Dacă ne încumetăm să peregrinăm prin universul filosofiei, dacă vom însoţi gândul veşnic iscoditor al „iubitorilor de înţelepciune” şi dacă, în cele din urmă, ne vom lăsa seduşi de spiritul incandescent-ciclopian al acestora, s-ar putea să avem şansa de a ne dumiri şi a începe să credem că adevărata filosofie, mai presus de toate, ne învaţă şi ne îndeamnă să ne asumăm libertatea şi curajul de a gândi singuri, iar nu cu capetele altora !

Apoi, n-ar fi exclus ca în urma întâlnirii cu filosofia - cu problemele şi soluţiile ei, cu căutările, încordările şi truda sa nesfârşite - să ajungem să credem că ea ne cere să supunem examinării nu atât lucrurile complicate şi surprinzătoare, cu toate că şi ele merită cercetate, cât mai ales cele ce par simple şi familiare, evidente şi de la sine înţelese, în scopul desluşirii unor noi înţelesuri, mult mai adânci, mai valabile şi mai veritabile decât cele pe care ni le sugerează simpla evidenţă.

În plus, cultivând îndoiala, atitudinea critică şi interogativă, adevărata filosofie se vrea a fi străjerul spiritului liber, dându-i de ştire şi luptând pentru această redută nepreţuită a fiinţei umane. Conform vocaţiei sale, opunându-se oricărei forme de aservire spirituală, ea ne pune în gardă şi se opune oricărei dogme şi prejudecăţi ce ar împiedica spiritul să-şi caute singur calea ce duce către adevăr. Iar dacă, din nefericire, reduta e cucerită şi spiritul e aservit, filosofia adevărată nu va renunţa să ne reamintească - tot mai apăsat - datoria de a ne lupta pentru a ne elibera de „tirania obişnuinţei” (Husserl), de despotismul dogmelor şi al prejudecăţilor de tot felul.

Convins fiind de aceste adevăruri elementare, îndrăznesc să cred că o reflecţie onestă, chiar şi incompletă, pe tema prejudecăţilor este oricând binevenită şi folositoare, întrucât, nu-i aşa, mai importantă decât soluţia este problema însăşi şi calea pe care o urmăm pentru a ajunge la ea.

Mai mult, dacă vom ţine seama şi de un alt adevăr elementar pe care ni-l transmite aceeaşi filosofie, şi anume acela că nici o temă filosofică nu a fost, nu este şi nu va fi definitiv epuizată, vom găsi aici încă un motiv suplimentar care să legitimeze acest demers logico-analitic pe tema prejudecăţilor.

Or, din punctul nostru de vedere, orice problematizare şi tematizare explicită trebuie să înceapă cu analiza logico-semantică a conceptului, semnalând din capul locului, corelaţia strânsă dintre judecată şi pre-judecată. Aşa că, făcând primul pas analitic, dacă folosim corect şi onest propria judecată, vom fi obligaţi de către ea să admitem adevărul incontestabil că orice pre-judecată s-a întemeiat, se întemeiază şi se va întemeia întotdeauna pe o judecată, întrucât acea pre-judecată a fost, este şi va fi, nu contează când, o judecată ce a fost, este sau va fi enunţată de un subiect şi care, din varii motive - nu contează care - s-a fixat, se fixează sau se va fixa în mentalul colectiv, transformându-se astfel într-o prejudecată. Prin urmare, volens-nolens, înainte de a ne edifica în problema prejudecăţii, trebuie să ne lămurim cum stau lucrurile în privinţa judecăţii.

În acest scop, făcând al doilea pas analitic, pentru a evita orice formă de confuzie şi înţelegere arbitrară a acestui concept, ne vom servi de înţelegerea clasică, aşa cum o găsim exprimată la Aristotel şi Kant. Or, de la aceşti gânditori, şi nu numai, aflăm mai întâi că judecata este inseparabil legată de cunoaştere, reprezentând de fapt un „produs” al cunoaşterii, o „cunoştinţă” ce se exprimă printr-un enunţ sau o „propoziţie ce afirmă sau neagă ceva despre altceva” (Aristotel) ori care „uneşte două concepte care, de altfel, pot fi gândite separat” (Kant) şi care, în plus, „poate fi adevărată sau falsă” (Aristotel).

Pe lângă semnificaţia anterioară, acest termen mai desemnează şi „facultatea de judecată” (Kant), adică putinţa sau capacitatea noastră de a judeca, precum şi operaţiile mentale cu ajutorul cărora comparăm şi discernem binele de rău, justul de injust, adevărul de fals, frumosul de urât, etc. Aşadar, când vorbim despre judecată, e obligatoriu să avem în vedere tustrelele ei ipostaze („capacitate”, „operaţie” şi „produs” al minţii noastre).

Or, dacă tot am făcut apel la înţelepciunea marilor spirite ale umanităţii, tot de la ele mai ştim că numai judecăţile întemeiate şi care se dovedesc adevărate - adică cele validate fie de experienţă, fie în urma unor demonstraţii logico-matematice - pot revendica în mod legitim dreptul de a intra în Pantheonul cunoaşterii umane, în calitatea lor de cunoştinţe ştiinţifice veritabile (episteme). În raport cu ele, judecăţile incerte, incomplete şi insuficient întemeiate, - despre care nu putem să ne pronunţăm, cel puţin la un moment dat, cu privire la valoarea lor de adevăr - trebuie plasate în sfera opiniei (doxa), a acelor opinii despre care, aşa cum ne avertiza cândva Parmenide, ştim sigur că sunt şovăielnice, aproximative, îndoielnice şi, cel mai adesea, contradictorii şi eronate.

Pornind de la această distincţie - judecăţi ce exprimă cunoştinţe veritabile şi judecăţi ce exprimă opinii, - suntem obligaţi de către aceeaşi judecată riguroasă să facem al treilea pas şi să asociem opiniile cu prejudecăţile ! De ce ? Pentru că orice prejudecată, din punctul nostru de vedere, este expresia unei opinii, adică a unei judecăţi ce a fost enunţată cândva de către cineva şi care, în plus, nu contează cum şi din ce motiv, a fost însuşită de către o mulţime, instalându-se în mentalul colectiv. Or, dacă o opinie oarecare nu e îmbrățișată de către mulțimi și dacă ea nu pătrunde în mentalul colectiv, nu poate să pătrundă nici în cugetele noastre și nici nu poate deveni o prejudecată. Prin urmare, pentru a deveni prejudecată, o anumită opinie publică trebuie să-și găsească adăpost, cel puțin pentru o vreme, în cugetele noastre.

Pe de altă parte, aceeași judecată, ce se vrea a fi riguroasă, ne mai spune că nu orice opinie se convertește automat într-o prejudecată, întrucât simplele păreri exprimate sunt și pot fi, deseori, efemere și inofensive, pe când cel puțin unele prejudecăți par a fi eterne și extrem de nocive pentru noi și semenii noștri. În plus, dacă simpla opinie, odată ce a fost infirmată, va fi automat abandonată, cu prejudecățile lucrurile par să stea tocmai pe dos, întrucât, deși exprimă judecăți incerte, incomplete și insuficient întemeiate, ele „nu sunt în mod necesar neîndreptățite și eronate în așa fel încât să denatureze adevărul”. (1)

Așa că, cel puțin o seamă de prejudecăți, odată ce au pătruns în spiritul public, în mod inevitabil, se vor instala în judecata individuală, deoarece „prejudecățile individuale sunt realitatea istorică a ființei sale într-o măsură mult mai mare decât judecățile sale”. (2)

Cu alte cuvinte, nu judecata individuală, ci prejudecata ascunsă reprezintă adevărata efigie a ființei noastre. De ce? Pentru că destul de lesne o prejudecată se poate transforma în convingere, adică într-o opinie ferm întemeiată, atunci când ea „iese la lumină” și obține consimțământul rațiunii noastre. Iar convingerile și credințele, exprimând adevăruri și certitudini personale, dau conținut spiritului nostru, căci fiecare este ceea ce este și (sau) mai cu seamă prin convingerile sale!

După aceste distincții necesare, aceeași judecată ne obligă să facem următorul pas analitic, al patrulea, pentru a desluși o seamă de motive ori temeiuri generatoare de prejudecăți. Fără a intra în detaliu, din capul locului, se cade să subliniem, cât mai apăsat, adevărul că prejudecățile n-ar putea prinde rădăcini în judecata noastră, dacă puterile ei ar fi infailibile și atotcuprinzătoare. Or, pentru că, din (ne)fericire, nu este așa, nu ne mai rămâne decât să căutăm alte izvoare. Așa că, după judecata noastră, o sursă deloc neglijabilă din care omul se ,,adapă’’ frecvent cu prejudecăți, fenomen ce se petrece, e drept, fără consimțământul rațiunii sale, s-ar părea a fi mentalul colectiv, atmosfera spirituală, ,,spiritul vremii’’ ori ,,gândirea anonimă și constrângătoare” (M. Foucault) în interiorul cărora trăim și gândim. Prin urmare, dacă admitem că odată ce o judecată neîntemeiată, despre care nu putem ști sigur că e absolut nelegitimă și eronată, s-a instalat în opinia publică, nu contează cum și în ce context, și dacă, în plus, mai putem admite că ea a fost consacrată de tradiție ori de obișnuință, atunci în mod absolut inevitabil va trebui să recunoaștem convertirea acelei judecăți într-o prejudecată.

În plus, la instalarea, consolidarea, consacrarea și perpetuarea prejudecăților în judecata individuală și în cea colectivă, pe lângă tradiție și obișnuință, nici educația nu pare a fi deloc străină de aceste fapte, întrucât ea e prin excelență actul formativ ce reproduce simbolurile, valorile, normele, principiile, moravurile și modul de gândire, atitudine ori comportament ce ,,guvernează” o societate la un moment dat. În fine, dacă vom admite că acea ,,gândirea anonimă și constrângătoare” își pune în mod inevitabil amprenta asupra judecății individuale, va trebui să recunoaștem că mentalul colectiv, prin educație, tradiție și obișnuință, reproduce prejudecățile care, fără acordul rațiunii, se vor instala, se vor menține și vor acționa, pe neștiute, în judecata fiecăruia! Prin urmare, sub presiunea celor patru tipuri de cauze (mentalul colectiv, educația, tradiția și obișnuința) judecata riguroasă ne obligă să acceptăm că prejudecățile, deși par a exprima judecăți osificate și încremenite în mintea tuturor și a fiecăruia, sunt totuși contextuale, variabile în timp și spațiu, fără a dăuna în mod necesar nouă și spiritului nostru!

Ei bine, după cum se știe, o asemenea concluzie a fost categoric respinsă de către F. Bacon care, stigmatizându-le, era convins că ,,idolii” (prejudecățile) aservesc spiritul și ,,asediază mintea omului...încât adevărul cu greu își poate afla calea spre ea” (Noul Organon). Or, dacă părintele inducției științifice a fost absolut necruțător față de prejudecăți, considerându-le fatalmente dăunătoare ființei umane, emblema iluminismului francez (Voltaire), cu toate că a adoptat aceeași atitudine intransigentă în raport cu prejudecățile religioase, senzoriale (idolii tribului ai lui Bacon), fizice ori istorice, a admis existența prejudecăților pozitive ,,universale și necesare care exprimă însăși ideea de virtute, căci peste tot copiii sunt învățați să recunoască un Dumnezeu care răsplătește și pedepsește, să-și respecte și să-și iubească părinții, să privească furtul ca pe o fărădelege, iară minciuna interesată ca pe un viciu, cu mult înainte de a putea înțelege ce e viciul ori virtutea”. (3)

Recurgând din nou la judecata riguroasă, pe baza argumentului voltairian, dacă admitem că numai unele prejudecăți sunt dăunătoare, înseamnă că există și prejudecăți folositoare, iar de acest lucru e ferm convins H. G. Gadamer, care, în Adevăr și metodă, constată că acest concept ,,necesită o reabilitare hermeneutică”. Așa că, înainte de a compara prejudecata cu o piatră de moară ce cufundă spiritul tot mai adânc în bezna ignoranței, înainte de a o concepe ca pe o cortină opacă ce împiedică accesul la orice formă de înțelegere, ea ar putea fi asemănată cu temelia de la care putem pleca pentru a desluși o nouă înțelegere, căci, așa cum sublinia același Gadamer, în mod legitim, noi putem să ne reprezentăm ,,prejudecățile în calitate de condiții ale comprehensiunii” (4)

Pe de altă parte, dacă admitem, așa cum a procedat Voltaire, că există prejudecăți necesare, înseamnă că există și prejudecăți conjuncturale ! Mai mult, dacă recunoaștem existența unor prejudecăți universale, atunci aceeași judecată riguroasă ne obligă să recunoaștem și existența prejudecăților particulare, iar printre acestea, la loc de cinste, putem desluși prezența prejudecăților savante care numai aparent îmbracă haina unor judecăți întemeiate.

Or, pesemne că, deasupra tuturor prejudecăților docte, putem admite că însăși gândirea critică se bazează pe o prejudecată: și anume presupunerea că judecata emisă de celălalt ar fi în mod necesar eronată și din acest motiv ea trebuie examinată pentru a constata dacă poate fi infirmată ori confirmată.

În strânsă legătură cu prejudecata anterioară şi în numele aceleaşi obiectivităţi pe care o pretinde cunoaşterea ştiinţifică, pe linia pozitivismului comtian, putem desluşi prejudecata formulată în celebrul principiu weberian al ,,neutralităţii axiologice’’, o prejudecată ce pretinde o ştiinţă pur descriptivă, detaşată de orice judecăţi de valoare. Autorul Omului unidimensional (H.Marcuse) denunţă în eseul citat mai sus ficţiunea principiului weberian, subliniind că ,, acest concept al neutralităţii ştiinţifice, mai bine zis al neputinţei ei de normativ, faţă de ideal, nu poate fi în realitate menţinut… căci o constituire pură, neaxiologică a conceptelor devine o critică axiologică’’ (5) O critică mult mai severă, mai elaborată şi mai riguroasă a acestei prejudecăţi savante o întâlnim la Mario Bunge care apreciază că invocarea acestui principiu nu reprezintă de fapt decât o fugă de responsabilitate, ,,o sursă de a-i absolvi pe oamenii de ştiinţă de orice responsabilitate socială,…căci cercetarea ştiinţifică autentică nu poate evita angajarea morala’’.(6) Mai mult, sublinia renumitul epistemolog, dacă ştiinţa ar ignora evaluarea, ea n-ar fi pe deplin obiectivă, deoarece este o realitate a vieţii că toate persoanele evaluează şi că orice decizie ,,se face în virtutea unei judecăţi de valoare’’. În fine, cercetarea ştiinţifică, apreciază Bunge, se supune exigenţelor a două coduri morale : ,,o moralitate intrinsecă’’, autoimpusă, prin care savantul urmăreşte ,,căutarea şi comunicarea adevărului’’, şi o ,,moralitate extrinsecă’’ ce trebuie să protejeze omenirea de folosirea abuzivă a rezultatelor din ştiinţă şi tehnică. Prin urmare, conchide acelaşi Bunge, ,,nu există şi nu poate exista o ştiinţă liberă de valoare : toţi oamenii de știință emit judecăţi de valoare, toţi creează obiecte cu valoare, iar unii dintre ei studiază evaluarea însăşi’’ (7)

Apoi, în cercetarea sociologică întâlnim prejudecata savantă care ne spune că ,,sondajul de opinie reflectă părerile celor chestionați”. Acest enunț este absolut discutabil, întrucât în realitate majoritatea sondajelor reflectă și opiniile celor ce formulează întrebările. De ce? Pentru că întrebările dintr-un chestionar pot induce anumite răspunsuri care, de cele mai multe ori, sunt şi pot fi contradictorii, cu toate că ar putea viza aceeași temă, iar repondenții să fie aceeași. De pildă, dacă am formula una și aceeași întrebare în două moduri: 1. ,,Doriți să fiți fericiți?” 2. ,,Doriți să fiți fericiți, cu prețul sacrificării ființei dragi?”, vom constata că răspunsurile, în mod absolut inevitabil, vor fi contradictorii! Hazlie situație, nu-i așa?

O a patra prejudecată doctă pe care aş dori să o semnalez şi care poate fi întâlnită la partizanii teoriei deterministe îmbracă forma aşa-numitului principiu al cauzalităţii. Or, dacă admitem valabilitatea acestui principiu, nici în ruptul capului nu vom putea admite existenţa unei cauze prime, pentru că, logic vorbind, lanţul cauzal s-ar prelungi la infinit. Dacă am gândi astfel, ar fi inutil şi caraghios, întrucât ne-am afunda într-un teritoriu inaccesibil puterii noastre de judecată, situaţie în care raţiunea ar trebui să se resemneze şi să-şi recunoască propriile-i limite. Aşa că, pentru a nu-şi risipi propria putere de judecată, omul înţelept va admite existenţa Însinelui şi, de ce nu, a lui Dumnezeu.

În fine, ultima prejudecată pe care aş dori să o scot în evidenţă - care s-a instalat în gândirea modernă odată cu filosofia iluministă - e îndeobşte cunoscută sub numele de ,,Mitul Progresului’’. Ea se bazează pe credinţa nestrămutată în progresul neîntrerupt al cunoaşterii, progres care, aşa cum ne-au anunţat profeţii raţionalismului, va elibera fiinţa umană de servituţi şi prejudecăţi, făcând-o tot mai fericită, cu condiţia de a crede exclusiv în puterile eliberatoare ale raţiunii. Prejudecata de care vorbim îşi găseşte expresia emblematică în deviza kantiană : Sapere aude ! (Îndrăzneşte să ştii !) Foloseşte-te de propria inteligenţă ! Or, dacă inteligenţa noastră e şi va fi limitată - şi nici o judecată sănătoasă nu va nega acest fapt, - atunci nici cunoaşterea noastră nu poate fi altminteri ! În plus, dacă am admite ca fiind valabil mitul progresului nesfârşit al cunoaşterii umane, aceeaşi judecată sănătoasă ar trebui să admită că acest progres este însoţit de un progres similar în conştientizarea ignoranţei, întrucât un progres infinit în cunoaştere antrenează automat un progres infinit în universul necunoaşterii şi al ignoranţei ! Hazlie concluzie, nu-i aşa ?

În finalul analizei, dacă nu suntem ipocriți cel puțin în raport cu noi înșine - fie că o recunoaştem deschis  fie că nu -, nu putem să nu acceptăm ideea că prejudecăţile sunt prezente peste tot ; în spaţiul public dar şi în cel privat, în viaţa profesională, dar şi în cea particulară, în universul omului obişnuit, dar şi în cel al elitelor şi al oamenilor de ştiinţă, numai că aici ele sunt camuflate terminologic sub forma presupoziţiilor şi a ipotezelor, conjecturilor, postulatelor ori a principiilor care fundamentează demersul ştiinţific şi filosofic. Prin urmare, aşa cum nu putem spera vreodată să ne eliberăm complet şi definitiv de propria ignoranţă, nu vom putea spera acelaşi lucru nici în raport cu prejudecăţile. Aşa că cea mai chibzuită concluzie ce se poate desprinde din analiza de faţă este să acceptăm ideea că prejudecăţile ne însoţesc şi ne vor însoţi întotdeauna prin viaţă, după cum umbra ne însoţeşte şi ne va însoţi în zilele senine. Deci, fără a fi prea aspri cu noi şi cu judecata noastră, nu ne rămâne decât străduinţa, după puterile fiecăruia, de a ne elibera de cel puţin o seamă din prejudecăţile ce-şi găsesc adăpost în spiritul nostru.

NOTE.

1.H.G.Gadamer, Adevăr şi metodă, p.521

2. ibidem, p.212
3. Voltaire, Dicţionar filozofic, p.346

4.H.G.Gadamer, op.cit., p.212

5. H.Marcuse, op. cit., p.263
6. M. Bunge, Ştiinţă şi filosofie, p.434
7. ibidem, p.437

BIBLIOGRAFIE

Bacon, Francis, Noul organon sau îndrumări metodice despre interpretarea naturii și stăpânirea ei de   către om. Traducerea Florea Bogdan, Ed. Antet, București 2004,

Bunge, Mario, Știință și filozofie. Traduceri coordonate de către Călina Mare, Ed. Politică, București 1984,

Gadamer, Hans Georg, Adevăr și metodă. Traducere colectivă: Cercel Gabriel, D. Larisa, Cohn Gabriel. Ed. Teora, București 2001,

Marcuse, Herbert, Scrieri filosofice. Traducere colectivă coordonată de Sorin Vieru, Ed. Politică, București, 1977,

Voltaire, Dicționar filosofic, Traducere de Anca Delia Comănescu, Ed. Polirom, Iași, 2002