Artgothica. Iarna la Sibiu (1)

 Am parte de o iarnă ca-n poveşti la Sibiu. Nici nu visam atât de frumos în vară, când călcam desculţ nisipul fierbinte din Sulina alături de doamna vieţii mele şi mama Cristinei (fiica mea), Gabi. Nu credeam atunci că boemul din mine şi-a găsit liniştea interioară şi are răbdarea să-şi bage minţile în cap, cât de cât, să se aşeze la „casa lui” alături de mama fiicei sale, a mele, mă rog, că voi putea după atâţia ani să scot căţelul la plimbare, să mă odihnesc, să scriu pentru ziar, să mai arunc câteva versuri pe desktop, unele mai mult, altele mai puţin reuşite, dar care se pot lua la mestecat oricând, că voi lenevi la gura sobelor înalte din mijlocul Sibiului, că voi deveni răspunzător de clipele pe care nu le-am trăit lângă familie, că voi uita un pic de boema care mi-a ţintuit viaţa în ritmul inconfundabil al aerului dătător de imaginaţie, fie ea de multe ori bahică.

Am crezut că la Sibiu voi uita de senzaţiile literare care bântuie Muzeul literaturii şi alte boeme din jurul lui. Ei, bine, nu a fost să fie. În gerul sibian, la minus câteva grade bune, există spiritul unui cenaclu născut din întâlnirile de zi cu zi ale poeziei cu iubitorii ei, pe site-ul poezie.ro. Aici, la Sibiu, am descoperit o lume boemă poate mai pătimaşă decât cea bucureşteană, în felul ei, dar tot atât de doritoare de frumos şi de ascultare a frământărilor născând poeme. Cenaclul Artgothica îşi desfăşoară şedințele, de câteva luni, într-un local boem al centrului istoric al Capitalei Europene – Atrium. O locantă pitorească, unde un pian vechi îţi face cu ochiul de la intrare şi unde îţi dai seama că trebuie să se întâmple lucruri frumoase cu el când se aşază jazz-manii la sfat cu stăpânul acestuia. Atrium este o cârciumioară cochetă, discretă, aflată într-un demisol plăcut aranjat şi plin de curiozitate. Într-o cameră de oaspeţi a restaurantului, un separeu mai bine zis, s-au strâns sâmbăta care a trecut invitaţii lui Călin Sămărghiţan, iniţiatorul Artgothicii. Aici şi-au dat întâlnire poeziile unor consacraţi din afara Sibiului, dar şi din bătrâna fortăreaţă ardeleană. Din Bucureşti au poposit Dana Banu, Florin Caragiu şi Adrian Suciu, aduşi cu poezia în proţap de Călin şi mai noul lui amic piteştean, poetul „Pământului de nicăieri”, Florian Silişteanu. O întâlnire unde consacraţii locului au fost prezenţi prin haioşenia şi poezia lui George Precup, nins de iernile vieţii şi întrezărit ca un Crăciun autentic ascuns sub pletele dalbe ale liricului. Un cenaclu nonconformist, despre care o să povestesc pe îndelete săptămâna asta, un cenaclu unde fiecare îşi comandă un ceai sau o bere ori o tărie şi stă la sfat cu poezia, invocând, oximoronic vorbind, peripeţiile ei atât de triste.

Artgothica. Iarna la Sibiu (2)

Îmbrăcat cu o hlamidă subţire de zăpadă, Sibiul, chiar curat, pare posomorât şi plin de neviaţă. În spatele acestei mantii cu aparenţă tristă, oamenii Artgothicului, cenaclu condus de Călin Sămărghiţan, îşi văd de plimbarea lor prin lumea poeziei care nu pare să fie deloc virtuală, ci trăieşte intens. Cenaclul din salonul Lounge din vechiul Atrium din Piaţa Mică e plin de lume, de rumoare şi cuvinte care nu se aud, fiind şoptite, până când Călin pune piciorul în prag şi o invită să citească pe Dana Banu. Venită de la Bucureşti să citească în minunata companie a iubitorilor de poeme din Sibiu, Dana a debutat în revista Astra, în 1984, e membră a Uniunii Scriitorilor, a terminat o şcoală de Teatru experimental la Paris şi avea şi ea un pahar cu ceai în faţă când s-a apucat să lectureze din viaţa ei „de acum o mie de ani încoace”. Pe Dana am întâlnit-o prima oară pe terasa de la Muzeul literaturii. Plină de viaţă, fostă nevastă a regretatului om de condei şi desen Traian Furnea, căruia i-a dăruit un băiat la momentul cu pricina, Dana îşi aduce aminte cu oarece timiditate de viaţa ei lângă cel care, trist, a rămas un titlu de melodie, „Pseudofabulă”, în istoria literară de ieri şi de azi. La Sibiu s-a comportat tot timid, dar versurile ei au fost puternice şi dătătoare de speranţă lirică. I-am reţinut câteva versuri pe care vi le ofer spre meditaţie tuturor celor care vă loviţi în întâmplările voastre şi de boema mea bucureşteană, plecată cu sorcova de sărbători în fabuloasa lume de la Poalele Păltinişului şi ale Munţilor Cibinului, a zăpezilor de la Poplaca sau Movilei lui Mihai, îmbrobodită boemă-poemă şi aici cu câte o tărie sau un vin fiert, aşa cum stă bine şi boemului de mine, fără a mă supăra când vreun neamic de-al meu mă apostrofează drept ce nu sunt. Dar citiţi din Dana Banu şi din ce a gândit ea la cenaclul Artgothica de lângă frumosul muzeu al Brukenthalului:

„spre dimineaţă primul tramvai intră prin fereastra deschisă
felinarele aruncă lumini stinghere spre blocuri
aşteptăm veşti de la capătul pământului mereu le aşteptăm
când ajung la noi e deja târziu obişnuiţi fiind cu aşteptarea
le traversăm în grabă sau construim cu ele piramide
poduri artificii diverse şi mărunte retorici nostalgizante
oamenii caută urmele noastre prin locuri ciudate pe unde nu am trecut niciodată”

Minunat, nu?

Sau poemul său alunecat pe hârtie în urma serilor Artgothice de la Sibiu, pe care i l-am cules de pe site-ul destinat poeţilor, fie ei chiar şi virtuali, câteodată, poezie.ro, în care spune:

„ oraşul te aşteaptă e primitor felinarele îţi desenează hărţile unor teritorii abstracte
noaptea e multă lumină aici sunt zăpezi care urcă la cer sunt paşi pe care îi ştii
i-ai învăţat pe de rost balet mecanic pianul închis perdeaua acoperă zâmbetul
e o linişte de parcă ai adormit în privirea unui om care nu te va citi niciodată

ridici gulerul umerii strângi pumnii încet mergi mai departe călătoreşti prin luna ta cea rotundă şi neagră
acelaşi copil ascuns câteodată într-un avion de hârtie alteori într-un cerc prea colorat
cel mai des într-o barcă pe care ţi-ai desenat-o demult
ridici gulerul umerii strângi pumnii şi taci iar cât pentru toţi cei 1000 de ani primiţi la naştere.”

Şi am mai sorbit o gură de coniac, gândidu-mă la ce tristă e inima poetului şi ce haină de sărbătoare poartă în faţa celor care nu-l înţeleg ori îl lovesc cu bulgări de zăpadă, chiar cu pietre vinete uneori.

Artgothica. Florin Caragiu. Iarna la Sibiu (3)

Chiar azi, de ziua Eminescului de neuitat, am ocazia să scriu câteva rânduri despre un om minunat şi un poet deopotrivă, pe care l-am cunoscut la cenaclul Artgothica din Sibiu, Florin Caragiu. Considerat pe bună dreptate un descendent al marelui poet Ioan Alexandru, Caragiu fiind absolvent al Facultăţilor de matematică şi teologie, cea din urmă dându-i şi eticheta de urmaş al piosului şi minunatului poet cu versuri scoborâte din straie duhovniceşti. Poezia lui încălzeşte sufletele şi luminează ca o rugă fierbinte către Pronia Cerească. Poetul este şi descendent al familiei marelui actor Toma Caragiu, de unde, probabil, sensibilitatea artistică de mare dăruire.

Director al Editurii Platytera din Bucureşti, Caragiu este autor al volumelor „Piatra Scrisă”, Ed. Platytera, 2003, „Cuviosul Ghelasie Isihastul”, Ed. Platytera, 2004, „Antropologia iconica”, Ed. Sophia, 2008 şi „Catacombe. Aici totul e viu”, ed. Vinea, 2008. Ultima carte a lui, „Catacombe. Aici totul e viu” îl recomandă ca debutant în poezie într-o lucrare prinsă la tipar sub o formă grafică de excepţie, pe măsura versurilor autorului, care este editor al revistei "Sinapsa", dar şi un traducător din franceză şi engleză în plină ascensiune. Florin, prin liniştea pe care o emană în jurul lui, mi-a amintit de un moment din viaţa-mi de pe vremea când haina duhovnicească era murdară în faţa comunismului, iar bisericile erau translate dintr-un loc în altul pentru a face loc unei arhitecturi bezmetice şi fără de personalitate. În 1984, când cochetam cu un gând care nu mi s-a împlinit, acela de a deveni student la litere, în aula de examene l-am avut drept supraveghetor pe Ioan Alexandru, în toată măreţia lui duhovnicească. Poetul, în plină societate ateistă, ne-a urat din suflet baftă şi „Dumnezeu să vă ajute!”, fără a se teme de securistul din colţ care îl supraveghea la rândul lui.

Dar să revin la autorul de „Catacombe. Aici totul este viu”. Şi voi reda câteva versuri ale poetului cu dragoste de Dumnezeu în suflet:

„ Poezie

E frig şi se apropie dimineaţa. Nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. Liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. Sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. Lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.
Mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. Abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. Apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. O beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. Mă îmbrac încet
păstrând intactă căldura buzelor. Nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. Şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. Numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă”.

Artgothica. Florian Silişteanu. Iarna la Sibiu (4)

Cărându-şi, parcă, peste tot în spate o maşină, un laptop, o cameră video şi un aparat foto, Florian Silişteanu apare călătorului de peste tot – din Piteştiul lui până în Iaşiul lui sau până în Oaşul lui sau Sibiul lui, că tot pământul ăsta românesc îi aparţine în suflet – un ziarist perpetuu, dornic să prezinte lumii „Pământul nicăieri”, cum îşi intitulează ultima apariţie tipărită. În fapt, fratele Silişteanu, cum îi place să-i spui, este un maxim de poet prezent în interiorul lui de român sadea. Silişteanu are în poezia lui pâine şi sare, miere şi lapte, mătrăgună şi disperare, apă de izvor şi lumina soarelui. L-am întâlnit într-o zi de cu mare, în urmă cu ani buni, la festivalul de la Mamaia, unde pe lângă artişti îşi promova „Manifestul român”, o revistă a lui şi a românilor de peste tot. L-am tot revăzut la un pahar în „Muzeul literaturii” din Bucureşti. De curând l-am revăzut la Sibiu, în toată speranţa lui pentru o poezie curată şi frumoasă, prietenească, neîntinată ca poemele bunului său frate de scris, Adam Puslojic, pe care-l iubeşte de-a dreptul, fără tăgadă. S-a purtat ca un centaur al versurilor şi vieţii. A ciocnit numai pahare cu vin roşu, că aşa-i place lui, a mâncat şi slană, a băut o ţuică ardelenească, i-a cotrobăit neveste-mii prin sentimente şi i-a spus că găteşte minunat şi e o gazdă primitoare, l-a luat lângă inimă pe organizatorul de la Artgothica, Călin Sămărghiţan, a mâncat un ciolan cu fasole la Frieda, o cârciumioară boemă din buricul Sibiului, după cenaclu, şi a citit cu patimă din poemele lui minunate. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Silişteanu e o bucurie de om şi de poet care nu se sfieşte bând din gerunziul ce pare să-i aparţină şi el când îl aşterne pe hârtie. Lipesc şi eu cu drag la boema mea de azi câteva versuri pe care le-a scris Florin Silişteanu chiar la Sibiu, între două pahare cu vin şi o seară minunată ce s-a petrecut în cenaclul Artgothica, de la Sala Lounge a cafenelei Atrium din umbra Podului Minciunilor şi a Pieţei Mici.

„în ţara mea strigând

când bordurile se strâng lumii margini suspinând când ori apelor adună ciutura stea în fântână se descoase firul se apleacă frunzelor
trandafirul muzelor şi se scrie imnul fără nopţii fir lehuzelor

lumea pune verdelui dimineaţa viermelui lumea pune ceas sunătoare cratima
doare Doamne dumneata
şi de ai picioare sfinţilor aripi de sui numelui al nu ştiu cui

ce vrei tu secundă am vorbit am pătimit numai frigului şoptit
am strigat am lăudat laptelui câmp adăpat
şanţului şanţ am săpat
ce vrei mută de secundă

vine alta stropitoare mâinilor cruci călătoare scârţâind buza rupând
tremur altul tremurând ori străinul
străinând


ceas târziu
mâine lumii alt făcut
dumicatul strânsului duminica mânzului
calendar
ziuă alta iar strigar.
Sibiu la juma din ceas înspre ziua de zece”.

Sex cu femei de Adrian Suciu. Iarna la Sibiu (5)

Sibiul e trist şi mohorât astăzi, ca sufletul disperat al poetului. Peste casele de pe Şaguna şi pe strada năclăită de ploaie şi zăpadă, cerul cerne a poezie fulgi de nea mulţi dar liniştiţi, ei încercând, parcă, să ajungă cât mai târziu pe asfaltul bântuit de motoare, unde se vor risipi, prefăcându-se în apă sub roţile maşinilor nervoase care colindă dintr-o parte în alta a oraşului, chiar pe sub geamul la care mă aflu. Cenaclul Artgothica a devenit o amintire, dar eu nu mi-am terminat prezentarea copiilor versului care au preumblat în stihuri în Atrium-ul Sibiului de lângă Podul Minciunilor. Expoziţie de poezie. Aşa s-a numit cenaclul serilor de la Artgothica iniţiată de Călin Sămărghiţan. A citit şi Adrian Suciu. Un poet ascuns sub o mină ironică şi batjocoritoare faţă de cei de pe lângă el, dar un talent şi un creator de vorbe frumoase şi pline de durere.

Adrian Suciu este omul care spune „Cerşind lapte şi somn”: „Mi-ai umplut nopţile de parc-ai fi vrut / să pricep că visezi / femei fără de rod iar / copiii lor nenăscuţi vin la uşile Tale / cerşind lapte şi somn… // De câte ori m-am trezit lângă Tine, / hălci de ploaie sfârtecau arbori şi-ncleiau / curgerea vremii”. Suciu e din Năsăud, de unde a preumblat către viaţă într-un 21 decembrie mai puţin fatidic al anului 1970. A urmat facultatea de Litere la Cluj. Simţind el că din poezie nu se poate trăi, a fost pe rând, după cum singur se prezintă, miner, electrician, bişniţar, profesor, ziarist, funcţionar public.

 A publicat mai multe cărţi de poezie, cum ar fi „E toamnă printre femei şi în lume”, Ed. Echinox, Cluj, 1993; „Singur”, Ed. Euphorion, Sibiu, 1996; „Nopţi şi zile”, Ed. Arhipelag, Târgu Mureş, 1999; „Just Poems”, Ed. Cartimpex, Cluj, 2001; „Din anii cu secetă”,Ed. Grinta, Cluj, 2005.

 Dar a scris şi „Plus”, pamflete politice, Ed. Trimera, Cluj, 1997, iar de curând a lansat la piaţă romanul „Sex cu femei”, pe care l-a prezentat în următoarele cuvinte: „Am început să scriu romanul împreună cu Iustin Panţa, în urmă cu aproximativ 16 ani. Pretextul cărţii l-a constituit un pariu cu Gheorghe Crăciun, care susţinea că poeţii nu ştiu să scrie despre femei. Iustin a murit într-un moment în care textul era într-o fază incipientă, am abandonat manuscrisul şi l-am reluat, în urmă cu vreo 2 ani de zile, împreună cu Ştefan Doru Dăncuş. Romanul este o suită de aventuri amoroase întreţesute, o poveste actuală în prezentul narativ, fiind completată cu o serie de alte aventuri, rememorate prin scrisori şi jurnale. Explorează, ca o miză secundară, realitatea socială şi politică a României de după Revoluţia din 1989, în notaţii şi referinţe la actualitate, la personaje ale epocii şi la situaţii deja istorice”.

Acest Adrian Suciu batjocoritor şi trivial simbolic, ale cărui cuvinte murdare scoase la o vodcă nu fac altceva decât să te ducă cu gândul la tristeţile lui de scriitor ascunse în aburi zeflemitori de alcool, are nişte principii de viaţă care merită citate: „Prefer să regret că am făcut prea multe, nu că n-am făcut nimic. Mai bine să plîngă mamele lor decît să plîngă mama mea. Găseşti întotdeauna o mînă de ajutor la capătul braţului tău”. Dar vom mai scrie şi mâine despre „nemernicul boem” talentat care se ascunde sub bizareria unui talent demn de luat în seamă.