Am să vă povestesc acum o istorioară despre un urs bătrân.

Ursul nostru ştia tot ce se întâmplă în pădurea lui dragă. Fiecare copac, fiecare cărare, fiecare colţisor de stâncă, fiecare butuc răsturnat, anume pentru odihnă. Doar corbii dacă îl mai întreceau în povestiri…

De mic se descurcase bine în hăţişurile pădurii. La început i-a fost mai greu la căutarea hranei, învăţase că ciupercile colorate nu sunt bune de măncat. La stupul cu miere mergea cu băgare de seamă, de frica albinelor lucrătoare. Ştia el multe lucruri folositoare... Pândise de nenumărate ori lanurile de orz tânăr şi de porumb dulce. Mâncase pe săturate, atunci cănd nimeni nu era acolo ca să îl alunge. Ce era să facă?

Trebuia să adune osânză pentru hibernarea apropiată. Nu are nici o vină că oamenii au dat buzna la hrana lui.  

Zmeurişul fusese invadat de culegători! Hribii, mânătărcile, gălbiorii, coacăzele, măceşele, murele şi afinele sfărşiseră adunate în găleţi mari. Apoi aceiasi oameni stăteau cu ele la vanzare pe marginea drumului.  

De stâna de oi şi de coteţele porcilor din sat nu s-a mai apropiat, de frica ciobăneştilor cu colţii mari şi bineînţeles de frica omului. A paţit-o el odată la o stână şi nu i-a mai trebuit. Se lecuise.

Pentru el, omul era cel mai de temut.

În pădure, se întâmplase odată că dăduse nas în nas cu omul, pe o cărare. Nu apucase să se dezmeticiească bine că se şi trezi stropit cu nu ştiu ce în ochi. Atâta usturime nu simţise el niciodată....

Aşaaa...Dar să ne întoarcem la istorioara noastră. Ursul nostru trăia de multă vreme într-o adâncitură în pământ, acoperită de buşteni, unde-şi făcuse bărlog bun de iernat. Căţi alţi confraţi nu-i jinduiseră locul dar el şi-l apărase cu îndârjire....Acolo, el cu ursoaica lui crescuseră puii. Mari fiind, plecaseră în pădure ca să-şi facă rostul lor. Ursoaica pierise de boală în urma unei răni. Călcase într-o capcană pusă de braconieri...Rămăsese singur...

De-acuma începuse să încărunţească pe la bot. Crezuse că văzuse de toate până într-o zi, cănd un zgomot mare zdruncină pădurea.

Vieţuitoarele fugeau care încotro, chiar pe sub nasul lui, fără nici o teamă. Treceau dea valma jderii, iepurii şi vulpile, cu puii după ele. Până şi căprioarele îi tăiară calea, fără să le mai pese de pericol. Chiar aşa de tare să fi îmbătrânit? Sau vor să râdă de el, punându-i la încercare dibăcia? .

-Dar ce-aţi păţit? Ce v-a apucat? Arde codrul nostru sau ce?

           - Fugi, dacă vrei sa-ţi scapi blana! catadicsi o vulpe să-i răspundă, în timp ce se îndepărta cu mare viteză....Nu mai avem casă, nu mai avem nimic!  

Un râs tocmai îşi trăgea sufletul pe-o creangă mare.

-Ce te uiţi aşa la mine? îi zise şi acesta. Crede-ne pe cuvânt şi ia-o la fugă, asta daca vrei sa scapi cu viaţă!

-Dar ce s-a întâmplat? întrebă îngrijorat ursul.

-Oamenii! Au venit oamenii! Sunt mulţi şi au unelte uriaşe cu care retează copacii. E prăpăd, ne-am pierdut vizuinile, puii ne sunt neajutoraţi pe poteci! Dispare codrul, fugi repede...

Dar ursul nostru voia să vadă cu ochii lui ce se petrece. Îşi continuă drumul până în apropiere.

Scrâşnetul trunchiurilor se auzea din ce în ce mai tare. Se iţi după un bolovan, dar nu se apropie. Văzu de departe urgia.

Copacii dragi zăceau dea valma la pământ, rostogoliţi unii peste alţii. Bărlogul lui era distrus. Buştenii uriaşi căzuseră peste intrare, căsuţa, făcută de atâţia ani, era distrusă.

Însă tăietorii de lemne l-au simţit şi începură să arunce cu ciomege după el, ca să-l alunge.

Fugi către curmătură. Aici erau urşii cei tineri şi nu era de zăbovit. Îl priveau dispreţuitor.

-Aveţi grijă, să nu ajungă oamenii şi pe la voi! Copacii cad unul după altul! Nu-i de glumă! le spuse el îndepărtându-se.

Era tare supărat. Câte amintiri frumoase avea din bărlogul lui cel vechi, câţi pui voioşi nu se jucaseră în preajma lui, la umbra brazilor falnici..

Merse mai departe până ce ajunse la râpa către apă. Era loc de adăpat şi de vânat. Aici bătea vânt rece iar soarele nu pătrundea. Trebuia să se aşeze undeva, era tare flămând.

Privirea i se îndreptă către pârâiaş. Nu mai era demult un dibaci vânător, era bătrân. Dar foamea nu-i da pace şi se apropie de apă. În luciul ei văzu păstrăvii. Întinse laba ca să-i prindă, ca un pescar bun ce se ştia că este dar....I-au scăpat printre labe!

Deacuma îmbătrânise, nu mai era dibaciul pescar de-altădată. Plecă abătut. Urcă râpa până ajunse într-un loc cu jir. Noroc că oamenii nu-l strâng şi pe acela...

Amărât din cale afară, ursul nostru îşi continuă drumul în pădure până obosi şi ajunse într-un loc cu crengi uscate. Era moale la şezut. Brazii înalţi făceau boltă deasă şi îl protejau de ploaie. Ajunsese departe de locul urgiei.

Rămase să înnopteze. Închise ochii şi-i veni în minte toată viaţa lui de urs. Se simţi pustiit, fără casă şi fără brazii lui, ce tocmai căzuseră seceraţi de topoare şi drujbe.. Simţi o moleşeala dulce şi se făcu covrig, nu-nţelegea ce i se-ntâmplă... Deodată, se făcu uşor ca fulgul de nea, alerga spre alte zări necunoscute, lăsând totul în urmă.