„Mă extaziez în faţa necuprinsei bucurii a mişcării şi apartenenţei omului la infinit. „

 Copilăria văzută prin ochii poetului Ştefan Aurel Drăgan?

Ştefan Aurel Drăgan : Dacă nu s-ar fi descoperit obligaţiile şi nevoile zilnice, din ce în ce mai greu de împăcat, aş refuza să cred că am evadat din copilărie, din paradisul din care prima pereche umană, nevinovată fiind, a fost alungată , ori poate a plecat odată cu conştientizarea erosului. Am acuzat mai înainte nevoile materiale, gândindu-mă că pe când eram prunc la tata ( mama a plecat prea devreme de la cei şapte copii, eu aveam doar opt ani), pretenţiile materiale erau frumos de simplu rezolvate, ele însele fiind atât de simplu impuse. Atunci ne simţeam mereu fericiţi. Cerul, păsările din cuib, rândunica din grajd, iepurii prinşi din ponorul făcut în omăt şi salvaţi sub eislea vacilor noastre, moriştile de pe apele dezăgăzuite ale primăverii, scalda în arşiţa anotimpului erau ale noastre, fără interziceri şi fereli, fără a da seama la nimeni...

       Lumea de atunci era şi ea mult mai liberă, mai aerisită, cu toate intervenţiile „pierdutei jumătăşi de veac”. Pe atunci colectivităţile umane nu începuseră să-şi construiască ziduri – atît fizice cât şi spirituale. Percepţia existenţei în „vatră” era funcţională. Flăcăii frecventau zilnic şezătorile, frîngăndu-le mijlocul fecioarelor, iar în sărbători, „straja” – mijlocul satului – era locul obişnuit de întâlnire a localnicilor. Ei, dar ce să vorbim de iernile de altădată!

• Adolescenţa şi iubirile unui băiat cuminte din veacul trecut ?

Ş.A.D. : Eu nu am sesizat trecerea de la copilărie la strea de adolescenţă. Cred că este foarte greu pentru oricine să delimiteze aceste strări, să pună o graniţă. Singurul reper aş putea să-l numesc atunci când am devenit licean la Satu Mare. Într-o instituţie în care copilăria mi-a fost bruscată şi anihilată de regimul cazon-concentraţional impus de emanaţii şcolilor politice, emianalfabeţi. Cu toate acestea îmi amintesc cu plăcere întîlnirea mea cu profesorul Dumitru Voicu Rusu, scriitor şi el, care mi-a deschis aripile pentru a descoperi zborul din care nu m-am mai întors şi nu mă voi mai opri – poezia. Apoi a venit cătănia, cu o altă crudă experienţă, care m-a rupt pentru o vreme de tot ce aş fi vrut să fac. În armată, acolo unde am fost eu, am învăţat să omor oameni. Sună dur, dar aceasta e adevărul. În această unitate nu am reuşit să fac nimic spre a-mi fi recunoscut vreun merit, o performanţă, astfel că la lăsarea la vatră am devenit tot soldat nefruntaş.

         Despre iubire? În toată viaţa mea iubirile s-au amestecat şi s-au respins. Unul dintre marile sentimente trăite, cel al iubirii şi al dragostei faţă de acel loc fabulos, acel spaţiu unde mă aruncam şi mă arunc, ăn singurătatea mea plină de cărţi, de reviste şi, întotdeauna cu instrumentul de însemnat şi o coală albă de hârtie în faţă. Cealaltă parte a iubirii şi dragostei aş putea să o expun astfel. Am iubit pătimaş şi sincer – o stare pe care nu am putut să o controlez nicium. Câţiva amici m-au acuzat că aş fi un contagios familist, că îmi iubesc prea categoric „râul şi ramul” meu. Au dreptate şi trebuie să recunosc că mă simt bine în această stare, fapt pentru care îi rog să mă acuze şi pe mai departe şi mai vârtos.

• Lumea cărţilor tale? Lumea poemelor, lumea ta care mai crede în basme şi gândeşte în poezii?

Ş.A.D.: Cu lumea cărţilor am luat contact prima dată în casa părintească unde în fiecare seară tata ne citea din biblia bogată, cum se numea atunci,biblie pe care o deţineau neoprotestanţii, apoi am început să buhisesc eu însumi din această carte. Dar prima carte care a înfiinţat biblioteca mea personală a fost „ Prichindel în ţara albinelor” pe care am furat-o de la bibilioteca şcolii primare din Bârsău de jos, în clasa a treia. Bibiloteca care era adăostită într-un dulap dezmembrat din fundul clasei. Acum, această carte nu o mai am şi regret enorm. Apoi lumea cărţilor mele s-a lărgit mereu. În şc oala generală din Ferneziu eram cel mai asiduu abonat al bibliotecii iar la liceu, începând din anul doi am fost adjunctul bibliotecii liceului. Despre scris? În faţa cuvântului scris rămân mereu fascinat, atras mai mult decât în faţa oricărei plăceri umane. Îmi place să citesc cu creionul şi foaia albă în mână, seara-noaptea, singur, în universul meu, cu exclusivitate. De obicei lecturez paralel mai multe cărţi şi reviste.

           Cărţile mele, câte sunt, nu au fost scrise şi publicate în grabă, însuşi debutul meu editorial a fost târziu, ci mai degrabă din nevoia de a scăpa de o povară ce mă apăsa, în ciuda unora care acuză altceva. Cele şase volume de poezie şi două de proză scurtă scoase la intervalul public m-a eliberat de anumite sarcini interioare. Poezia mea nu m-a putut smulge definitiv din încercarea de a descifra ce e dincolo de imediat. Trăiesc permanent o curiozitate care mă subjugă cu „înţelesuri neînţelese”, o spaimă continuă pentru ce se află dincolo de „minunile lumii”, dar şi un continuu scâncet pentru durerea şi suferinţa umană, şi nu numai. În unele poeme mă simt hărţuit de o spaimă enormă, copleşitoare, la gândul că dincolo de imediat primejdia neputinţei noastre este de neocolit. Cu toate acestea tot întind mâna prin fanta îngustă. Mă extaziez în faţa necuprinsei bucurii a mişcării şi a apartenenţei omului la infinit.

• Despre sentimentul religios al fiinţei?

Ş.A.D.: Nu am pretenţia unui exeget biblic. Bibilia este, într-un fel – mai ales vechiul testament – istoria poporului care locuieşte astăzi pe teritoriul statului Israel. Până la creştinism, dacii au practicat o religie monoteistă, cu regele-zeu Zamolxis. Sunt voci care acuză, vag, un sincretism religios al dacilor până la apariţia creştinismului, dar eu nu mă arunc pe acest tărâm, deocamdată. Să nu uităm că religia, de dragul recunoaşterii acestei, mai cu seamă din ambiţia conducătorilor religioşi, a produs multă suferinţă şi multe necazuri dealungul vremurilor. Nu sunt de acord cu o religie care impune obligativitate şi intoleranţă. Pornind de la acest lucru, de la intoleranţă, nu cred că aceasta este atributul religiei, dimpotrivă tocmai manifestările religioase trebuie să fie tolerante. În aceast sens, consider că nu trebuie lipiţi şi ţintuiţi de zid nici ateii, nici religioşii între ei( pe suport de confesiuni). În context, primii creştini au fost atei. Au renunţat la zei, nu?

           Omul a deventi religios în momentul când s-a izbit de neputinţa, de limita sa. Astfel, având nevoie de ajutorul pe care nu l-a găsit în universul său imediat,a descoperit un loc de salvare şi de sprijin. Ateul nu trebuie să fie confundat cu un rebel furios şi agresiv nici cu un blasfemiatro pentru simplul motiv că vrea să trăiască liber.

           Lumea de dincolo, de după? Mă refer la forma de mişcare a materiei. Dar nu totul e materie. Cât despre „lumea de după”, voi spune şi eu ca şi Iorga. „ Şi ce e după al nouălea cer? Pământul şi bucuria că ai lucrat bine pe dânsul.”

• Poet pe două judeţe?...

Ş.A.D. : Eu mi-am început ucenicia în scris la liceu în Sătmar, ca elev. De acolo am şi debutat în anul 1967 în revista Familia. Am avut şi am mulţi prieteni scriitori din acea urbe, precum am şi din Maramureş şi acum din Cluj. M-am apropiat mai mult de Baia Mare, dar nu m-am desprins de sătmăreni. Unii dintre ei au plecat puţin dincolo – Dorin Sălăjan, Vasile Savinescu, Emil Matei, Ion Bala, Ion Bledea, Ion Baias – dar mai prieteni buni pe care îi respect, îi îndrăgesc şi îi caut întotdeauna când poposesc pe acolo. Despre cetatea unde am şi loc de hodină – Baia Mare – am avut întotdeauna o admiraţie aparte. Mă refer aici la scriitori şi artişri plastici. Baia Mare are o mişcare literară – şi artistică – redutabilă şi consistentă. Sunt şcolile de artă plastică şi de literatură. Băimărenii, scriitorii, sunt oameni de valoare. Scriitorul este omul condeiului nu al unui judeţ, nici a unui trib sau a unei găşti. Punctul lui de referinţă trebuie să fie valoarea. Dincolo de toate astea eu cred că e bine să fie stabilite relaţii cu toţi oamenii de litere din ţară, cel puţin. Nu foloseşte deloc scrisului şi valorii ranchiuna şi bârfa.