, ci ele rezidă în cugetul nostru iar când e vorba de naturile simple și de cele ce denotă esența, adevărul și falsul nu rezidă nici măcar în cugetul nostru”.[44]

Dreptatea se bazează pe rațiunea conținutului ei, chiar și atunci când e posibil să existe „realități neștiute” pe care gândirea noastră nu le identifică.

Adevărul din realitatea materială este influențat de caracterul și calitățile morale și fizice ale ființei umane care, în unele cazuri, prin convingerea sa intimă îl transformă în minciună, schimbându-i forma.

„Voința subiectivă este moral liberă, întrucât aceste determinări sunt puse înăuntrul ei ca fiind ale sale și sunt voite de ea”.[45]

O ființă rațională care nu prețuiește adevărul nu are ca singur scop al voinței sale fericirea deoarece ea poate să te mulțumească numai atunci când o clădești pe fericirea celorlalți. Nu poți fi fericit atunci când toți cei din jurul tău sunt supărați și nemulțumiți de fericirea ta ca rezultat al nerespectării principiilor morale. Un om drept nu se mulțumește numai cu faptul că știe să descrie și să explice acțiunile morale deoarece le cunoaște foarte bine. Este strict necesar să se conformeze de la sine legilor morale fiind vorba de conștiință și nu de datorie.

Actele imorale sunt injuste atunci când nu au nimic just în ele, adică acționează influențate de instincte, scopuri, pasiuni și nevoi demonstrate cu ajutorul „libertății”. De multe ori rațiunea nu reușește să descopere dreptatea și adevărul fără aportul valoros al acțiunilor morale. Căutând dezinteresat adevărul, adică căutând adevărul de dragul adevărului, ocolești existența reală a lucrurilor.

După concepția morală a lui Epicur (342-271 î.e.n.) plăcerea este „începutul și sfârșitul vieții fericite”: „spre ea tinde orice ființă și ea este unicul bun care merită cu adevărat să fie prețuit și dorit”. Adevărul, de multe ori trebuie căutat și după ce-l găsești trebuie prețuit deoarece noi toți înțelegem adevărul; ce nu-i adevăr îi minciună. Adevărul poate fi explicat întotdeauna prin rațiune, falsul prin minciună, aprobarea prin încuviințare, împăcarea prin liniște sufletească și virtutea prin cunoaștere.

Dreptatea este o creație a rațiunii ființei umane, ce aparține realului, strâns legată de existență; nu este o născocire folosită de om pentru a domina prin dezaprobare și minciună semenii săi.

Prin dreptate omul „caută să descopere drumul spre libertatea conștiinței și suveranitatea personalității sale” (Socrate) și te face să năzuiești spre „liniștea sufletească”, spre „împăcarea cu natura”.

Adevărul are totdeauna dreptatea proprie și toate celelalte depind de el, la fel ca o substanță primă din care se obțin alte substanțe, dar care ar fi imposibil de produs fără aceasta.

Adevărul este cunoaștere omenească, este existență, este o trăire, este trăire existențială, este un ansamblu de idei abstracte reținute în suflet. Orice lucru perceptibil este exprimat prin termenul există, deci este adevăr, este realitate.

Adevărul nu poartă pecetea magicului unui rău ce s-a născut dintr-o imaginație bolnavă exprimată prin propoziții relative lipsite de conținut și de real ce se ascunde de „prezența lui Dumnezeu”.

Adevărul și dreptatea sunt lucrări ale mâinii atotputernice ce capătă „glas de slavă” în urechea rațiunii și care murmură un imn de slavă în fața întregului Univers ce transmite încredere recunoscătoare și înțelegătoare sufletului omenesc. Se poate face abstracție de locul sălbatec și fermecat în care locuiește minciuna dacă ascultăm și simțim vocea adevărului din suflet ce răspândește infinitul realității certe ce ne înconjoară, înlăturând acea înclinație spre expresia „nu există” din comportamentul verbal și crezul unor indivizi mai puțin „înzestrați”.

Viața spirituală este influențată mult de puterea spirituală divină care nu se confundă cu „miracolele” sau cu fel de fel de intuiții care își au originea în divinație, ci îți deschide sufletul pentru a putea constata că elementele raționalului nu se pot amesteca cu elementele iraționalului, adică adevărul nu se poate confunda cu minciuna, indiferent de urzeala stranie a ei.

Nu oricine se poate gândi sau să tindă spre fericirea supremă deoarece ea presupune respectarea unor principii morale care se pot construi pe sentimente și stări sufletești ce nu sunt formate numai prin singurul criteriu al aprecierii estetice, ci și prin acea stare de dreptate și adevăr.

Adevărul este înțeles de la sine, nu-i o poveste, nu-i o irealitate prin care cineva țintește prea departe și prea sus, îndepărtându-se de simplitatea trăirii inițiale și apropiindu-se de lucruri care facilitează și încurajează șarlatania, de autoamăgiri, de anumite declarații incerte din care lipsește conștiința de sine și de lipsa de bună-credință.

Inteligența și rațiunea deslușește minciuna care este la modă în vremurile puțin întunecate în care poate să se manifeste în voia ei fiind simțită în cel mai înalt grad în toate sferele vieții sociale, de te miră atâta imaginație demonică ce acționează la nivelul comunității. Nici nu mai știi de unde provine uneori minciuna; ea devine unul din mijloacele de căpătâi prin care se acționează în mod diabolic asupra dreptății și adevărului în diferite chipuri și moduri, uneori reprezentând iraționalul în sens absolut și fascinant până când conceptele raționale și inteligente aduc în prim plan „spiritul rațional”. De multe ori adevărul iese la lumină „sub forma unui dar și a unei înzestrări” excepționale ce aparțin unor indivizi care te fac să crezi că e vorba de „profeție” și de „vocație profetică” cu o înzestrare reală din partea divinității.

Judecățile gustului pentru adevăr și dreptate au izvorul în pura contemplație și sincerele sentimente nu ridică pretenția de a le recunoaște valabilitatea în mod obiectiv, ba mai mult de a le generaliza valabilitatea ca niște legități pline de înțeles și cu fundament rațional ce nu pot avea un final îndoielnic construit pe baza falselor afirmații teoretice.

Adevărul este promovat printr-o voce interioară creată de un „murmur ușor al spiritului din inimă” care se exteriorizează dând cuvântului sensul adevărat și comportamentului manifestări reale ce nu au nevoie de explicații și argumente. Adevărul nu are nevoie de dovezi, el este dovada realității, este matur încă de la nașterea sa și nu poate cădea în fanatism deoarece se bucură de onestitate și de toate atributele care depășesc chiar și limitele puterii noastre de înțelegere. El are esență și calitate, are un „brend” ce depășește orice gândire, este exact și ușor de explicat, fără elemente misterioase de neconceput.

Adevărul te face să trăiești în fața lucrurilor frumoase deoarece ele sunt o valoare ce există în realitate, cuprind sufletul, cel care le păstrează și le transmite mai departe dându-le un rang superior, de multe ori depășind nivelul general.

Înclinația ființei umane spre dreptate și adevăr se naște din rațiunea sa datorită unei presiuni interne bazată pe instinct și pe factorii externi care-i ajută la limpezirea minții chiar și prin propriile-i impresii sensibile ce conduc spre o „rațiune pură”.

Adevărul este limpede, este ceva rațional, este ceva normal, este ceva aparte la care sufletul îi răspunde în propriul său fel prin sentimente specifice scoase din profunzimea sa adevărată care au pătruns în inimă „prin fanta îngustă a minții”. (Tyrell). El cuprinde bunătate și iubire, în timp ce minciuna se creează pe fondul furiei și a mâniei, pe cel al speculațiilor, pe intuiții ale sentimentelor irealului, pe acel instinct al devorării adevărului la fel cum fiarele sălbatice își devorează prada.

Dreptatea călătorește pe calea binelui și pe calea victoriei, este un sentiment fundamental ce se definește prin sine, ceva ce pare simplu cu toate că de multe ori se ajunge cu greu la ea sau, uneori, nu se mai ajunge din cauza celor care o împart și refuză să desemneze faptele realității ei.

Dreptatea are rădăcina ei propriu-zisă și nu este predestinată, ea este cu adevărat și cu toate că nu are un caracter unic și universal, până la urmă, își atinge ținta și scopul „în ciuda libertății voinței omenești” care în unele cazuri nu o dorește sau dorește să o aleagă liber cu o singură fațetă pe care o vede el. Dorința de dreptate este deosebit de intensă când este aleasă așa cum apare ea, prin deducție „rațional logică” și nu devine pentru unii fericire și pentru alții osândă sau cum se spune în popor: „pentru unii mumă și pentru alții ciumă”. Contradicțiile dintre oameni și nemulțumirile apar din faptul că dreptatea este ceva ce se poate obține numai de cei puternici și cei buni, dispărând în acest fel sensul egalității în fața legilor morale, adică dreptatea este mai presus de toate pentru cei ce o împart: „Cine împarte, parte își face!” Ființa umană simte când i se face dreptate și vede că de aceea are ochi de văzut.

Dreptatea este influențată de nivelurile existenței sociale, adică de disputele și tensiunile sociale create în orizontul cunoașterii care se pornesc pentru înfăptuirea ei. Dreptatea este o valoare fundamentală ce înglobează mecanismele care generează celelalte valori ce au la bază „înțelegerea problematicii cunoașterii”.

Ființa umană prin manifestările ei afective și motivate respectă regulile morale pe care le transmite semenilor săi cu gândul că vor înțelege ce însemnează a trăi în dreptate și adevăr, un concept controversat din cauza divergențelor iscate prin speculațiile ce vizează aspectele privind modul în care omul realizează conștientizări legate de aceste aspecte.

Dreptatea se bazează pe obiectivitate, lucru ce implică o selecție valorică care elimină factorii perturbatori „ce pot masca sau distorsiona asimilarea adevăratelor esențe și legități sociale și naturale”. Dreptatea nu poate exista de una singură „așa cum nu există dragoste de unul singur, sau credință de unul singur, sau bunătate de unul singur”. (Eugen Ionescu)

Nu putem rezolva problema dreptății numai învățând să trăim în ea. Așa se învață să avem verticalitate, să avem acea autonomie umană când dreptatea pătrunde în sufletele noastre adresându-se gândurilor, problemelor, durerilor și nevoilor lumii în care trăim. Dreptatea se poate face dacă gândim lucrurile și „la nivel spiritual”, s-o legăm de gândirea și limbajul nostru, de trăirile din interiorul nostru care duc o luptă continuă „între ceea ce ai vrea să fii și să pari ceea ce ești de fapt sau ceea ce ești capabil de a fi”. (Dr. Cătălina Tudose)

De fapt „limbajul vizual creează realitatea”. Adevărul este de multe ori, dincolo de cuvânt, în realitatea existențială, undeva în adâncurile spiritului, undeva în realitatea realităților care se situează în fața noastră și prin relația și limbajul: „gândul este realitatea însăși”.

Adevărul conține acele criterii de abordare a realității de către mintea omului care nu ține cont de așa-zisele „stigmate” ale biologicului, ale cărnii, ale păcatului”, adică: „Omul nu se naște din nimic și nu ajunge la nimic”. (Dr. Mircea Piticaru)

Nu este suficient să studiem adevărul numai din punct de vedere sociologic și istoric, ci este necesar să avem ca model adevărul suprem care ne dă toate criteriile de abordare a realității deschizându-ne ochii și asupra noastră, fără să amplificăm adevărul socio-istoric.

Ființa umană evită, de multe ori, de a spune realitatea (adevărul) deoarece ea spune ceva și vrea cu totul altceva, deci, limbajul nu înfățișează felul de a fi al ei sau în multe cazuri divizează sau abstractizează realitatea, o supune unor criterii care-i oferă posibilitatea să-și atingă țelurile prin analiza unor elemente de care are nevoie.

Adevărul nu-i o problemă simplă, el este construit pe originea tuturor lucrurilor, adică de către Dumnezeu, de aceea putem vorbi de adevărul de dincolo de moarte. Pentru El nu există absență, inexistență sau distanță, mai precis elementul fantasticului.

Abordarea realității, a dreptății și adevărului se face pe baza viziunii pe care o are omul asupra existenței și asupra realului, de multe ori cum simte înăuntrul lui din punct de vedere emoțional și afectiv, pus în situația de a sta față în față cu el pentru a se acorda și regla cu realitatea înconjurătoare.

Dreptatea și adevărul îți dezvoltă capacitatea de a vedea existența într-un mod diferit, mai captivant, din adâncul ființei, în mod conștient pentru a-ți modela viața schimbând „ceea ce este necinstit, nedrept, necuviincios” în jurul tău, în tine însuți.

1. D. Roșca vorbind despre conștiința tragică susține că la temelia ei se află dublul caracter al existenței, deci al adevărului. „El se exprimă printr-o suită de elemente antinomice: inteligibil – neinteligibil; rezonabil – absurd; cu sens – fără sens; rațional – întâmplător; bun – rău; valoare – non valoare; spirit – natură oarbă; adevăr – neadevăr; dreptate – nedreptate”.[46]

Adevărul și dreptatea se pot exprima tot atât de bine și printr-un limbaj simplu „eliberat de infrastructura amplă și savantă”, ceea ce este adevărat la nivel general e și mai adevărat la nivel personal.

În împrejurările vieții, cel care iubește dreptatea este considerat un om cu o atitudine aspră, de multe ori respins și disprețuit de unii dintre semenii săi, nevoit să se considere izolat și plin de amărăciune din cauza părerilor „orbitoare” considerate contra celorlalți. Sufletul omenesc prin posedarea rațiunii este capabil de a percepe realitatea existențială fiind convins de defectuozitatea conștiinței omenești atunci când este comparată cu rațiunea divină ce-și are la infinit începutul și sfârșitul.

Adevărul, ca realitate existențială a fost explicat de către Parmenide folosindu-se de raportul dintre cugetare și Fire: „…ceva este și că în mod imposibil nu poate să nu fie sau însă că ceva nu este și că este necesar că el nu există”. (Parmenide din Elea)

Realitatea existențială este esența tuturor lucrurilor din lume, iar sufletul are o origine divină. Între gândirea omenească și realitatea înconjurătoare există un „acord” deoarece cunoașterea adevărului se face prin inteligența umană care ne convinge să afirmăm de multe ori: „există rațiune în lume”.

„A face distincție între gândire – instrument al cunoașterii – și adevărul obiectiv pe care aceasta e chemată să ni-l descopere, a examina cu pretenții critice instrumentul ca atare, pentru a vedea dacă e în stare să ne furnizeze cunoaștere adevărată etc., e închipuire vagă și arbitrară după convingerea autorului Fenomenologiei”. (Hegel)

Dreptatea are specificul său individual, are o structură obiectivă în domeniul comun al cunoștinței și al vieții care se fundamentează printr-o judecată de valoare severă de esență pentru redarea liniilor rațiunii în încercarea de a descoperi adevărul.

Pentru a face dreptate trebuie să stabilești „lanțurile deductive” la fel ca ideile logice ce se deduc unele din altele pentru a demonstra realitatea și formele sale de existență fără a ține seama de unele cauze ce aparțin unui „univers exterior ostil” care înlătură sinceritatea printr-un „complex de idei și de imagini, de sentimente și senzații”, prin abstracțiuni și credințe dogmatizate, neadmițând raporturi între gândirea logică și fabulație și dezechilibrul între formă și conținut. Minciuna are un caracter abstract și rece bazat pe sentimentalism, pe interese personale, pe zone de umbră și pe zone violente ce produc durere și necaz celor mulți datorită unei minți diabolice fanteziste creatoare de imagini sumbre și opace ce nu pot reda „omul și reprezentarea spiritului său”.

Adevărul există în om și de aceea aspiră mereu spre perfecțiune având încrederea că poate construi frumusețea și armonia pe pământ.

În descoperirea adevărului nu-și au loc investigările speculative, ci numai aflarea rațiunilor ce nu agită sufletele și stările calme ascunse dincolo de liniile dușmane, în zona aspirațiilor spre puritate.

Dreptatea ar necesita să fie un exponent al adevărului integral după felul cum este percepută de conștiința întregii lumi, dar în vremurile cruzimilor dimensiunile comportamentului uman nu mai țin cont de acest lucru esențial de al apăra și a-l consola pe om, copleșindu-l cu „întunericul camuflajului, de tenebrele oarbe ale spiritelor acelora care resping lumina și adevărul” distrugând plenar arta umanității.

„Să-ți cheltuiești cu generozitate viața căutând să găsești fărâme de adevăr mânat de pura intenție de a le găsi, să lupți pentru a realiza crâmpele de bine și frumos și să nu ai siguranța că străduința și jertfa ta au într-adevăr un rost, iată, cred, supremul grad de libertate interioară ce poate omul să atingă! Iată puterea sufletească cea mai mare, iată moralitatea cea mai înaltă!”[47].

Gândim să fim drepți că numai așa putem avea mai mulți sorți de izbândă, adică gândim să putem ieși din starea de subiectivitate aducând argumente justificative, gândim pentru a ne convinge de esența existenței raționale, gândim pentru a face legătura cu toate celelalte, gândim pentru a intra în lumea inteligibilă a ideilor, gândim pentru a face deducții, gândim pentru a descoperi adevăruri obiective, gândim pentru a demonstra raționalitatea lumii exterioare, gândim pentru a găsi fericirea și bucuria, gândim pentru a găsi acea legătură specială cu spiritualitatea, gândim pentru a comunica cu ceilalți și a rezolva problemele sociale, gândim pentru existența noastră ca persoană integrală și mai gândim „pentru ca să ajungem să trăim cu același sentiment al prezenței lui Hristos ca și primii creștini”. (Dumitru Stăniloae)

O viață omenească face ecouri în „lumea unitară, perfectă și sferică” prin dreptate și adevăr, fără nici un fel de influență orientată spre falsul ce ar respinge încrederea în sine pentru a ajunge la adevăr.

Ceea ce este socotit ca real te conduce să găsești un drum valabil obiectiv, perceptibil în direcția cunoașterii adevărului, fără să-ți creeze îndoieli și gânduri de scop ce duc la inventarea minciunii care face abstracție de valoarea morală a omului.

Omul este în stare să-și exteriorizeze lucrurile de sine însuși atunci când dreptatea este împletită cu simț și tradiție și cu „credință nezdruncinată la convingerea că prin această reflecțiune ar trebui să se poată găsi adevărul general valabil”. (Socrate)

Adevărul îl trăim mai intens atunci când observăm că el a fost plămădit dintr-o substanță morală foarte concentrată inspirată din mirajul adevărului suprem, cu trăsături inconfundabile ce scot la iveală legăturile secrete dintre vii și morți, dintre viața de aici și viața de apoi.

O simplă buclă din adevăr își îndreaptă cumva privirea vigilentă la minciuna îngropată în camuflaj ca un semnal suplimentar ce descoperă o serie întreagă de detalii concretizate în acțiuni, gesturi și cuvinte care întregesc adevărul pur. Adevărul își revendică cu o deosebită fermitate dreptul de a cerceta minciuna prin mijloace proprii și de a demonstra eșecul ei prin „abaterile de la conduita rațională” asumându-și cu dârzenie această misiune.

„Nimeni nu începe cu propria sa gândire”. (N. Hartmann) Dreptatea într-o societate depinde foarte mult de „modalitățile de gândire și acționare” (Marx) și de cultivarea valorilor adevărului care trebuie să ocupe „poziția solară în universul creației umane”.[48]

Adevărul și dreptatea răstoarnă minciuna cu capul în jos constituind cea mai importantă cale care duce la cunoașterea societății prin eliminarea speculațiilor, a inegalităților și a efectului iluziilor propagate în rândul oamenilor. În societate, o ideologie „se va naște din dorința, din pasiunea de a avea dreptate”[49], în timp ce Lapierre face următoarea precizare: „O ideologie este un ansamblu de reprezentări colective prin care se afirmă o ierarhie de valori”.

Dreptatea este o componentă esențială a adevărului ca entitate spirituală ce o putem compara cu îngerii Soarelui care ies din Soare și se întorc tot în Soare, cu toate că este dependentă de condițiile materiale ale vieții sociale, adică, nedreptatea este tot nedreptate, indiferent de epoca socială în care trăim.

De multe ori dreptatea se stabilește în funcție de raporturile spontane dintre indivizi, independente de voința lor, reflectând de fapt relațiile sociale ale epocii în care trăiește omul, influențată de mișcarea puterii de stat.

Dreptatea este aparent liberă, atâta timp cât nu este suprimată în totalitate sau dominată de abstracții care încearcă să o motiveze prin acea relație, imposibilă, de egalitate socială. O astfel de egalitate ar însemna să muncim la fel, să gândim la fel și să murim atunci când împlinim o anumită vârstă stabilită de noi și nu de divinitate. Pe Pământ există o singură egalitate, acea egalitate prin care toți suntem egali în fața lui Dumnezeu. Cu toate că toți suntem egali în fața Legii, această egalitate nu se poate realiza oricât de corecți ar fi cei ce o aplică. Numai Dumnezeu poate împărți dreptatea după cum merităm.

În mintea noastră avem reprezentări, iluzii, așteptări și idei în baza cărora acționăm drept sau mai puțin drept, de multe ori fără să ne gândim la factorul divin, adică fără „lupta împotriva unor fantome, iluzii și deghizări fără consistență și eficiență…”. (Marx) și fără a ține cont de „latura bună, pozitivă sau latura rea, negativă”.

De multe ori gândim și afirmăm numai ce ne convine și ne place, fără să ținem seama de cauzele determinante și de legile care guvernează realitatea concretă, făcând ca „adevărul” să depindă în foarte mare măsură de împrejurări, chiar dacă oglindim realitatea în formă mistificată argumentând-o prin cauze și efecte încâlcite și camuflate.

Adevărul este îmbrăcat în haine juridice și morale, este stăpân pe picioarele lui ca o forță care scoate în relief, în mod direct, imaginea răsturnată a falsului, călăuzită de o voință de fier invincibilă, chiar și în cazurile particulare.

Dreptatea ar trebui să aibă un singur sens, cel adevărat, fără atâtea forme și înțelesuri create artificial ce prezintă o realitate transfigurată ce nu completează cel puțin un ideal sau o existență, fie ea și mărginită. O gândire nereală distruge raporturile reale dintre oameni și funcționalitatea lor, le denaturează și le falsifică punând în dificultate înțelesul de concepție adevărată, folosindu-se de o „conștiință falsă”.

Dreptatea are mai multe dimensiuni cu merite incontestabile prin care se justifică realitatea și importanța valorilor în societate, cu multă obiectivitate.

Inteligența omului are un câmp legitim de apărare a dreptății care instituie o opoziție netă în fața minciunii, fundamentată pe o cunoaștere profundă a realității, a valorii și obiectivității ei. De aceea excludem posibilitatea ca minciuna să fie promovată drept adevăr pe o perioadă mai lungă de timp, ea fiind dependentă de idei relative, aproximative, trecătoare cu o notă mare de subiectivism. Obiectivitatea are ca dimensiune esențială neutralitatea pentru a face disocierile necesare între adevăr și fals, lucru ce îl poate realiza o judecată de valoare care implică legile morale.

Judecățile obiective au valoare mare și de lungă durată, nu pot fi infirmate datorită conținutului lor irevocabil și incontestabil și a caracterului lor plin de esență ce se prezintă ca niște enunțuri faptice ce nu au un spațiu de joc larg.

Dreptatea se regăsește în adevăr și efectul ei este de fapt, oglindit în armonizarea dintre obiectivitate și valoare în vederea cunoașterii realității, nu folosindu-se concluzii la imperativ și constatări la indicativ cu bună știință prin care se încearcă excluderea justificată a judecăților de valoare și a „criteriului adevărului și completitudinii”.

Purul adevăr și pura dreptate nu sunt două noțiuni abstracte obținute prin personificare de către „activitatea noastră mentală” sau un „joc gratuit al intelectului”. Adevărurile rezultă din rațiunea umană inspirată din realitatea autentică în funcție de valoarea și limitele cunoașterii, ținând cont de faptul că „există sfere de gândire în care este imposibil de a concepe un adevăr independent de valori și de pozițiile subiectului în contextul social”. (Karl Mannheim) Încă din clipa nașterii sale adevărul a devenit măreț și cu o fascinantă strălucire ce apare în fața ochilor noștri „ca un munte magic” din care țâșnește „un palmier cu trunchi vânjos și aurit”.

Prin adevăr se descoperă fericirile realității care confirmă „fragila structură sonoră” a minciunii ce se scaldă într-o fatalitate fără realitatea realului ce produce acea mare ruptură între „lumea adevărată” și „lumea falsă”. Există în minciună o năzuință formală care produce tristețe umanității prin măștile personale ale mincinoșilor provocând multă incertitudine și nebunie.

Adevărul te face să simți că ești înzestrat cu două feluri de intelect, un „intelect pasiv” care este muritor și un „intelect activ” care este „un fel de stare cum e lumina” (Aristotel), nemuritor și veșnic. „Adevărul constă în identitatea intelectului cu esența lucrului cunoscut”.[50]

Dreptatea este uneori neputincioasă datorită condițiilor sociale care îi dau un conținut particular și al unei cauze exterioare care creează ceva ireal, sentimentul de ceva neadevărat ce obstrucționează calea spre recunoașterea adevărului, spre acel „sentiment al realității”. Este esențial să crezi în dreptate și să ai încredere în ea, să-ți răspândească în suflet sentimentul înfricoșător față de minciună și nedreptate ce se manifestă prin șocuri și convulsii.

Dreptatea nu poate fi un mister, ea înseamnă „de fapt cu totul altceva decât a-ți fi frică” adică nu poate exista o „teamă” de dreptate care de la început nu pornește pe un drum greșit fiind un drum specific spiritului omenesc stăpânit de o formă de atracție exercitată asupra omului.

Există o diferență calitativă între dreptate și fals identică cu cea dintre „plăcere” și „neplăcere” deoarece prin dreptate sufletul se destinde și se bucură, se înnobilează, se umple de esență, de pasiune și de elan.

Dreptatea este trăită și reliefată într-un mod cu totul special în care reacțiile și sentimentele ce-i corespund ei nu se pot transforma pentru a-i corespunde nedreptății în mod natural deoarece această transformare frapează și uimește prin gesturi ciudate și surprinzătoare, de neînțeles, problematice, fără principii inteligibile.

Adevărul trebuie cunoscut îndeajuns în adâncimea sa cu toate că el nu are sfârșit și început și prin el se desăvârșește plăcerea de a trăi; el nu se schimbă și nu se transformă de la o zi la alta producând teamă și durere, iar dacă o singură picătură de adevăr cade în lumea minciunilor, ea se transformă automat în adevăr curat. El este o esență ce te face mai puternic și mai bun, este un lucru aparte care face ca lumina zilei să fie mai limpede iar stelele să-și păstreze strălucirea și în amiaza mare, este ceva ce nu are termen de comparație, este ceva ce lasă în suflet o impresie atrăgătoare și stârnește un sentiment ce aduce fericire.

Rezonanța adevărului stârnește reprezentări perceptibile ce influențează sentimentul datoriei morale ignorând minciuna într-un mod original, cu un conținut calitativ specific ce nu-și permite să se destrame și să dispară.

Este necesar să ai suficiente dovezi pentru a delimita adevărul de fals şi să nu foloseşti acel lanţ întortocheat ce te face să nu mai poţi selecta formele şi dimensiunile adevărului şi să găseşti o cale pentru a învinge dificultăţile fără să foloseşti metafore în locul posibilităţilor de a separa treaptă cu treaptă, adevărul de fals.

Nu se poate spune despre adevăr că el poate exista pe nedrept deoarece el există prin „minte, suflet, creier şi trup” şi supravieţuieşte întotdeauna în lupta cu nedreptatea, nu din întâmplare oarbă sau din voinţa unor scopuri precise.

În căutarea dreptăţii este necesară o cantitate de energie mare şi un mod de gândire sănătos în concordanţă cu regulile morale ale lumii exterioare bazate pe dovada lucrurilor văzute pentru a aduce echilibrul social şi să producă rezultate pe care le putem atribui doar inteligenţei umane sau vieţii.

Adevărul subiectiv „se trăieşte, se cucereşte prin spirit şi se plăteşte, dacă e nevoie, cu preţul vieţii”[51] şi contrazice adevărul raţional fără să nege utilitatea şi obiectivitatea. Kierkegaard susţine că adevărul „nu este introdus în individ din afară, el există în interiorul său”. Pentru el Hegel este un „vrăjitor malefic care a condus o întreagă generaţie pe drumul idolatriei obiectivităţii în detrimentul subiectivităţii”.[52]

Dreptatea domină prin acţiunea sa şi prin activitatea actualizării sale, prin faptul că este adevărată şi nu falsă, prin faptul că ea exprimă o realitate, este invulnerabilă faţă de minciună dacă nu o supunem unei jurisdicţii extralogice.

Fiinţa umană interpretează adevărul şi dreptatea ca pe două simboluri primordiale ale existenţialităţii umane pe care întotdeauna luptă să le descopere şi apoi să le impună spiritului deoarece „limbajul nu le poate cuprinde cu aceiaşi exactitate”.[53]

Chiar dacă în societate bântuie fel de fel de crize şi angoase şi mari speranţe în „schimbări spectaculoase”, dreptatea socială este o necesitate stringentă care trebuie întâlnită la tot pasul ca o ilustrare a construcţiei spirituale ce poartă amprenta unei interpretări juste şi ne pune de multe ori o mulţime de semne de întrebare adresate esenţialului şi specificului pentru elucidarea „demersurilor sale deductive” în descoperirea realităţii înconjurătoare.

În căutarea adevărului trebuie să insişti, să cercetezi şi să găseşti greşelile, să-l cunoşti şi atunci când nu-l suporţi, să nu-l părăseşti niciodată, să faci sacrificii pentru a-l cunoaşte, să nu-ţi fie ruşine de el şi atunci când ţi se pare că e dezgustător pentru tine.

Adevărul şi minciuna pun în faţă două fapte care au drept specific contradicţia dintre ele şi se poate afirma cu toată certitudinea că ele nu există decât „una în raport cu cealaltă”. Adevărul şi minciuna se contrazic în permanenţă şi există numai într-un raport reciproc, unul în detrimentul celuilalt, adică adevărul respinge minciuna şi minciuna respinge adevărul operând în acelaşi timp „în mod paradoxal”, „o disjuncţie noncontradictorie, ea însăşi factor al existenţialităţii logice”.[54]

Raţionalitatea morală a fiinţei umane îi lărgeşte orizontul de gândire şi de înţelegere a „valorilor logice pure” ce nu mai pot fi ascunse vederii din cauza „dinamismului diversităţii” lor ce-l capătă prin descoperirea de noi adevăruri.

Dreptatea te face să-ţi asumi liber o anumită cale spre adevăr şi raţiune, conştient fiind că această cale impune necesitatea „dezvoltării cunoaşterii” realităţii şi un efort logic cu un drum verificabil din care nu lipsesc imaginile vizuale circumspecte ce realizează vizualizarea celor mai „abstracte probleme”, punând „semnul egal între conceperea imaginativă şi adevărul obiectiv”.

De multe ori imaginea ţine locul raţionamentului şi de aceea ea devine foarte bogată în căi şi mijloace ale dreptăţii, dacă acestea nu sunt înfundate şi nu te împiedică să-ţi servească la descoperirea realităţii. Spiritul raţional critic clarifică şi modelează dreptatea în faţa nedreptăţii, care automat devine nesemnificativă, vulgară şi lipsită de bunul simţ.

Clarificarea dreptăţii este legată de logica contradictoriului, antrenând părerile celorlalţi: „Omul care nu cunoaşte decât propria sa părere nu cunoaşte mare lucru”. (Mill)

Într-un fragment al „Fărâmelor filosofice” Kierkegaard conclude: „Fiindcă dacă adevărul trebuie învăţat, trebuie să presupunem că nu există, trebuind învăţat, el trebuie deci căutat”.[55]

Fireşte că realizarea dreptăţii depinde în cea mai mare parte de societate şi de fiecare individ în parte. Omul este fericit când dreptatea se opreşte şi la el, lucru ce presupune realizarea omului total fără să fie considerat un total al plăcerilor biologice. Omul drept nu se scaldă în minciună, el se bucură de o satisfacţie sufletească superioară şi datorită unui criteriu de apreciere morală social – obiectivă care depăşeşte cu mult limitele subiectivităţii, bazându-se pe raportul dintre existenţa umană şi conştiinţa umană.

Dreptatea personală este dependentă de dreptatea socială şi de dreptatea universală atunci când nu există o „confruntare” între cele trei forme, adică când nu există „…ruptura între conştiinţa de sine a omului şi obiectivitatea faptei…”[56], ci ele devin o unitate.

Suntem datori semenilor noştri să promovăm dreptatea şi să ucidem minciuna deoarece ea reprezintă o „necesitate morală” de natură suprasensibilă care necesită multă stăpânire de sine şi multă voinţă omenească.

Dreptatea este strâns legată de morală chiar şi atunci când omul face nedreptate deoarece el vede dreptatea şi o aprobă, dar face nedreptate justificând acţiunile sale prin porunca sau îndemnul şefilor, conştient fiind că societatea înlătură şi sancţionează astfel de acţiuni.

Munca cinstită şi respectarea eticii şi echităţii conduc la responsabilitate individuală, adică primii vinovaţi pentru săvârşirea nedreptăţii o poartă autorii direcţi ai faptelor nedrepte, deoarece ei înţeleg şi aprobă nedreptatea şi ştiu să separe dreptatea de nedreptate şi că moralitatea dreptăţii exprimă expresia dreptăţii morale autentice.

Este necesar ca dreptatea morală să fie un scop în sine, de aceea esenţa fenomenului de dreptate morală nu putea fi ocolită de marii gânditori care pun mare accent pe mijloacele prin care iese la suprafaţă dreptatea ascunsă (voinţă, intenţie, convingere şi sentiment pozitiv corespunzător). „Chiar când e vorba de realităţile numite interioare sau psihologice, atribuite subiectului, ele pot fi considerate ca adevărate în măsura în care sunt obiective, adică obiect al cunoaşterii, sau reale în măsura în care sînt un adevăr obiectiv, independent de subiect”.[57]

Dreptatea morală ascunsă este scoasă la suprafaţă când se deschide interioritatea sufletească care în acel moment nu mai ţine cont de interesele individuale şi de influenţe în rezolvarea problemelor generale ale societăţii.

Una din importantele valori morale este dreptatea care se modelează ţinând cont de cerinţele vieţii care umanizează fiinţa umană pentru a nu se identifica cu interesele meschine şi mărginite ale societăţii.

Dreptatea morală îl face pe om să fie „drept”, ea este „…o necesitate a fiinţării determinate a omului faţă de alt om, a raportării lui ca om faţă de alt om, necesitatea comportării sociale sau ca fiinţă socială a omului faţă de alt om”[58]. Ea este utilă şi folositoare fiinţei umane deoarece prin ea se afirmă „esenţa umană a omului” de a renunţa la tendinţele de răutate faţă de ceilalţi oameni prin rezolvarea acelui conflict intern care este clădit pe sforţare şi dominare de sine pentru a ieşi victorios din orice situaţie, chiar şi din situaţiile ireale. Dreptatea morală rezolvă atât situaţiile create în mod natural cât şi pe cele create în mod artificial determinându-ne să ne simţim datori faţă de cei din jurul nostru şi să renunţăm la noi în favoarea lor atunci când condiţiile obiective ale vieţii ne impun acest lucru.

Nici nu-ţi dai seama ce respect îţi încredinţează adevărul în viaţă! Un respect pe care nu-l poţi preţui şi cu toate că nu e totul roz te face să ai o încredere deplină în tine deoarece el nu este ca vata de zahăr ce se topeşte într-o clipă.

Dreptatea determină relaţii interumane solide şi sănătoase care derivă din necesitatea convieţuirii sociale a oamenilor pe care îi face să nu se tachineze mereu ca la nişte amintiri vechi, îi face să-şi respecte cuvântul faţă de ei şi faţă de ceilalţi, să fie încrezători în cei din jurul lor fără să-i pună în situaţii umile pentru care să-și ceară scuze. Încrederea ta este susţinută şi de alţii şi simţi cum te ascultă divinitatea când rosteşti numai adevăruri. Te îndeamnă să nu ai rezerve când spui tot ce ai pe suflet deoarece îţi trezeşte amintiri plăcute, te face fericit şi te pune în siguranţă când se fac diferite comentarii!

Trebuie sprijinit pe cel ce face dreptate pentru gândirea lui proprie bazată pe adevăr ştiind că omul drept este binecuvântat de Dumnezeu. Cel care spune adevărul îşi poate exprima sincer sentimentele fără să-i rănească pe cei dragi chiar şi atunci când nu au perfectă dreptate.

Adevărul este inima dreptăţii. Ai senzaţia că primeşti totul înapoi atunci când eşti drept şi să-ţi îndeplineşti toate responsabilităţile fără sfială.

Adevărul şi dreptatea sunt două „concepte fundamentale în orice morală” care ne ajută să definim şi să explicăm celelalte concepte morale. De fapt dreptatea este şi un bine care înseamnă să acorzi o recompensă „ proporţională cu meritul omului”, din respect pentru legea morală, adică moralul este rupt din dreptate şi din adevăr.

Adevărul se înscrie în raţionalismul elaborat de mulţi filosofi care scot în evidenţă faptul că „relaţiile dintre obiecte, dintre obiecte şi cuvinte, dintre cuvinte sunt nemijlocite” şi că „verificarea adevărului unei judecăţi se face nu numai între gând şi obiect ci şi între expresie şi obiect”. (T. Vidam)

Existenţa „se divizează în fiinţă şi realitate”, „ea nu provine din nimic, nu provine din altă existenţă, ci, reprezintă ieşirea din sine a subsistenţei ca realitatea necondiţionată”. (T. Vidam)

Dreptatea este ceva pe care cineva o poate pretinde celorlalţi în mod justificabil. „Dreptul Uman, pe de altă parte, este un drept care ni se cuvine în calitate de fiinţe umane şi nu din pricina că aparţinem unui anumit grup sau categorii social-profesionale. De exemplu, toţi oamenii au dreptul de a fi înrobiţi”. (T. Vidam)

Din exigenţele care derivă din dreptate derivă şi această teoremă a normei de aur: „tratează pe alţii numai aşa precum tu consimţi să fii tratat în aceeaşi situaţie”, adică, pune-te tu în locul lui.

Mulţumirea noastră personală este atunci când se face dreptate şi nu trebuie să „maximizăm consecinţele bune” deoarece înseamnă că acţiunea lor capătă un caracter personal.

Robert Nozick vorbind despre reala posesie îndreptăţită propune: „…orice se câştigă în mod meritat prin muncă grea şi acord just este al tău” şi de aceea nimeni nu are dreptul să-și însuşească posesiune ta, chiar dacă alţii dispun de mai puţin, lucru ce pare nedrept deoarece cei născuţi într-o familie de bogaţi, sunt bogați şi aceia născuţi într-o familie săracă sunt săraci din pricină că nu pot depăşi povara sărăciei. Niciunul dintre noi nu ne dorim să ne transpunem în situaţia poverii unei familii sărace.

„Cum s-ar cuveni să trăim” este o expresie a unui important adevăr moral ce ocupă un rol central în cuprinsul gândirii morale recunoscută ca etalon în rezolvarea conflictelor în care sunt „implicate atât scopul cât şi cooperarea interumană” (T. Vidam)

Dreptatea cere imparţialitate, adică neglijând implicările individuale judecăm dacă un act este drept sau nu pentru o persoană. Raţionalitatea morală te împinge spre învăţarea şi respectarea normelor într-o existenţă autentică şi reală, adică te conduce la o raţiune adevărat explicată prin idei clare. Dreptatea autentică înseamnă într-un fel sau altul justificarea egoismului şi subiectivismului a unor, interese meschine.

Dumnezeu nu e nedrept cu noi şi nu se îndoaie nimeni în această privinţă. Dreptatea divină răspândeşte linişte în jur chiar şi atunci când ţi-e greu să faci dreptate deoarece eşti între ciocan şi nicovală, adică trebuie să-l umileşti pe cel ce minte văzând că acesta încearcă cu orice preţ să se răzbune pe tine.

Eşti conştient că lupţi pentru adevăr şi împreună cu adevărul. Ai ameţeli şi îţi vine slăbie când te chinuiesc remuşcările că nu ai fost drept și de aceea nu trebuie să te laşi influenţat în căutarea adevărului, nici atunci când ţi se întind multe capcane pentru a împiedica descoperirea lui.

De multe ori crezi că eşti neputincios şi ești obligat să-i minţi pe cei din jur, să te porţi necuviincios cu ei când vezi ce greu e să dezvăluieşti adevărul şi să obţii dovada pentru a demonstra adevărul. Nu-ţi poţi pierde speranţa deoarece adevărul iese întotdeauna la iveală atunci când urzeşti un plan iscusit care să nu dea greş sau care să te facă să cazi în propria ta cursă. Dreptatea morală presupune înlocuirea răului cu imoralul care se opune „legilor aprecierii şi reglementării morale”. Pe lângă contradicţiile dintre bine şi rău dreptatea morală mai cuprinde şi alte contradicţii: „drept şi nedrept, echitabil – inechitabil, cinstit şi făţarnic, harnic şi leneş etc.”, adică nişte aspecte particulare ale contradicţiilor dintre bine şi rău ce dau esenţă specifică moralului.

Raportul dintre drept şi morală presupune o tratare de pe poziţii democratice care scot în evidenţă faptul că „dreptul este inferior moralei” din punct de vedere spiritual.

„Ceea ce se cere din punct de vedere juridic este o obligaţie. Datoria însă cade sub unghiul de vedere moral”.[59] Realizarea datoriei morale şi a normelor sale presupune o etică caracteristică şi obiectivă ce are ca intenţie „fericirea şi suferinţa celorlalţi”.

Îndatoririle faţă de ceilalţi „au la bază sentimentul că ceilalţi nu sunt persoane abstracte, ci trebuie considerate concrete şi egale cu noi, că trebuie să privim fericirea şi suferinţa lor ca pe ale noastre şi să dovedim aceasta prin sprijin activ”.[60]

Cunoaşterea realităţii obiective în totalitate este o năzuinţă care ne conduce la cunoaşterea adevărului absolut, definit numai din punct de vedere spiritual. „El trebuie să fie prezent fie prin simţurile externe, fie prin spiritul lui…”.[61]

„Realitatea raţională a dreptului” este justificată de Hegel prin realitate socială deoarece prin faptul că gândeşte „omul poate preface realitatea – natura sau societatea”.

Dreptatea a devenit un obiect al gândirii umane în concepţia lui Hegel: „Exprimarea gândurilor obiective desemnează adevărul, care trebuie să fie obiectul absolut, iar nu numai scopul filozofiei”.[62]

Atunci când recunoaştem realitatea obiectivă a binelui şi a răului şi a contradicţiei raportului lor reciproc înţelegem valoarea semnificaţiei dreptăţii.

Dreptatea asigură siguranţa temporală şi spaţială deoarece ea se poate exprima prin ceea ce e mai bun, mai însemnat şi mai adevărat, indiferent de împrejurările particulare şi de reacţia generală, pe baza „soluţionării concrete şi complete a mecanismului obiectivării”.

„Gândurile obiective” te conduc spre dreptate şi adevăr şi reflectă realitatea obiectivă care sfârşeşte transformând „materia în idee”, adică reprezintă „esenţa lucrurilor” şi semnificaţia valorilor autentice.

Dreptatea face ca omul să se raporteze faţă de alt om şi să identifice ideile adevărate „nu numai pentru lumea care există, ci şi pentru toate lumile care sunt numai posibile”.[63]

Modalităţile de realizare a dreptăţii presupun o judecată obiectivă, critică şi deschisă ce distinge dreptatea de nedreptate orientată spre dobândirea netulburării sufleteşti.

Adevărul nu este ceva ce se consumă; el rezolvă singur problemele şi nu te pune în situaţia să-ţi dai cu părerea sau să te fereşti de cineva deoarece spui tot ce ai pe suflet fără să ai nevoie de intervenţia altcuiva.

Rostind adevăruri îi faci pe cei din jur să te înţeleagă, nu eşti îngrijorat şi nu e nevoie să faci mare caz când spui adevărul deoarece e totul normal, o totul în ordine. Când rosteşti adevărul eşti sincer şi sigur pe tine, lămureşti toate neînţelegerile, te bucuri pentru fericirea semenilor tăi şi nu laşi pe nimeni să măsoare timpul în locul tău chiar dacă el (adevărul) devine o problemă îngrijorătoare pentru mincinoşi.

Justificarea acţiunilor individualiste nu sunt întotdeauna conforme cu cerinţele dreptăţii deoarece uneori scot în evidenţă egoismul uman care diminuează obiectivitatea, conţinutul şi forma dreptăţii.

Subiectivitatea are un caracter individualist și nu respectă principiile de conduită şi de viaţă, conţinutul şi semnificaţiile lor şi nu ne lasă să ne lepădăm de interpretările şi părerile noastre particulare ce sunt de multe ori inaccesibile gândirii sănătoase, o gândire „mărginită” ce te face să cazi în „contradicţia unui adevăr care totodată nu-i adevăr”. (Hegel)

Cu voia sau fără voia noastră, gândirea umană nu poate fi ruptă de „complexul necesităţilor materiale”, lucru ce dă o anumită notă de subiectivitate dreptăţii deoarece conceptul subiectiv îl face pe om să se opună realului: „…certitudinea de sine, proprie subiectului în existenţa lui, determinată în sine şi pentru sine, este certitudinea realităţii sale şi a irealităţii lumii…”.[64]

Adevărul e „suflet şi substanţă”, este o înălţare a unei gândiri raţionale ce obiectivează subiectivitate, este începutul şi încheierea realităţii, este un principiu just şi valoros ce nu poate deveni ipotetic şi provizoriu.

Fiecare dintre noi observăm realitatea prin criterii diferite ce depind de „dimensiunile culturii” şi de starea de spirit a celui care o abordează. Problema urâtului şi a răului aparţine de minciună care sunt de domeniul fantasticului, adică mărturii ale cruzimii minţii omeneşti „atunci când creează ceva negativ şi distrugător”. (Donald Noble)

Spui despre o lege că este dreaptă atunci când ea îi dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, după cum merită. Visezi din copilărie să fii un om drept, să devii un model pentru ceilalţi şi să înveţi din greşelile tale şi ale celorlalţi, că atunci când trăieşti în adevăr faci totul pe faţă iar egoismul afectează respectul de sine și afirmaţiile mincinoase au nevoie de corecţie imediată. Este curios că adevărul şi dreptatea au o continuitate reală cu toate că fiecare născut are un creier nou, îi răsună în urechi vocea adevărului încă de mic.

Prin raţiunile pur speculative nu se ajunge niciodată la un adevăr complet oricâtă voinţă ar exista, adică nu putem nădăjdui că vom izbuti tot aşa de bine ca atunci când pornim de la „fundamentul existenţei obiective”.

Dreptatea nu poate acţiona într-un spaţiu gol fără existenţa unor fapte reale legate de viaţă şi inteligenţă: „omul moare pe plan astral ca să trăiască pe plan mintal, într-o atmosferă de pace şi fericire”. (Cyril Scott)

Omul cu inima curată îmbrăţişează dreptatea şi o salvează, păşeşte şi o simte cum există peste tot fără să simtă că există pericolul să-i scape în mâna acelor monştri minusculi mincinoşi.

În căutarea dreptăţii nu se porneşte de la jumătatea drumului deoarece încă de la începutul lui se simte vuietul ei dezlănţuit, fără să facă multă agitaţie pe un glas plângăcios. Când rosteşti cuvinte drepte nu bombăneşti şi nu rămâi încremenit căutând cu privirea pista de fugă pentru a scăpa de încâlceala provocată.

E greu să lupţi cu morile de vânt pentru a obţine dreptatea cuvenită şi de aceea eşti înnebunit aşteptând-o să vie la tine; o aşteptă la fel ca pe iubită: „unde eşti rază de soare?/ Ochi frumoşi şi buze dulci,/ De ce rătăceşti tu, oare?/Printre vise, o splendoare!/ Pe-al meu umăr să te culci” (Giuliano Gemma)

Dreptatea are întotdeauna ochii limpezi şi aleargă în linie dreaptă fără să facă mult zgomot sau să se comporte ciudat în nici o situaţie. De multe ori nu scoate nici o vorbă până ajunge la capătul drumului creând impresia de multe ori că face gimnastică ca apoi să se amuze de neputinţa nedreptăţii şi de lipsa de condiţie fizică pentru a ajunge la capăt. Se amuză de nedreptate şi creşte în dimensiune, apoi, fără multă insistenţă şi cu înverşunare îi ocupă locul și-o alungă fără explicaţii şi contraziceri. O sorbeşte din câteva înghiţituri fără să o savureze pe aşa o năucă ce înainte era plină de nerăbdare, de lipsă de bun simţ, care încearcă să convingă pe cei din jur că se află undeva în zona adevărului în timp ce raţiunea se îndoieşte mereu de poziţia ei.

Toate conceptele folosite în teoretizarea dreptăţii trebuie să aibă incidenţă asupra vieţii noastre fără să fie reduse la manipulări, la jocuri speculative sau la exerciţii simple de virtuozitate.

„Adevărul este ceea ce explică şi justifică un fenomen. Adevărul dintâi sau cel de pe urmă sunt simple ipostaze necesare funcţiei noastre logice”[65].

Omul drept nu se poate simți fericit în mod particular, adică să devină „…un umorist mulţumit de poziţia în care se află pentru un moment…” (Kierkegard)

În măsura în care încercăm să fim drepţi simţim cum vine o voce de sus să ne întărească: „orice efort sincer al credinţei, orice ascultare adevărată, orice mişcare de întoarcere vor fi încununate de Duhul”. (Dumitru Stăniloae)

Încadrarea omului în limitele dreptăţii îl face să-şi descopere „adevăratele dimensiuni” şi „adevăratele posibilităţi ale naturii lui”.

O persoană ce trăieşte în dreptate iradiază lumina ei spre tine creând o „unire fără identificare” care îi menţine în „comuniune unii cu alţii şi cu Dumnezeu”. (D. Stăniloae)

Nu trebuie să trăieşti numai pentru tine şi pentru propria ta bucurie dacă te consideri un om drept, deoarece cazi în acea formă gravă a egoismului orgolios şi ajungi să nu-ţi mai recunoşti greşelile şi să ignori consecinţele acestui fapt.

Ca să dobândim dreptatea trebuie s-o căutăm şi să-i ajutăm şi pe ceilalţi s-o găsească trecând peste toate obstacolele ce ne împiedică pentru a deveni oameni adevăraţi, deoarece „în societate, e de ajuns să fim oameni”.

Adevărul te ajută să trăieşti în profunzimile misterelor existenţei şi în infinitul personal tinzând să înţelegi mereu greutăţile celorlalţi, adică „adevărul nemărginit care luminează din ce în ce mai mult sensul existenţei”. (A. Dumitru Stăniloae)

Omul drept este „om şi nimic altceva”, este o fiinţă dornică să cunoască realitatea, este cel ce leagă inteligenţa de cuvântul rostit şi auzit şi luptă pentru a cunoaşte cauzele şi principiile tuturor lucrurilor ce-l înconjoară. Adevărul trebuie privit ca esenţă a lucrului: „Acest lucru ar fi substanţa, substrat al atributelor contrarii se s-ar perinda, esenţă comună a contrariilor” şi „Adevărul şi falsul nu sunt în lucruri, lucrurile nu sunt ele visele adevărate, cum sunt de pildă bune”.[66]

Dreptatea şi adevărul presupun raporturi între ele şi între ele şi personalitatea umană. Destinul dreptăţii este hotărât de moralitatea de pe pământ, fără să confunde dorinţele proprii cu realitatea obiectivă. Aspiraţiile şi acţiunile morale sunt de ordin spiritual şi prin ele dreptul primează forţa, adică nu dictează legile biologice în satisfacerea propriilor lor interese.

Mersul lumii mai departe este împins de aceste motive de conduită în realizarea dreptăţii pentru a da viaţă valorilor spirituale care aduc un anumit grad de siguranţă a zilei de mâine. Valorile spirituale nu se nasc sub „presiunea brutală a unor nevoi străine de ele” şi fără întreţinerea unei relaţii cu mediul înconjurător sau mai bine spus o „interiorizare spirituală a existenţei”. (D.D. Roşca)

Independenţa dreptăţii depinde de satisfacţia materială a celor ce o împart deoarece se ţine cont de faptul că domeniul material hrăneşte sfera spirituală, adică ajută inteligenţa să raţionalizeze unele porţiuni iraţionale care trec prin stomac. Oricât de ridicat ai avea moralul nu poţi fi drept cu ceilalţi atâta vreme cât tu „nu ai ce mânca şi ce purta”, adică să stai şi să judeci drept pe linia dintre raţional şi iraţional fiind în această situaţie.

Omul zilelor noastre îşi compune „un univers al dreptăţii” chiar dacă viaţa este provizorie şi natura e indiferentă. Cu toate acestea „existenţa are într-adevăr un sens”, chiar dacă „n-are sensul pe care l-am fi dorit noi oamenii”.

„Admiţând că adevărul nu se descoperă, atunci ce găseşte omul dincolo de adevărurile construite în lumea determinată? O libertate fără adevăruri sau virtualitatea adevărurilor? Ipoteza aceasta l-ar obliga să reconstituiască – de fiecare dată când se retrage pe poziţiile libertăţii – adevărul de la început... Sau numai îi dă o perspectivă originară asupra adevărurilor realizate, posibilitatea confruntării lor cu nimicul şi deci o judecată absolută asupra lor?”[67]

Afirmaţia că orice banalitate poate fi un adevăr ne aduce un mesaj de experienţă inedită cu toate că el nu îmbogăţeşte cu nimic experienţa umană. O potrivire de gânduri nu exprimă întotdeauna un adevăr deoarece adevărul nu este o descoperire, ci o construcţie.

 

 

 

[1] Noul Dicționar Universal al limbii române, Editura Litera Internațional, București, 2008, p. 462.

[2] MIC DICȚIONAR FILOSOFIC, Ediția a II-a, Ed. POLITICĂ, București, 1973, p. 356.

[3] G.W.F. HEGEL, “Fenomenologia spiritului”, Traducere de Virgil Bogdan, Editura IRI, București, 1995, p.445.

[4] Isidor Mărtinică, „Etica doctrinei sociale creștine ”, Ed. Universității din București, București, 1999, p. 46.

[5] G.W.F. Hegel, Enciclopedia științelor filosofice – Logica, p.297

[6] G.W.F. Hegel – „Filizofia spiritului”, Partea a treia, Traducere de Constantin Floare, Ed. Humanitas, București, 1996, p.296  

[7] Hamlyn, D.W. – On necesary truth, art. în revista „Mind”, Oxford University Press, 1961, p.516

[8] Vasile Muscă, Vârsta rațiunii, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012, p. 49.

[9] Idem, p. 55

[10] Quelques grandeurs secretes, „Les Nouvelles Litteraires”, 6 Iunie 1931

[11] Anton Dumitriu, ALETHEIA, Ed. Eminescu, Bucureși, 1984, p. 7.

[12] Descartes, Principia philosophice. I, 48

[13] Kant, op. cit. Eeinleitung, VII;

[14] W. James, L’ideéa de vérité, trad. frane., Prétace (Felix Alcan, Paris, 1913)

[15] M. Heidegger, Sein und Zeit, p. 214-218

[16] Op. cit., p. 218 - 219

[17] Op. cit., p. 219

[18] Hesiod, Theogonia, v. 27-28

[19] JACQUES D’HONDT, Hegel secret, Ed, „AGORA”, IA;I, 1995, P. 78

[20] CIORAN, Sfârtecarea, Traducere de VLAD RUSSO, Humanitas, 1995, p. 168

[21] HEGEL, Fenomenologia spiritului, Traducere de Virgil Bogdan, Editura IRI, București, p. 279

[22] K. Marx și F. Engels, Opere, vol. 20, Ed. Politică, București, 1964, p. 86

[23] K. Marx și F. Engels, Opere, vol. I, Ed. Politică, București, 1960, p. 6

 

 

[24] Alfred Taraski, Adevăr și demonstrabilitate, Epistemologia, Orientări contemporane, Ed. Politică, București, 1974, p. 294

[25] I. Kant, Logica generală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, p. 105

[26] Sfântul Ioan Gură de Aur, Puțul. Cuvânt la bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Buzău, 1833, p. 379

[27] Filozofie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 366

[28] Rudolf Steiher, Adevăr și știință, Editura Triade, Cluj, 1996, p. 33

[29] Petre Țuțea, 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, Ed. Humanitas, București, 1992, p. 90

[30] Hegel, Studii filozofice, Editura Academiei R.S.R., București, 1975, p. 289

[31] Hegel Principiile filosofiei dreptului, Editura Academiei R.S.R., București, 1969, p. 55-56

[32] Eugeniu Speranția, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj, 1936, p. 216

[33] Eugeniu Speranția, Introducere în filosofia dreptului, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Cluj, 1946, p. 301

[34] Idem, p. 305

[35] Eugeniu Speranția, Principii fundamentale de filozofie juridică, Cluj,1936, p. 213

[36] I. Demeter, I. Ceterchi, Introducere în studiul dreptului, București, Ed. științifică, 1962, p. 50

[37] Eugeniu Speranția, Considerații filosofice asupra magiei, București, 1915, p. 15

[38] Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Ed. Eminescu, București, 1987, p. 441

[39] Constantin Antoniade, Opere, Ed. Eminescu, București, 1985, p. 283-284

[40] Idem, p. 294

[41] Mihai Drăgănescu, Ortofizică, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1985, p. 407

[42] Al. Constantinescu, „Dintr-un jurnal de idei”, Ed. Cartea Românească, București, 1980, p. 53

[43] Al. Constantinescu, „Dintr-un jurnal de idei”, Ed. Cartea Românească, București, 1980, p. 39

[44] Aristotel, Metafizica, Editura IRI, București, 1966, Traducere: Șt. Bezdechi, p. 240

[45] Hegel, Filozofia spiritului, Ed. Academiei R.S.R., București, 1966, p. 326, Traducere de Constantin Floru

[46] D. D. Roșca, „Existența tragică”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 10

[47] D.D. Roșca, „Existența tragică”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 198

[48] Alexandru Boboc, Idei contemporane, Ed. Politică, București, 1983, p. 11

[49] L. Althusser, Citându-l pe Marx, Ed. Politică, București, 1970, p.260

[50] Aurel Pantea, Metamorfozele lirismului. Lirism și simbol, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011, p. 84

[51] Popa, Grigore, Existenţă şi adevăr, Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p. 179

[52] Berlet, Jean – Luc, Au – delă du désespair, Harmattan, Paris, 2005, p. 64

[53] Idem, p. 80

[54] Ibidem, p. 154

[55] Kierkegaard, Søren, „Fărâme filosofice”, Amarcard, Timişoare, 1999, p. 30

[56] Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Acad. R. R. R., Bucureşti, 1964, p. 145

[57] Stephane Lupasco, “Logica dinamică a contradictoriului”, Ed. politică, Bucureşti, 1982, p. 207

[58] K. Marx – Fr. Rngels, „Kleine äkonomische Schriften”, Berlin, Dietz Verlag, 1955, p. 96-112

[59] Hegel, Sămtliche Werke, vol. III, Ed. Glockner, p. 27

[60] Idem, p. 91

[61] Hegel, Encyklopădie der philosophischen, Wissenschaften, 1930, p. 38

[62] Hegel, Wissenschaft der Logik, vol.I, Leipzig, 1932, p. 58

[63] C. D. Broad, Five Typeş of Ethical Theory Littlefield, New Jersey, 1959, p. 271

[64] Hegel, Op. Citată, p. 477-478

[65]Al. Constantinescu, „Dintr-un jurnal de idei”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 30

[66] Aristotel, Metafizica, Editura I.R.I., Bucureşti. 1996, p.432

[67] Al. Constantinescu, „Dintr-un jurnal de idei”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980, p. 30