RELEVANŢA UNOR EXPERINEŢE CONCENTRAŢIONALE

           Discursul despre libertate este foarte prolific şi plurivalent. Perspectivele abordării pot fi istorice, politice, ideologice, etice, sociologice sau creştine; pot privi individul, grupul social, societatea în ansamblu. Libertatea a fost temă de meditaţie la marii gânditori ai lumii din antichitate până azi, legată nemijlocit de sensul şi rostul omului în lume.

          Libertatea este un atribut ce face parte din definiţia omului şi a umanităţii, implicit al adevărului despre sine şi lume, relevându-şi „dubla natură”, în sensul lui P. Bourdeau: a) socială / sociologică; b) individuală / etică, cu o profundă dimensiune interioară (spirituală, metafizică), cristalizată, asumată pe fondul neliniştii,

interogărilor şi tensiunilor existenţiale proprii doar fiinţei umane. Împotriva naturii interioare a libertăţii, în care îşi au sediul conştiinţa şi gândirea, zugrăvită cu emoţii, sentimente, patimi, s-au focalizat, nu de puţine ori în istorie, tiranii, dictatorii, regimurile totalitare, ideologiile dogmatice etc. Aceşti actori ai răului se tem de necunoscut ca de tăişul sabiei şi suspectează de pe piedestalul puterii pe oricine nu-i asemenea lor. Avem prea multe dovezi în istorie şi în societatea contemporană când libertatea interioară – manifestată prin convingeri, atitudini, valorizări socio-umane, a fost / este hăituită, umilită, marginalizată, exilată. Unii trăiesc cu iluzia că dacă pot relativ uşor suprima libertăţile, devin învingători. Dar în această bătălie cu „vicleniile istoriei” (Hegel) şi cu cei temporar puternici, sentimentul libertăţii şi nevoia iminentă de libertate nu pot fi pe termen lung învinse.

          „Şi veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” Sunt cuvintele lui Isus Hristos (Evanghelia lui Ioan), prin care ni se luminează o condiţionalitate şi o corelaţie sacră între adevăr şi libertate, instituind un imperativ ontologic în egală măsură divin şi uman, pe care s-a fundamentat teologia creştină şi parcursul omului prin lume de peste două mii de ani. Pentru credinciosul autentic acesta este unicul adevăr absolut (adevărul divin). Pentru raţionalistul expus îndoielilor este o motivaţie cognitivă şi existenţială.

          La scara istoriei, vorbim de grade de libertate, câştigate în bătălii grele, militare, politice. În numele libertăţii s-a murit şi se moare încă pe planetă. „Vom muri şi vom fi liberi” s-a strigat în decembrie 1989 în România. Libertatea şi-a reclamat dreptul, până atunci încălcat, înaintea altor valori socio-umane, încât te întrebi justificat: poate fi moartea eroică sau martirică (pentru credinţă), forma de libertate sau de mântuire? Măreţia şi sublimul constă în aceea că astfel de sacrificii nu se limitează la persoana luptătorului ci şi la libertatea celuilalt.

          Declaraţia universală pentru drepturile omului de la Paris din 1789 şi cea a ONU din 10 decembrie 1948 consacră încă din primele articole că drepturile şi libertăţile individului sfârşesc acolo unde încep drepturile celuilalt: „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi” (…) şi că libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altcuiva (Declaraţia de la Paris). Rămâne, poate, discutabil cât de liberi şi egali suntem de la naştere, dar idealismul şi umanitarismul acestei viziuni sunt indiscutabile şi constituie fundamentul şi esenţa filosofiei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de peste două secole. Dar libertatea pretinde şi o logică a auto-limitării voluntare, iar când ea nu este asumată poate fi legal impusă pentru a nu leza drepturile şi libertăţile celorlalţi. Din perspectivă sociologică acesta este un comportament dezirabil în numele libertăţii.

           Am avut privilegiul să cunosc mulţi foşti deţinuţi politici. Lecţia lor de luptă şi de rezistenţă faţă de un regim totalitar poate fi un model de existenţă pentru generaţiile de azi, în numele libertăţii şi al demnităţii umane. Impresionant este că în memoria lor nu şi-a făcut loc dorinţa de răzbunare, ci de adevăr şi de justiţie. Au trăit în convingerea că prin suferinţele îndurate şi-au legitimat şi mai puternic convingerile şi vocaţia pentru libertate. Un venerabil preot greco-catolic, Eugen Popa, închis într-o celulă la Sighet cinci ani, întrebându-l ce sentimente l-ar încerca dacă s-ar reîntâlni cu fostul comandant al închisorii sau cu securistul ei, care trăiau la momentul confesiunii, mi-a dat un răspuns memorabil şi emoţionant, pe care-l reproduc cu sinceră fidelitate: „Nu sunt supărat pe nimeni. Aceasta a fost încercarea la care m-a pus Dumnezeu pentru a mi se verifica credinţa în Isus şi Biserică. Aş fi putut să fiu liber, cu condiţia să-mi trădez fraţii de credinţă. Mi se propunea un târg, un compromis mult prea nedemn, imoral şi necreştin: să mă prezint periodic la securitate şi să furnizez informaţii despre fraţii mei de suferinţă. Atunci mi s-a relevat că sunt mai liber în spatele gratiilor, fiind neîncetat cu gândul şi conştiinţa mea la Dumnezeu şi la suferinţele lui Isus”.

          Un ierarh luminat, la rându-i, mi-a zis: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat 13 ani de închisoare. În suferinţă m-am întărit cel mai mult în credinţă” (arhiepiscop greco – catolic Guţiu) „Binecuvântată fii închisoare” şi-a intitulat memoriile dna Nicoleta Grosu. Filosoful Nicolae Steinhardt descoperă în închisoare valoare umilinţei şi smereniei creştine, a libertăţii de credinţă, în gestul părintelui Mina Dobzeu, care l-a acoperit cu propria-i haină, zdrenţuită şi ea, în încercarea de-ai alina suferinţele. A fost actul care a determinat convertirea lui Steinhardt la ortodoxie şi opţiunea de mai târziu pentru viaţa monahală la mănăstirea Rohia din Maramureş. În acelaşi univers de semnificaţii îl regăsim pe călugărul Arsenie Boca, despre care se spune că a participat la înmormântarea mamei sale, deşi el se afla închis la Poarta Albă. Părintele Valeriu Traian Gafencu este considerat „Sfântul închisorilor” pentru comportamentul lui exemplar, plin de compasiune şi solidaritate cu cei lipsiţi de libertate pentru convingerile lor. Pastorul neoprotestant Richard Wunbrandt, după eliberare, reuşeşte să ajungă în SUA, iar în Congresul american şi-a arătat rănile din închisori ca un veritabil soldat şi urmaş al lui Hristos. Forţa libertăţii prin credinţă se verifică în memoria oamenilor şi prin astfel de exemple, ce par a ţine uneori de legendă în percepţia comună. Dar dincolo de convingerile proprii, de aparteneţa strict confesională, pe toţi cei amintiţi, ca şi pe altele zeci de mii, închisoarea le-a oferit un numitor comun: în lumina credinţei, astfel de experienţe conving că libertatea după gratii nu mai pare un paradox, ci o provocare a destinului. O formă de libertate pentru care unii plătesc cu viaţa, dar rămân vii în memoria oamenilor şi a istoriei. „Cristul lăuntric”, cum spune Sfântul Augustin, nu poate fi învins nici în închisoare de brutalitatea instrumentalizată şi instituţionalizată.