Mihai Pop s-a născut la 18 noiembrie 1907, în satul Glod, comuna Strâmtura din județul Maramureș.
A fost un folclorist, antropolog și etnolog român renumit cercetător al culturilor din sud-estul Europei, laureat al premiului Herder (1967), membru de onoare al Academiei Române (2000).
A urmat studii universitare de literatură și filosofie la București (1925 – 1929), studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Bonn, Varșovia, doctor în filologie al universității din Bratislava cu o teză despre cuvintele compuse de origine slavă în limba română. A fost doctor docent în științe filologice al Universității din București, asistent universitar (1936-1939) la catedra de literatură română a Universității din București condusă de Dumitru Caracostea și membru al grupului de cercetări sociologice, la Institutul Social Român (ISR), condus de Dimitrie Gusti (1929-1936).
Marea despărțire nu reprezintă în concepția tradițională o încheiere definitivă a destinului individului, dincolo de care nu mai există nimic și nu se mai continuă nici o legătură cu lumea viilor, ci o trecere ireversibilă, din lumea aceasta în “lumea de dincolo”.
În ceremonialul de înmormântare, accentul este pus pe secvențele care marchează marea despărțire și pregătesc marea trecere. Moartea este concepută, imaginar, ca o lungă călătorie, marcată și pe plan ceremonial, într-o lume similară acesteia de aici, deși opusă ei.
Suita cântecelor ceremoniale de înmormântare se grupează în două serii paralele. Prima serie are un caracter general, fiind alcătuită din:
cântecul zorilor, interpretat la casa mortului în zorii celor două zile dintre moarte și înmormântare;
cântecul de rămas bun, cântecul mare în care defunctului i se dau sfaturi pentru marea lui călătorie;
cântecul de petrecut, interpretat în timpul cortegiului funerar un cântec în care defunctului i se dau sfaturi asupra felului în care trebuie “zidită” locuința de veci. A doua serie legată de unele ipoteze, de prezentare a morții ca nuntă, este reprezentată de: cântece “ale bradului”, interpretate la întâmpinarea în sat a grupului de flăcăi care coboară de la pădure bradul tăiat, pentru a fi pus la capul celui mort.
Cântecul zorilor are rolul de a impune permanența sacrului într-un timp și spațiu ce stau, din cauza dezechilibrului apărut la nivelul comunității, sub semnul profanului. Mitul fundamental pe care îl regăsim la nivelul cântecului zorilor este cel al “marelui drum” sau al “marii călătorii”. Din perspectiva acestui mit, drumul apare ca o metaforă a inițierii omului în tainele celui mai mare mister, moartea. Zoritoarele sunt cele care dau sfaturi celui plecat în marea călătorie. Drumul către lumea cealaltă se desfășoară simbolic sub forma unei călătorii, care ne apare ca și un simbol al căutării, nu doar ca simbol al inițierii. Această călătorie a fost identificată cu mersul spre Centru, Centrul apărând ca simbol al dezvoltării spirituale. Din această perspectivă, călătoria post-mortem este cea mai semnificativă dintre călătoriile pe care le face un om, scopul ei fiind acela de a atinge starea supraumană. În variantele ardelenești, zorile sunt rugate să-și grăbească apariția pentru a-l întoarce pe defunct de pe drumul pe care a pornit, înapoi la “lumea luminată”. Încercarea este însă fără reușită, deoarece ursita este mai puternică. Mitul marii călătorii sau al marii treceri domină întreaga desfășurare a ceremonialului de înmormântare și, implicit, întreaga suită de cântece ceremoniale care-l însoțesc. Cântecul vrea să impună prin vocația magică, întreruperea marii călătorii și întoarcerea defunctului în lumea celor vii, dar marea călătorie nu poate fi întreruptă. Implicațiile mitice ale poemului sunt identice cu cele din variantele ardelenești: mitul marii călătorii “Dalbul de pribeag”, metafora cu rezonanțe de limbaj tabuistic îl plasează pe defunct într-o perspectivă mitică, el fiind eroul marii călătorii; el își pregătește singur condițiile călătoriei și toate aceste pregătiri îi sunt destinate. Metafora “dalbul de pribeag” încifrează prin “pribeag” credința străveche despre moarte ca marea călătorie.
Zorilor, zorilor
Voi surorilor,
Voi să nu pripiți
Să ne năvăliți
Până și-o găti
Dalbul de pribeag.
Sensul de puritate este definitoriu pentru acest cuvânt derivat din “alb”. Alăturat cuvântului pribeag, îi atribuie puritatea implicată marelui act ritual al trecerii din lumea celor vii în lumea celor morți. Segmentul întâi vorbește despre pregătirile pentru masa mare ceremonială, cu care, ca orice obicei al vieții de familie, se încheie și obiceiul de înmormântare. Pe planul mitului, pâinea, mălaiul, vinul, rachiul și carnea sunt menite meselor “dalbului de pribeag” în lumea de dincolo. Segmentul al doilea se referă la “lumânarea statului”, lumânare subțire din ceară, tăiată pe măsura staturii celui mort, “încovrigată” ca o turtă și așezată pe pieptul lui pentru a-i lumina drumul în marea călătorie. Acest toiag îl ajută să înainteze dar, apare și ca simbol al atingerii scopului. Lumânarea apare ca simbol al luminii dar și ca simbol al jertfei, simbol al purificării prin ardere și al salvării spirituale. Segmentul al treilea, legat de pregătirea “carului călător” anticipează cântecul mare, călătoria în lumea mitului, trecerea “dalbului de pribeag:”
Dintr-o lume-ntr-alta,
Dintr-o țară-ntr-alta,
Din țara cu dor
În cea fără dor,
Din țara cu milă
În cea fără milă.
Segmentul al patrulea vorbește despre vestirea morții invitând neamurile la ceremonial.
Cântecul de despărțire cuprinde mitul marii treceri din momentul desprinderii din lumea celor vii, al despărțirii de familie, până în momentul integrării în neamul celor morți. Aici se dau sfaturi pentru marea călătorie.
Cântecul mare, nucleul ceremonialului mitic, poate fi segmentat în constituenți ce corespund treptelor prin care se săvârșește marea trecere. Prima treaptă este alegerea drumului:
Că am auzit
Că ești călător
Pe cea cale lungă
Lungă fără umbră
Și noi ne rugăm
Cu rugare mare
Seama tu să-ți iei,
Seama drumului.
Și să nu-mi apuci
Către mâna stângă,
Că-i cale nătângă.
Dar tu să-mi apuci
Către calea dreaptă,
Că-i calea curată.
Atingerera stării supraumane presupune și alegerea corectă a drumului. Se vorbește despre necesitatea alegerii drumului spre dreapta, care în context devine metaforă a drumului drept, el opunându-se drumului spre stânga, ce apare ca metaforă a labirintului, a drumului ocolit. Apar și locuri marcate puternic, răscruci și fântâni, ca simboluri ale Centrului și limitei. Treapta a doua este întâlnirea cu adjuvanții, cu animalele ajutătoare și reprezentările mitologiei creștine:
Vidra înainte,
Ca să te-nspăimânte
De soră s-o prinzi
Că vidra mai știe,
Seama apelor
Și-a vadurilor
Și ea mi te-a trece
Ca să nu te-neci.
Și-ți va mai ieși
Lupul înainte
Ca să te-nspăimânte.
Să nu te-nspăimânți,
Frate bun să-l prinzi,
Că lupul mai știe
Seama codrilor
Și-a potecilor.
“Dalbul de pribeag” se prinde frate/soră de cruce cu vidra și cu lupul. Adjuvanța la trecerea vadurilor ne amintește aici de trecerea peste Styx din mitologia antică. Corespunzătoare vadurilor apar, în adjuvanța lupului, potecile care duc peste codri, spre drumul de plai al raiului, unde marea călătorie se încheie. Vidra are rol de psihopomp, cu valoare inițiatică. Simbolismul vidrei este pus în relație cu simbolismul cățelului pământului, fiind în același timp și obstacol și adjuvant. Lupul apare ca stăpân al tărâmului morții, este un animal sacru preluat de la daci și considerat animal mitic. Treapta a treia prezintă primul contact cu lumea celor morți, întâlnirea la frontiera acestei lumi și vămile ce se plătesc pentru a intra în ea:
Și să te oprești,
Ca să-mi târguiești
Cu banul din mână
Trei mahrame negre,
Trei sauceane noi,
Și trei chiți de flori.
Să le dăruiești
Vama s-o plătești.
Trecerea presupune obligatoriu și plata, răscumpărarea. Această plată a vămilor se face cu monezi de argint, sauceane și marame, toate în număr de trei. Prin aceste daruri el se introduce în noua stare. Ultimul segment este cel al integrării “dalbului pribeag” în neantul celor morți și prin stabilirea legăturii dintre neamul celor vii și neamul morților.
Cântecul bradului
Simbolul în jurul căruia se concentrează atât poezia cântecului, cât și ritualul care o încadrează, bradul, este interpretat în Ardeal ca mireasă a celui mort nelumit. În Oltenia, această interpretare nu mai apare cu aceeași claritate și nici textul poetic nu o mai menționează direct. Ipoteza că bradul ar fi aici, ca și în alte obiceiuri, semnul pomului vieții, deschide căi de interpretare care nu pot fi neglijate, dar care nu sunt incompatibile cu simbolistica nupțială. Bradul reprezintă un simbol al verticalității, al drumului ascensional pe care îl parcurg sufletele morților în lumea de dincolo. În același timp, el intră în seria mai largă a simbolurilor centrului, arborele făcând posibilă comunicarea între cele trei lumi: subpământeanul, pământescul și teluricul. Bradul este un simbol total numit pomul vieții, este un simbol al voinței de a trăi. Șirul actelor rituale poate fi grupat în jurul a trei momente esențiale:
- a) căutarea și găsirea bradului
- b) tăierea bradului
- c) transportarea lui
Căutarea este exhaustivă. Până să găsească bradul, voinicii cutreieră:
Văile cu fagii
Și munții cu brazii
Suntem invitați la un paralelism cu un moment asemănător din orația de nuntă, unde mireasa pe care o alege împăratul nu poate fi orice fată, ci numai una îndelung căutată și aleasă dintre toate. Împăratului din orație îi corespunde aici pribeagul, vânătorii exhaustive de acolo îi corespunde căutarea exhaustivă a bradului, aducerea miresei de la casa ei la casa împăratului – transportarea bradului din vârf de munte (casa lui) la mormântul (casa) defunctului, iar efectului pozitiv de rodire din orație, îi corespunde în cântecul funerar un efect negativ de putrezire. Voinicii trimiși să îndeplinească porunca sunt prezentați într-o atitudine ceremonială de jale (cu părul lăsat / cu capul legat), porniți la drum într-un peisaj matinal contaminat de aceeași jale (cu roua pe față / cu ceața pe brațe) și dotați cu unelte care anunță distrugerea și alimente care subliniază ritul (colaci de grâu), sugerând în același timp durata lungă a călătoriei (Merinde pe o lună). În urma îndelungatei căutări, bradul este găsit într-un loc virgin (ierburi întregi / izvoare reci), care exprimă ideea de vitalitate și integritate nealterată. Semnul după care este recunoscut “bradul cel pocit”, deci nu orice brad, ci unul anumit, pocit, devenit anormal, este:
Craca uscată
De moarte lăsată.
Opoziția dintre mediul vital în care e găsit și lipsa de vitalitate a bradului, reia cu o violență mai mare șirul de opoziții anterioare, apropiindu-l brutal de dezlegarea sa finală: opoziția viață/moarte. Doborârea trebuie interpretată ca o metaforă care, împlicând sentimentul tragic, reeditează opoziția viață/moarte, marcând un paralelism între distrugerea bradului și distrugerea omului (moartea):
M-au doborât
M-au pus la pământ.
În cântecul bradului, destinul e doborârea (moartea), deci violarea voinței bradului (omului); în orația de nuntă el este mutarea florii din grădina împăratului (căsătoria), deci împlinirea voinței umane. Cântecul bradului ne prezintă opoziția viață-moarte, înțeleasă ca o opoziție între un destin normal și distrugerea lui printr-o predestinare nefirească. În zona Maramureșului, deși nu este cunoscut obiceiul numit cântecul bradului, acesta este substituit de obiceiul numit “nunta mortului”, deoarece riturile vieții și ale morții sunt înrudite în structură și conținut. Ele reliefează procese succesive de separare și încorporare. “Cealaltă lume” hărăzește viața unei realități veșnice. În cazul morților aflați la vârsta căsătoriei se crede că dacă nu se realizează o nuntă simbolică, în timpul funeraliilor, “persoana” se va reîntoarce în căutarea unei perechi, pentru a-și îndeplini destinul social și dorințele sexuale frustrate.
Cercetare etnologică personală a obiceiului în Maramureșul Istoric, la Vadu Izei
Exemplific acest obicei cu nunta - în - moarte a unui tânăr nelumit de 19 ani, din Valea Stejarului, jud. Maramureș, care s-a stins fulgerător din viață chiar de sărbătoarea Sfintei Maria, 15 august 1999.
N-am văzut așă un mire
Măi D'eo (Gheorghe), ca și pă tine
Să zie popa acasă
Să te cunune pă masă.
Mirele stă-n copârșeu
Mireasa-i la Dumnezeu.
Mirele mort a fost căsătorit cu o ființă divină. Aceasta înseamnă că o fată nemăritată a servit drept mireasă mortului pe timpul nunții-în moarte. Căsătoria simbolică cinstește sufletul mortului, dar ea nefiind consumată, nu leagă, deci mireasa este liberă să se mărite.
Gheorghe Mihnea, pe cale de a fi căsătorit în moarte a fost îmbrăcat în ținută de nuntă, pe cap purtând pălărie nouă, înstruțată. Însă, ceilalți participanți care “au sărbătorit” această nuntă au fost îmbrăcați în haine negre, dar având ca însemn de doliu panglici roșii la buzunarul cămășilor. Deși stegarul poartă de obicei la înmormântarea tinerilor nelumiți un steag alcătuit din baticuri negre de văduvă, de această dată, parcă pentru a sfida toate normele comunității; deasupra catafalcului, stegarul a arborat un steag roșu, culoarea dragostei, sacrificiului dar și cu rolul de a asigura tânărului o viață nouă în “lumea de dincolo”, steag acoperit cu panglici albe și negre ca simboluri ale purității, tristeții și morții. Practica obișnuită a nunții a fost inversată. Preotul a venit la casa mirelui pentru a oficia căsătoria și nu invers. Cununarea efectuată în sanctitatea casei mortului și nu în sanctitatea bisericii, semnifică efectuarea riturilor ultime. Înainte de a pleca la cununie, mirele și mireasa își iau rămas bun de la părinți, care le acordă binecuvântarea prin cântece care prin sensibilitatea sentimentelor ce le exprimă emoționează profund. În cazul de față, iertăciunile sunt adresate tuturor printr-un vers cutremurător, înainte de plecarea la biserică, adică la cimitir:
Moarte neagră-ntunecată
Tu ai vrut să-mi fii mireasă
Nu știu cine te-a mânat
C-ai venit și m-ai luat
Pă lume îi tare greu
Să sii mire-n copârșeu
Mamă, te-am strigat pe tine
Să te mai văd lângă mine
Mamă, îți mulțumesc mult
Pentru nunta ce mi-ai făcut
Cu fete și cu feciori
Parcă-i grădina cu flori
Mulțumesc la mic, mare
C-ați venit la-nmormântare
Nu voi cere car și casă
Că moartea e-a mea mireasă.
Căsătoria lui a fost perfectă, neîntinată de păcat, este o căsătorie ideală, o formă de căsătorie divină. Moartea lui Gheorghe a survenit la doi ani după decesul tatălui său. Nici nu au apucat să se închidă rănile sufletului și moartea nemiloasă a secerat încă un membru al acestei familii. Se crede că relațiile de rudenie sunt permanente, iar cei rămași pe această lume se întreabă mereu dacă nu cumva ruda moartă cheamă pe cel iubit “dincolo”, pentru a-și alina dorul și singurătatea. “Cine poate ști?” se întreba mama îndurerată a lui Gheorghe, fără să aștepte răspuns. S-a crezut că propriul tată îl chemase pe Gheorghe la el:
Nu știu cine te-a luat
Sau tată-tău te-a chemat
Ori te-a chemat tata la el
Să nu sie singurel.
Ca orice mire, mortul a fost însoțit la “biserică” de tovarășii săi, pentru ceremonia nupțială, adică la cimitir pentru îngropăciune. A fost transportat pe ultimul său drum, într-o căruță trasă de doi cai albi cu panglici roșii în coame, asemeni unui fiu de împărat. Muzica a fost și ea asigurată de plânsetele disperate ale femeilor. În drum spre cimitir au fost prezenți prapurii albi ai bisericii, ca în zilele de sărbătoare, sugerând legătura vizibilă cu Dumnezeu, lumânări aprinse ornate cu panglici albe și roșii, jerbe de cale și trandafiri roșii. Steagul de nuntă adâncește tristețea căci reamintește că această floare de bărbat va putrezi și n-a apucat să înflorească. În cadrul nunții mortului, mireasa sau mirele se cunună cu fiul sau fiica lui Dumnezeu.
În balada Miorița ciobanul se cunună cu pământul. Nu este de mirare că păstorul cere să fie înmormântat la stână, “spațiul consacrat” al existenței sale; acolo el nu se simte “străin” așa cum s-ar simți în cimitirul din sat. Moartea îi va fi plânsă de “familia” sa: oile, copacii, vântul. Elementele naturii reprezintă alaiul nunții sale funerare. Într-un anume sens, păstorul este asemeni miresei care merge să trăiască “printre străini”, deși într-o lume care nu-i e nefamiliară. El se “însoară în afară” de ordinea umană, într-una cosmică. Însurătoarea sa proiectează realitățile culturale în cadrul naturii. Mariajul spiritual, caracteristic pentru nunta mortului, devine în Miorița unul cosmic. În căsătoria mioritică sau cosmică, are loc o unire eternă între oameni și natură. Deci, sentimentul sinistru al morții este substituit cu imaginea unei morți frumoase, în sânul naturii. În felul acesta, moartea este concepută sau imaginată ca o prelungire a vieții anterioare a eroului. mAlegoria moarte-nuntă imaginează moartea ca o căsătorie cu o fată de crai – A lumii mireasă; se păstrează senzația existenței unei ființe umane (mândra crăiasă), dar aceasta este deja o metaforă a spațiului cosmic. Moartea este substituită prin nuntă, și mediul uman de mediul natural. În testament, misterul transcendentului, sentimentul călătoriei într-o altă lume este prezent, dar telurizat; în alegoria moarte-nuntă, transcendentul este integrat unei viziuni cosmice. Și în balada meșterului Manole, scena sacrificării soției se încheie, ca și scena morții ciobanului din Miorița, cu acea viziune optimistă a participării întregii naturi la creșterea copilului. Ca o dezlegare, apare aceeași viziune optimistă caracteristică poeziei românești, prefacerea lui Manole într-un izvor de apă vie. Într-o variantă bulgară, meșterul Manole vede de pe zid o fată frumoasă și, amețit de frumusețea ei, cade și moare, cerând ca fata să fie înmormântată alături de el. În alta, meșterul Manole zidește umbra soției, dar aceasta ajunge acasă, este apucată de friguri și moare. Nu se mai îndeplinește cu resemnare un rit a cărui fatalitate este nediscutabilă, ci se zbuciumă meșterul între dorința de a înfăptui o operă măreață și sacrificarea soției iubite. În acest zbucium, piedicile pe care le cere să-i fie scoase în cale apar ca niște probe ale dragostei lui, iar învingerea lor ca o dovadă a devotamentului ei. Călătoria este simbolul căutării, descoperirii, inițierii, perfecțiunii, cunoașterii. Călătoria este întotdeauna desprinderea de un centru, deci o devenire spirituală. Cea mai dificilă este ultima călătorie a omului - moartea-călătoria dalbului pribeag. Călătoria se termină simbolic la Ierusalimul ceresc, ea îl desemnează pe Hristos care spune El însuși: “Eu sunt Calea (IOAN, 1416); sunt Împăratul (IOAN, 19, 21); sunt Calea, Adevărul și Viața (IOAN, 14,6)”.