Mircea Eliade a fost fascinat de cultura şi filozofia indiană. A susţinut o prelegere despre Rama (care este, potrivit hinduismului, a şaptea reîncarnare a zeului Vishnu), pe vremea când era elev de liceu, bazându-se pe lucrarea lui Édouard Schuré, “Les Grands Initiés”. Lucrarea filozofului francez a fost scrisă mai mult din imaginaţie decât folosind surse de documentare autentice. Din acest motiv, spune Eliade

“...s-a născut în mine neîncrederea faţă de di­letanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.”

 

Studiul tehnicilor Yoga pentru îmbunătăţirea concentrării şi de educare a voinţei şi învăţarea limbii sanscrite sunt elemente care trebuie amintite înainte de a-l “urma” pe Mircea Eliade în călătoria sa prin uimitoarea Indie.Inainte de a vizita India, Eliade ajunge în Ceylon, Sri Lanka, aşa cum se numeşte din 1972. Cea mai puternică senzaţie e cea olfactivă. Parfumurile degajate de infinitatea de plante din insula Sri Lanka l-au făcut pe Eliade să scrie:

“Umbli hai-hui din stradă în stradă, prins între aceste două tentaţii : cerul şi parfumul prea-plinului vegetal. Două izvoare de revelaţii, tristeţi şi cele mai nemărturisite bucurii : izvoare vii, ce-ţi adapă nu mintea, nici sufletul, ci însăşi viaţa ta organică, sângele şi răsuflarea ta, cari îţi dăruiesc pentru întâia oară bucuria de a trăi, de a fi viu, de a te mişca şi respira liber, fără griji, fără reguli, fără restricţii.”

Grădina “Victoria”, un alt loc admirabil descris de Eliade

“E un schimb de risipe vegetale, de bucurii parfumate între slujitorii zeului şi tine. Când ieşi din curte - şi te urci în rikşă — atâtea gânduri noi şi atâtea nostalgii deşteptate de liniştea curţii — o fetiţă de la şcoala de alături aleargă cu un buchet de flori de scorţişoară şi o broşură englezească, pe cari ţi le oferă cu cel mai negândit zâmbet al ei.”

“…cel mai negândit zâmbet al ei.” Ce frumos a spus Eliade! Greu de găsit o exprimare plină de duioşie şi de imaculare sufletească asemănătoare. Poate doar “frumoasă ca un gând răzleţ” din poezia “Nunta Zamfirei” a lui George Coşbuc.

Sri Lanka e ţara unde Eliade îl întâlneşte pe mentorul său, profesorul Dasgupta,

"... un bărbat scund, căruia hainele europene şi pieptănătura îi dau un aspect incert. Ochii îi lucesc vii în cearcănele lectu­rilor. E unul dintre puţinii care pot înţelege orice text sanscrit"

Surendranath Dasgupta a fost maestrul lui Mircea Eliade în perioada în care acesta a studiat filosofia indiană la Calcutta. Este tatăl scriitoarei Maitreyi Devi, eroina romanului „Maitreyi”. Filozoful romȃn face precizǎri demne de reținut despre semnificația cuvȃntului „Devi”.

“In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare — de orice rang, de orice vârstă — nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.”

Mai mult de-atât, indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mamă. Imnul lor începe cu cuvintele “Plecăciune Mamei”.

Miile de kilometri parcurşi în India au fost şi un bun prilej pentru român să se adapteze la obiceiurile locurilor pe unde-a trecut.

“A trebuit să mestec frunze şi nuci betel, astringente şi iuţi, cari sfârşesc prin a da gurii o culoare puternică roşie. Când vorbesc indienii, ai impresia că tuturor le sângerează buzele.”

Locurile şi obiceiurile văzute de Eliade sunt multe. Din toate descrise in carte, am selectat câteva. Unele ar putea fi trecute, fără indoială, în categoria “ciudătenii” pentru noi, europenii.

ÎnMadras

“ […] unde eram privit ca un obiect rar, obligat să primesc prăjituri de la fiecare creştină şi să mă întreţin cu fiecare om celebru care venea să mi se prezinte.

Adept al filozofiei indiene şi admirator al zeităţilor acestei ţări, Eliade nu s-a dezis niciun moment în viaţa lui de creştinism!

Mircea Eliade a avut o companie plǎcutǎ ȋn locuința sa:

“Aici, în odaia mea, locuiesc două vrăbii, o şopârlă cu coama crestată şi câţiva păianjeni enormi, cari se sperie întotdeauna când aprind lampa. Mărturisesc că, în cea dintâi noapte am dormit sfios, auzind gânguritul vrăbiilor prin somn. A doua zi, am văzut şopârla, alunecând pe grinda din odaia de baie. Cu păianjenii m-am obişnuit ; de obicei stau la fereastră, iar dacă se apropie prea mult de masa mea, îi gonesc cu creionul.”

Filozofia indianǎ,la care europeanul nu ajunge atȃt de uşor...

“Noaptea, pretutindeni, a fost un semn al misterului. [...]. Aici, în India, tovarăşul e întotdeauna acelaşi: sufletul. De aceea poeţii şi gânditorii Indiei par atât de stranii ; au rămas prea mult singuri cu ei înşişi.”

În India cunoscutǎ de Eliade relațiile sentimentale n-au trasee sinuoase ca ȋn Europa:

“… în India fetele nu suferă crize sentimentale şi dragostea lor trece lent de la

părinţi la soţ, fără ezitări sau tangente de probă.”

Eliade a ȋntȃlnit ȋn India o lume diversǎ, coloratǎ şi prǎfuitǎ, parfumatǎ şi austerǎ, cultǎ şi misticǎ. Aflat Intr-o mănăstire, Zok-Chen-pa, scrie:

“...în Ghum, după amiaza, e întotdeauna ceaţă. Satul e bhutanez. Ghicesc apropierea mănăstirii prin flamurile tibetane ; prăjini înalte, purtând rugăciuni, vrăji, farmece şi imprecaţii tipărite pe un soi de hârtie pufoasă, sau scrise pe pânză [...] de partea dreaptă, în biblioteca cu rafturi lungi şi scunde, se află Kanjur-ul, enciclopedie religioasă în o sută opt volume, cuprinzând peste o mie de cărţi, traduse din Tripitaka buddhistă. Am putut vedea o excelentă pagină din traducerea tibetană a Bhagavadgitei, scrisă în cerneală aurie pe pergament.”

Un lucru interesant pe care l-am citit ȋn cartea lui Eliade a fost despre viaţa eremiţilor

“Ei mănâncă cu degetele, ca orice indian, fără să vorbească, uzând numai de mâna dreaptă, căci hrana e ofrandă zeilor din trup şi masa e mai degrabă un ritual. Mâna stângă o reazemă de pământ, şi e socotit o gravă impoliteţă, în toată India, dacă un oaspete atinge ceva cu mâna stângă în timpul mesei

Obiceiul de a mânca numai cu mâna dreaptă l-am văzut menţionat şi în cartea Corinnei Hofmann-“Indrăgostită de un masai”, când descrie obiceiurile tribului “samburu” din Kenya, unde a trăit câţiva ani.

India e ţara unde europeanul ar avea toate motivele să se ruşineze pentru gândirea sa limitată şi îngâmfarea de care dă dovadă. La întâlnirea unui saddhu în Malabar,

căruia nu ştiai ce să-i admiri mai mult : învăţătura sau sfinţenia”, […] albul se descoperă despersonalizat şi transmutat într-un binefăcător taumaturg şi angelic. Mărturisirile lui penibile că nu e nimic, că nu ştie nimic, că a venit în India să înveţe iar nu să predice sunt considerate sfântă umilinţă. Dacă vorbeşte — e privit un Suflet mare, magnanim, care- şi pierde vremea ajutând pe cei ignoranţi. Dacă tace — e privit drept un adevărat sfânt, care a depăşit vorbăriamuritorilor de rând.

Ceva interesant ne spune Eliade despre Afganistanul anului 1930, dar parcă e ceva din zilele nostre…

“7 noiembrie 1930, Afganii obişnuiesc să răpească pe oriceeuropean întâlnit singur, ca apoi să ceară un preţ extraordinar de ridicat guvernului britanic pentru eliberarea prizonierului. Mai e ceva : nu trebuie niciodată să te vadă înarmat prin bazar. Ar socoti aceasta o injurie şi cât ai clipi din ochi scandalul egata. Nu trebuie să ne neliniştim de toate împuşcăturile pe cari le vom auzi în timpul nopţii;aşa se amuză afganii, trăgând cu pistolul prin bazar.”

La Shantiniketan, Eliade se ȋntȃlneşte cu Tagore:

“Rabindranath Tagore s-a născut aici, şi tatăl lui, şi moşul lui. Aici, în inima Bengalului, a izbutit Rabindranath să-şi împlinească visul tinereţii sale : să înalţe şcoli cari să nu chinuie copiii şi să facă operă de cultură care să nu turbure seninătatea parcului. Numele locului a fost dat de el : Shantiniketan, adică „sălaş al liniştii" iar numele Universităţii, Vishvabharti, înseamnă „din întreaga Indie".A voit să facă din anii de şcoala ani fericiţi, în locul anilor întunecaţi şi dureroşi ai celorlalţi copii : ştiind că munca e o bucurie, iar nu o pedeapsă ursită omului, a încercat cele mai curajoase reforme, ca să facă educaţia un joc şi învăţătura o voluptate.”

Tagore îi spune lui Eliade ce poate învăţa Europa de la India :

„India poate descoperi Europei nu un adevăr, ci o cale, şi calea aceasta o batem noi aici în India, de patru mii de ani. India poate învăţa că viaţa spirituală e bucurie, e voluptate şi dans, câteodată tumultoasă şi sălbatecă, asemenea ploilor Bengalului, altădată calmă şi elevată, asemenea culmilor himalayene. Viaţa spirituală e inocentă şi e libertate, e dramă şi extaz.”

Lecţia de viaţă de la Rabindranath Tagore continuǎ:

“Păcatul cel mai mare este să te împotriveşti bucuriei, vieţii care ţi-a dat-o Dumnezeu, sufletului tău. Voi credeţi că adevărul e întotdeauna solemn, că bucuria e frivolă, iar dansul şi cântecul inconsistente cu o educaţie ştiinţifică.. Pentru mine, toate aspectele acestea se integrează unul în altul, căci fiecare exprimă ritmul şi bucuria vieţii, zeiţa care cântă şi plânge în fiecare boabă de rouă, cu fiecare fir de iarbă, în fiecare gând şi faptă de-a noastră.”

Poveţele celui supranumit “profetul Indiei moderne” sunt valabile şi azi, la mai bine de optzeci de ani de la rostirea lor. Sensul vieţii e atât de uşor de atins, de înţeles…Depinde doar de fiecare dintre noi dacă avem ochi de văzut şi urechi de auzit…