Actul I

 

Decorul: Podul unei case vechi, un pod din lemn plin de lăzi, pachete, valize, un cufăr sigilat cu un lacăt.

Personajele: Clopoțel, Mirăescu.

(Clopoțel cercetează lăzile, pachetele, valizele și scoate diferite obiecte vechi: poze, o hartă, un fluier, un costum popular tradițional din Banatul Montan compus din poale,

cătrânță, ciupag, opreg, laibăr, opinci, câteva gheme de lână.)

Clopoțel: Podul acesta este o adevărată aventură. (Cercetează obiectele găsite în lăzi.) A trecut o săptămână de când m-am mutat în noua casă cumpărată de la nepoata lui Ion Boieru și nu există zi în care să nu mă pierd într-o lume demult apusă. Mă atrage spre ea ca o forță magică, o lumină neînțeleasă. Vreau să înțeleg universul foștilor proprietari. Cred că nepota lor nu a avut niciodată curiozitatea să cerceteze podul casei care e o arhivă a vieții de odinioară ascunsă între niște pereți de scândură. Mi-a mărturisit când mi-a predat cheile locuinței că îi este teamă de înălțime și nu a făcut ordine în pod. Mai bine. Mi-a lăsat moștenire o lume vie, un tărâm de poveste. (Ridică o fotografie aruncată pe un sac plin cu lână. În fotografie se află imaginea celei ce-a fost nevasta lui Ion Boieru.) Nixandra lui Ion Boieru. (Citește ce scrie pe rama fotografiei atingând lemnul inscripționat cu degetele.) Frumoasă nevastă a avut Ion, dar tristă. Nu zăresc pe chipul ei nicio urmă de lumină. Pare că a uitat să mai zâmbească de ani și ani. Simt atâta suferință pe chipul acestei femei. Cu siguranță a fost marcată de o întâmplare nenorocită peste care nu a putut să treacă. A rămas captiva acelui moment și a uitat să-și mai trăiască prezentul. Bogată a fost. Podoabele, costumul tradițional, lăzile din jur, toate vorbesc despre o stare materială bună. (Șterge praful de pe fotografie cu o cârpă.) Ciudat. Acum mă privește cu ciudă. Parcă nu-i place că am dat jos perdeaua de praf să-i văd mai bine ochii. E o enigmă femeia aceasta. (Se aude cineva urcând scara ce scârțâie prelung sub povara greutății celui ce o escaladează.)

Mirăescu: Ce mai spui că faci, Clopoțel? Nu te mai vede omul prin sat de când ți-ai cumpărat casă nouă.

Clopoțel: Nu te-am auzit, Mirăescule! Eram concentrat să aflu taina acestei femei. (Îi întinde fotografia.)

Mirăescu (Ia o clipă fotografia pe urmă i-o dă înapoi.) Nu-mi place s-o privesc. Se spune că femeia aceasta a fost căsătorită cu Ion Boieru împotriva voinței ei. Ion era bătrân, văduv, cu un fecior de însurat când a cumpărat-o cu prețul unei salbe de galbeni de la părinții ei. Dacă înainte de căsătorie toți o priveau cu drag și le mergea bine toată ziua când îi zăreau chipul luminos, după căsătorie, cei care îi observau fața tăcută și privirea ascuțită aveau multe de pătimit, le murea câte un animal, nu mai aveau spor la lucru, se îmbolnăveau. S-a prăpădit tânără, la trei ani după ce s-a căsătorit. S-a uscat pe picioare ca o floare bătută de vânt și a căzut. Nu a avut nici copii. După moartea ei Ion Boieru s-a mutat cu fiul lui ce s-a căsătorit între timp la oraș. Mai trecea din când în când pe aici până a nu păși în lumea celor drepți, dar nu zăbovea mult. Eu zic să chemi pe cineva să te ajute să scapi de toate obiectele acestea din podul casei, pentru că ai căzut sub vraja lor de când le tot studiezi cu zi cu noapte. Am adus ceva, după cum m-ai rugat, ca să te ajut să deschizi lacătul de la vechiul cufăr. Poate-or fi galbeni în el.

Clopoțel: Nu cred. Nu i-ar fi lăsat la vedere.

Mirăescu: Și dacă-ar fi, sunt însoțiți de blestem.

Clopoțel: Eu nu cred în blesteme și priviri rele. Totul pornește din credința omului. Cel care pătimește își imaginează nenorocirea.

Mirăescu: Eu zic să ai grijă, pentru că te prea pierzi printre vechituri.

(Cei doi încearcă să deschidă lacătul de la cufăr și reușesc.)

Mirăescu: S-a deschis. Acum poți să afli enigma sigilată de un lacăt.

(Clopoțel deschide cufărul, iar Mirăescu face un pas în spate. După ce deschide cufărul rămâne cu privirea pierdută. Mirăescu se apropie de el.)

Mirăescu: Ce ai găsit?

Clopoțel: Patru bucăți de hârtie.

(Mirăescu ia o hârtie mototolită, o deschide și citește o literă.)

Mirăescu: T.

(Clopoțel face același lucru.)

Clopoțel: I.

Mirăescu: A. (cu altă bucată de hârtie)

Clopoțel: C. (asemenea)

Mirăescu: TIAC.

Clopoțel: Ce-ar putea însemna?

Mirăescu: Un cod secret. Dacă vom reuși să-l descifrăm, am putea înțelege unde se ascunde comoara.

Clopoțel: Tu încă crezi comori.

Mirăescu: Au avut mulți galbeni.

Clopoțel: Bine ai spus, au avut!

Mirăescu: Ce ar putea însemna T? Cred că se referă la pădurea în formă de T de la marginea satului în care au găsit adăpost haiducii. I ar putea să fie semnul unui arbore înalt, fără noduri. A este simbolul unui obiect ascuns, iar C nu este altceva decât abrevierea cuvântului comoară. Cred că în pădurea aceea în formă de T, Ion a ascuns o comoară. A fost și el haiduc în tinerețe. Mi-a povestit străbunica mea, când am fost copil.

Clopoțel: Nu cred ca aceste litere să indice o comoară.

Mirăescu: Eu cred. Mâine o să merg să o caut. Dacă dorești ai putea să mă însoțești.

Clopoțel: Nu am timp.

Mirăescu: E vorba de o comoară.

Clopoțel: Nu mă pasionează aurul. Aurul îți fură lumina ochilor și te depărtează de libertate. Te ascunde în văgăuni și ajungi să trăiești degeaba.

Mirăescu: E problema ta. Eu am plecat chiar acum să caut comoara. Nu mai aștept până mâine.

Clopoțel: Spor.

(Mirăescu pleacă.)

Clopoțel: TIAC. Ce ar putea însemna? Câteva litere acunse într-un cufăr.

(Ia un ghem de lână și-l deșiră.)

Clopoțel: Câtă lână adunată în acest ghem! Câtă răbdare! Totul se face treptat, pas cu pas, fir după fir, bucată după bucată. T ar putea sugera timpul, truda, sau un pronume, tu. Poate prin acest T cineva a vrut să-mi vorbească. (Renunță la ghemul de lână și rătăcește printre obiectele vechi din lăzi.) Sigur e Tu, poate în cazul dativ, ție și atunci I să fie cumva verbul a încredința? Ți-am încredințat, TI? Asta trebuie să fie! Ce mi-a încredințat? Ce putea să-mi încredințeze, o ascunsă comoară după cum a spus Mihăiescu? Poate să păstreze aurul care se va risipi așa cum a venit. Nu cred că vorbește de aur, aurul e pentru cei care vânează vânt și trăiesc degeaba ca să lase altora același vânt, aceeași furtună. A, a, a, a? Știu, arhivă! Atunci C înseamnă casă. TIAC. Ți-am încredințat arhiva casei. Asta este! Acum eu sunt proprietarul acestor însemnări sfinte. Cred că în acest loc întunecat se pierdea Nixandra lui Ion Boieru. Aici fugea spre a uita clipa ce i-a tăiat tulpina fragilă spre a fi pusă în vaza unui om bogat ca să-i parfumeze o clipă locuința. Nimeni nu a înțeles-o. Oamenii îi ocoleau privirile, pentru că nu-i vedeau sufletul. Era o floare fără rădăcină, captivă într-un vas din ograda unui haiduc. I-a furat strălucirea haiducul și nimeni nu i-a întins o mână de ajutor pentru a înlătura din jurul ei pânza cea grea ce a țesut-o pâianjenul. (Ia din nou ghemul de lână.) Firele acestea de lână spun foarte multe. Sunt clipele în care în jurul ei erau țesute funii grele. Lăzile! (Atinge o ladă și scapă ghemul.) Amintiri ascunse. (Mângâie ciupagul.) Frumusețea de odinioară pierdută într-o zi cu soare, ziua în care voinicul a cules floarea și a ascuns-o în podul cămășii. (Se apropie de cufăr, îl privește și ridică lacătul.) Cufărul ferecat cu un lacăt, viața ei ce așteaptă să zboare, să fie citită de cei asemenea ei ca sufletul ei să devină un flutur și să găsească calea spre cer. Mie mi-a fost încredințată taina unui suflet. (Începe să facă ordine.) O să am grijă de comoara ce mi-a fost încredințată. În ea se ascunde o viață de om. (În timp ce aranjează obiectele dând strălucirea unui anticariat podului casei rostește o poezie.) „Numele tău libertate e taina tainelor, / e calea de spini și eter, e dreptul de a fi / al luminii izvor [...]“ De câte ori nu am recitat ­„Imn“ a scriitorului Horia Stamatu! Niciodată nu l-am înțeles mai bine ca astăzi. E o mare taina libertatea. Cât de mult tânjește după libertate fiecare ființă și cât de greu este înlănțuită la fiecare pas și cu toate acestea tot aleargă în căutarea colacului salvator. (Recită.) „izvor al izvorului însuși, numele tău este iubire, / sălașul tău e credință, acoperișul tău/ e nădejde, [...]“ Atunci când înțelegi Absolutul, izvorul vieții, iubirea ce mișcă materia spre a deveni energie, vei cunoaște libertatea din spatele lacătului ce a ferecat cutia Pandorei. Credința îți dă puterea să cauți cheia, nădejdea și speranța îți rotesc cheia îl lacătul ruginit de încercări, iar iubirea face să înflorească libertatea până și în adâncul unui hău în care s-au rătăcit câteva litere. Ce poate fi mai grăitor decât credința, nădejdea și dragostea, ele sunt izvorul libertății. (Recită.) „numele tău e curățenie murdărit / pe toate continentele, numele tău e un / ocean de sânge degradat industrial / în cerneala grasă pentru tiparnițele / presei, numele tău este un potop de / lacrimi înghețat în stalactitele istoriei, / în colții grotei, falcă de crocodil. / [...]“ TIAC, o picătură de cerneală înghețată pe un petec de hârtie, o lacrimă de sânge ce a evadat din colții încleștați ai călăului ce a secerat victima, o istorie a unei vieți, arhiva unui suflet, lupta pentru libertate, dorința de a zbura din colivie și a gusta văzduhul! (Recită.) „numele tău e unul neprihănit.“ (Așează fotografia Nixandrei în partea de răsărit. Acum totul luminează. Podul e un adevărat muzeu țărănesc peste care stăpânește o femei cu privirea tăioasă.) Acum e liberă. E liberă să privească lumea satului ce i-a fost atât de dragă și care a aruncat-o în colții crocodilului. A așteptat cu nădejde și credință ca lacătul ruginit să se deschidă și ea să zboare. Până și fotografia a primit în acest moment o lumină stranie. (O raza de soare ce străbate printr-o deschizptură a podului se joacă pe fața Nixandrei.) Acum e liberă să se bucure de soare. Și eu m-am eliberat de o povară. Un suflet și-a găsit aripile și acum poate să zboare, să se bucure de dragoste, de cântece, de flori.

 

Actul II

 

Decorul: O uliță dintr-un sat.

Personajele: X; Y.

(Se întâlnesc în fața unei case.)

X: De când a cumpărat casa lui Ion Boieru, Clopoțel e totul numai viață. Pare că strălucește asemenea soarelui și pe vreme de furtună.

Y: Dar cu Mihăiescu se întâmplă ceva ciudat. De când a săpat în pădurea din vest în primăvară e alt om. Rar pleacă de acasă. Când pleacă asigură ușa cu multe lacăte, dar nu zăbovește mult. Se întoarce grabnic în cochilia lui ca și cum ar păzi ceva.

X: Și-a pierdut libertatea între pereții casei.

Y: Așa o să moară, lipsit de lumina soarelui, ascunzându-se ca și cârtița.

X: Grea cruce mai are de dus.