Lucrarea de faţă se bazează pe mărturiile directe ale performerilor de pe Valea Ruscovei,satele Repedea, Ruscova şi Poienile de sub Munte, în luna iulie, 2007.

     Preocupările, foarte susţinute, pentru căsătorie, în sărbătorile de iarnă, comportă o explicaţie imediată. După Crăciun, Anul Nou şi Bobotează, urmează Câşlegile, perioadă a ciclului calendaristic când se fac cele mai multe nunţi în sat. Era firesc ca fetele să se folosească de puterea marilor sărbători în vederea unui măritiş cât mai apropiat. ( v. şi Viorel Rogoz, Consideraţii etnografice asupra obiceiurilor augurale..., în Tribuna, nr. 2, 12 ian. 1984, p.5 )

 

     Pericolul că ar putea trece Câşlegile fără ca măritişul să aibă loc apare ca o obsesie în gândirea fetelor de pe Valea Ruscovei. Văzând Câşlegile aproape trecute, fata se află în pragul disperării. De aceea, aceasta va încerca o influenţare magică a celui ursit, recurgând la o serie de practici magice.

     Dar, în afara sărbătorilor din ciclul hibernal, prilejuri propice pentru practici de orândă se puteau ivi pe tot parcursul anului, săptămânii, lunii sau zilei. Erau practici aleatorii şi se puteau realiza prin simpla apariţie a unui spaţiu sau a unui moment prielnic.

     Ana Bumbuc ne relatează: O fost o femeie la noi în sat care o făcut vrăji, multe vrăji. Ce spunea ea era adevărat. Când am fost fată m-am dus la ea, m-a dus mătuşă-mea că stătea aproape de ea. Se ducea lua apă din izvor şi o punea într-o cratiţă mai mare. Pe urmă încălzea un văsc, aşa cum se fac lumânările şi punea pe apa aia. Dacă discutam cu un băiat, punea semnul meu de-o parte şi semnul lui în partea cealaltă. Apoi turna văscul acela aşa rotund peste semne. Şi atunci sus se prindea aşa drept iar jos când întorcea se prindea colac şi se formau şerpi dacă aveam duşmani. Dacă era bogat se prindeau (formau) oi sau vaci. Mie mi-a spus: <<Dacă nu faci rugăciuni, nu ţii post, el se-nsoară, tu rămâi, el umblă cu alta. Se vede că are pe alta, îi şarpe-ntre voi, sunt duşmani, sunt vrăjmaşi>>. Atunci ea lua cam 3 litri de apă din izvor că numa din apă curgătoare lua, nu din apa care stă. Apa era luată oricând, în orice zi, da dimineaţa. Dacă era de la vrăjmaşi lua seara. Iar pentru fete lua dimineaţa. Când vroiam să mă spăl cu apa aia, trebuia eu să mă duc să-mi aduc vreo 4-5 litri şi puneam puţin din apa aia, un păhărel la 200 de gr, nu mai mult. Aia o ţineam pe care mi-o făcut ea s-o am, că stătea. Mai puneam şi apă sfinţită şi stătea apa şi o lună poate şi mai mult. Trebuia să te speli pe tot corpul, dacă-i de la vrăjmaşi seara, pentru măritat dimineaţa. Da nu te spălai oriunde, ci în livadă, undeva unde era mejdă, unde se întâlneau pământurile, pe hotare sau pe o apă. Mai mult pe apă zicea, ca să plece pe apă.

     Trebuia să ne dezbrăcăm şi ea punea busuioc (simbol al norocului), vin, da nu de oriunde din 9 crâşme care-s mai mari, şi 9 feluri de băuturi din 9 crâşme deci din locuri diferite. Cifra 9 apare ca simbol al dragostei, al solidarităţii cosmice şi al mântuirii. Apoi făcea un descântec peste apa aia şi-mi spunea că mai trebuie puse în apă flori furate din 9 grădini, da unde locuiesc doi care nu sunt despărţiţi, care trăiesc bine. Trebuiau furate flori şi aduse la ea. Fata care venea la ea trebuia să le fure. Şi eu am luat. Mi-a mai adus şi ea, da mai mult eu am luat. Dacă nu aduceam din 9, din 3 grădini tot aduceam.

     După ce pregătea toate acestea, femeia care făcea vraja spunea:

                                                Apa asta s-o spele

                                           Să fie curată

                                           Cum mama a născut-o,

                                           Cum moaşa a botezat-o.

                                           Rălele să se ducă,

                                           Vraja să se spele

                                           Orice vrajă, orice rău.

                                           Nimeni să nu poată

                                           Să oprească pe sortitul ei

                                           Care i-e dat de la Dumnezeu

                                           Să vină , s-o ia.

                                           Cum apa asta nimic nu poate s-o oprească

                                            Nici cu furca s-o desfacă,

                                             Nici cu lemne s-o oprească,

                                             Nici cu toporu s-o taie

                                          Să nu poată să-l oprească pe sortitul

                                           Care îi e dat de la Dumnezeu,

                                           Care i-i dat sorţii ei.

 

    Eu nu umblam aşa mult la ea. Am mers o dată. Trebuia să mă duc şi a doua oară şi nu m-am mai dus. Da soră-mea s-a dus şi chiar a fost aşa, cum a spus descântătoarea.

     De Sfântu Andrei, băieţii pândesc fetele care se duc pe dealuri unde-s clăi mari de fân împrejmuite cu nişte pari. Fetele se duc să numere parii şi scot unul. Dacă parul i cu cepuri umblă cu mai multe fete, dacă-s cepuri mari este însurat, dacă-i par mic, bărbatu va fi mic, dacă-i par mare, va fi mare. Şi pe mine m-a trimis bunica, povesteşte informatoarea. M-am dus şi eu şi-am luat un par, l-am adus acasă şi-am pus în el farfurii şi alte lucruri din casă. Trebuia atins tot ce era în casă. Se spunea un descântec. Pe urmă se tăia parul acela, îl puneam pe foc, încălzeam apă şi cu apa aceea trebuia să mă spăl seara. Sau rămânea paru şi-l legam cu aţă de păr, aţa trebuia să fie roşie. Pe urmă prindeam un arici, aşa viu, şi scotem din el nouă ace. Cu acele trebuia înţepat pomu acela.

     O altă variantă a practicilor de găsire a ursitului legate de sărbătoarea Sf. Andrei ne-a relatat-o Eva Dziţac: De Sfântu Andrei, fetele numărau parii până la 9 şi se zicea: <<Nici unu, nici al doilea, nici al treilea, nici al patrulea până la al nouălea>>, iar parul al zecelea se leagă cu o sfoară. Asta se face seara. Iar dimineaţa, în ziua următoare, fata revine şi vede ce par şi-a ales. Şi cum e paru aşa va fi şi viitorul soţ. Parul trebuie scos ca să se vadă dacă va fi înalt sau nu. Apoi se taie şi se pune pe foc. După ce este pus pe foc, trebuie să iasă afară şi să vadă din ce parte vin stelele. De-acolo o să vină şi alesu.

     Ana Bumbuc ne-a relatat un alt obicei de Sfântu Andrei: Ne mai trimitea bunica să aducem lemne în casă cu ochii închişi tot în seara de Sfântu Andrei. Apoi ea se uita dacă sunt pare sau impare. Zicea că anu ăsta ai noroc să te măriţi dacă era par. Dacă era impar, mai stai un an. Şi băieţii în seara aia, unde le place fata, chiar dacă nu o cunosc, n-au vorbit cu ea, se duc, scot poarta şi-o duc departe de casă. De multe ori când tata se trezea, nu mai găsea nici poarta mare, nici pe cea mică acasă.

     Există şi practici, pe care ni le-a relatat Vasilena Niculaiciuc, la care nu putem să nu remarcăm nota umoristică: De Sfântu Andrei, fetele se duceau la cot'eţuri, unde-s mascori şi îi sculau. Întreba porcu dacă acum sau la anu se va mărita. Dacă îi răspunde porcu numa după ce întreabă a doua oară înseamnă că numa anul următor se va mărita.

     De asemenea, mergeau fetele unde erau copii, o grămadă de copt'ii şi se băga pe sub geam. Mamele, cum îs mamele, strigă la copt'ii: Staţ' jos!...O, zâce fata, o strâgat Staţ' jos!, oi sta şi eu mult la mama. Se ducea, la altă casă, altă fată şi auzea: Copt'ii, una două să vin'iţ' ! Zâcea fata: O, lasă că imediat oi avè peţâtori!

     O altă practică, cunoscută de fetele din această zonă, ne-a spus-o tot Ana Bumbuc: De Sânziene, zicea bunica mea de la Poieni, dimineaţa devreme fetele îşi fac o cunună de flori.

În continuare, Taţia Crasciuc spunea că, atunci când culeg florile, fetele rostesc:

 

                                               Plecăm în luncă

                                               La Sfânta Duminică

                                               Pe cărare necălcată

                                               Pe rouă nescuturată

                                              Plecăm pe drum mare

                                               Să vid'em soarele cum răsare.

                                               Pe cărare am călcat

                                               Şi de mine s-a legat.

 

Ana Bumbuc descrie ritualul: Apoi cununa respectivă o pun pe cap şi se duc la o apă mai mare care-i curgătoare şi nu seacă niciodată. La apa aia se duc şi se spală, rup cununa aia-n două şi-o aruncă pe apă, spunând: <<Cununa o rup în două: / Jumătate lui şi jumătate mie>>. Îşi mai pun un brâu luat tot dintr-o grădină, care e lipicios. Rupându-l şi pe acesta, îl aruncă pe apă. Apoi, spune Taţia Crasciuc, fetele rostesc un descântec:                            

                                                   Am mers pe cale,

                                              Am mers pe cărare

                                               M-am întâlnit cu o ciută.

                                               Ciuta era aprinsă.

                                               -Unde te duci tu ciută aprinsă?

                                              Unde te duci tu ciută încinsă?

                                                 Înapoi! tu, ciută aprinsă

                                                 Înapoi! Tu, ciută încinsă!

                                                Nu aprinde 99 de ţapinari,

                                                 Nu aprinde 99 de ţigani,

                                                 Nu aprinde 99 de duşmani,

                                              Aprinde inima lui Vasile

                                               Şi să nu poată sta

                                                 Până pe mine nu m-a vedea

                                                 Şi pe mine m-a lua!

Care fată urmează acest ritual se zice că de Sânziene anul viitor nu va mai fi fată şi toate vrăjile ce le are puse pe ea se duc pe apă, devenind astfel mai curată.

     “Cifrele magice sunt de obicei fără soţ: 3, 7, 9. Ele se leagă însă adesea în enumerări succesive menite a sugera multul (copleşirea) sau predominanţa (prevalenţa) uneia asupra alteia. Foarte des apare 99 ...ca expresie a superlativului numeric, ori al capătului extrem al unei enumeraţii....Când vrăjitoarea înşiră felurile de boală împotriva cărora va rosti exorcismul, adaugă şi numărul 99, acoperind astfel posibila omisiune a unei boli încă necunoscute sau uitate...” ( V. Vasile Avram, Chipurile divinităţii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006, p. 267)

     Mai avem o sărbătoare deosebită, spune Bumbuc Ana, Bunavestire sau Lahovişina se zice pe la noi. Asta o spun eu c-am văzut cu propriii mei ochi. Atunci de la 12 noaptea, toate fetele de la Poieni, de la Repedea, Ruscova se duc la apă să se spele. Se duc cât mai devreme să fie primele la apă. Dacă se duc de la 4 dimineaţa, deja se mai spală şi altele şi vine apă necurată pe ele. Acolo, ne-a relatat aceeaşi Taţia Crasciuc, fata descânta să fie iubită de feciori:

 

                                                 De dimineată m-am sculat,

                                              Pă prundu satului m-am luat

                                               Cu un cap cântând,

                                               Cu trâmbiţele trâmbiţând:

                                               -Ce crăiasă,

                                              Ce împărăteasă?

                                               -Nu-i crăiasă,

                                               Nu-i împărăteasă

                                               Că-i Taţia cea frumoasă!

                                               Bătrânii să mă cinstească,

                                               Flăcăii să mă iubească!

 

Apoi lua apă cu mâinile şi se spăla pe faţă şi continua descântecul:

 

                                              Flăcăii de mână m-o luat

                                               Şi-n crâşmă m-o băgat,

                                               Vin şi tuică mi-o dat,

                                               Pe gură m-o sărutat,

                                              După mine o umblat.

                                               Dumnezeu aşa să-i lege

                                               După mine să alerge,

                                               Să fiu cea mai dulce fată,

                                               Între toate căutată.

 

Apoi mergea acasă, spunea 3 rugăciuni şi nu mânca nimic.

Bumbuc Ana specifică în continuare: atunci orice vrajă, orice pete se duc. O vecină de-a mea avea nişte pete negre pe braţ şi oricât s-o dat cu creme şi-o fost la medici, tot nu o dispărut. Şi s-o dus în seara de Bunavestire la apă să se spele. Da nimic n-a zis, numa cât s-a spălat cu apa aia curată şi i s-au dus petele. Zice că atunci îi binecuvântată de Dumnezeu apa şi tot.

     De asemenea, de Paşti, în Sâmbăta de Paşti, când se merge la Înviere şi se trage clopotul, fetele merg şi sar în apă. Se zice că dacă sar în apă atunci, în anul acela se vor mărita.

     Unele fete nici nu se spălau decât cu apa de la ploaie. Erau învăţate de femeile mai în vârstă din neam să nu se spăle niciodată cu apa stătătoare sau din izvorul

care seacă.

      Mai zicea bunica mea, povesteşte informatoarea, că atunci când mergea la joc, în timpul jocului mai ieşea afară la râu şi sărea în apă. Se spăla, venea iar la joc şi era prima. O luau toţi la joc. Şi dacă nu era mai frumoasă decât celelalte, era prima în joc şi juca toată noaptea.

     Înainte de Crăciun, bunica lua un băţ de prun, da să fie tânăr, fără ram, şi îl sădea în casă ca o floare. Veneau fete la ea şi ziceau să le facă descântece şi vrăji. Ele aduceau aţă din păr cu care se legau tot timpul şi îndoia băţul acela cu aţa. Pe urmă lua ace de la un arici, prin viu trăgea 9 ace cu care înţepa pomu acela dimineaţa, seara şi la miezu nopţii mai mult, zicând că înţeapă pe băiatul care îi este dat sorţii fetei aceleia care i-a dat semnu, i-a dat aţa. Înţepa şi dezlega din aţă,   trăgea aţa tot mai sus şi ajungea la Crăciun până în vârf. Înţepa de jos până ajungea în vârf. Rezultatul era că fata aceea se mărita deoarece băiatul, sortitul, nu avea linişte, nu putea să doarmă până nu se ducea la fata respectivă.

    Mai demult, femeile năşteau acasă. Iar hainele în care era îmbrăcată femeia când năştea le luau fetele şi se îmbrăcau cu ele. Ziceau că aşa cum ea n-a avut ruşine, răbdare, aşa şi băiatul care îi este sortit să nu aibă astâmpăr, să nu-şi găsească odihna până n-o să vină la ea. Şi se rostogolea în hainele acelea. Dacă era primul copil, atunci hainele erau foarte valoroase şi femeile care ştiau asta le vindeau la fete. Iar fetele, dacă practicau acest ritual în fiecare seară, la miezul nopţii sau când vroiau, în timpul postului mai ales, atunci de Crăciun se măritau. Înainte de Paşti tot aşa şi la Paşti se măritau.

     La noi, fiecare fată ţinea post. Şi bunica ne-a învăţat şi pe noi să ţinem post 9 zile. Nouă zile umblam într-un batic care era al meu, numai al meu. A noua zi, ea ne făcea o pâine cât o plăcintă, în care punea 9 linguri de făină şi 9 linguri de apă cu puţină sare. Lua două beţe de prună, chiar dacă era iarnă, ea găsea, şi le punea pe jar să se coacă plăcinta. O-ntorcea cu beţele şi zicea: <<Io nu întorc plăcinta asta / Ci pe băiatul care îi e dat sorţii / Să vină, să n-aibă răbdare...>> Pe urmă plăcinta aceea o mâncam pe prag. Trebuia s-o împart jumătate mie şi jumătate lui. Jumătate trebuia s-o mănânc, iar cealaltă jumătate o puneam într-un batic cu care umblam 9 zile iar colţurile baticului le adunam către plăcinta aia şi o puneam sub pernă. Din momentul în care am început să mănânc plăcinta, nu mai vorbeam cu nimeni. Nu era voie să bem nimic, iar plăcinta o puneam sub cap şi visam pe băiatul care ne e dat. Visam că ne dă apă el sau cineva din neamul lui. Sau era posibil şi să te întâlneşti cu cineva din neamul băiatului. Asta se făcea de Crăciun. A noua zi să vină Crăciunul, în Ajun să fie a noua zi.

            Locuitorii din Valea Ruscovei, de unde am cules aceste informaţii, sunt majoritatea ucrainieni. Oamenii care trăiesc aici sunt simpli şi deschişi. Informatoarele ne-au relatat faptul că în sat erau mai multe femei care practicau vrăjitoria şi acest lucru era cunoscut de către toţi sătenii.

       În ceea ce priveşte peţitul, dacă unui băiat îi plăcea o fată şi dorea să o ia de nevastă, mergea cu părinţii la peţit. Doar că dacă în acea familie erau 3 fete şi el o vroia pe cea mică, părinţii fetei o ascundeau pe aceasta şi o dădeau pe cea mare. Ei spuneau: <<Acuma o dăm pe asta mare, că-i mai harnică, îi mai învârstă şi rămâne nemăritată>>. Iar băiatul o lua pe aceea. Şi dacă venea altu s-o ceară tot pe a treia, o dădeau pe a doua, dacă era nemăritată. Tot aşa până îi venea rândul celei mai mici. Nu era mai demult că se iubesc. La noi în sat nu existau divorţuri. Doamne fereşte! Erau şi 5 nurori într-o casă care locuiau într-o cameră, două, nu erau mai multe şi se înţelegeau.

     Tinerii se cunoşteau la clăci...şi cu alte ocazii. La noi, povesteşte Vasile Popovici, se făceau clăci. Deci se adunau feciorii, de exemplu la cosit, la unu şi pe urmă se duceau la altu, la altu. Clăcile începeau toamna, după ce se găta vara cu lucrul, inclusiv cu săpatul cartofilor, cu treieratul începeau clăcile. Dacă o lucrat la mine o zi, la cine o fost primul, primul începe claca. Şi-apoi acolo se adunau. Prima dată se făceau şezătorile pentru depănuşat, toamna. Acolo veneau fete, feciori, mai cânta cineva din fluier...Acolo se legau prietenii.

       Prietenii se legau şi la hori care se făceau la cămin. Informatorul povesteşte că “era un cămin bătrân, lângă Primărie cam la 100 de ani, adus din Poieni. O stat în Poieni mulţi ani. Pe urmă s-o făcut căminu care este şi acuma acolo şi o fost adus ăla din Poieni de lemn şi s-o reconstruit aici la noi.”

     Dacă vroiau să se căsătorească doi tineri, se ducea fecioru la fată acasă. Erau înţeleşi: <<Tu întrebi pe părinţii tăi de sunt de-acord să vin să-i întreb de tine>>. Îi dădea un termen de o zi, două, trei...Apoi, dacă părinţii erau de acord, se ducea fecioru', vorbea cu ei, da' fără fată. Şi când se ajungea la o-nţelegere, se stabilea data peţitului. Fata se pregătea cu ţuică, cu mâncare, cu neamurile ei. Peţitu' era o noapte întreagă de petrecere. Atuncea, cu peţitu se stabilea şi logodna, care era o petrecere aproape ca şi la nuntă. Fecioru' venea cu neamurile lui şi cu părinţii. Se zicea: <<Am urmărit o veveriţă. Umblam după ea, umblam, umblam până am pierdut-o aici la voi>>. Cel care era mai în vârstă din partea feciorului cu o botă ş-api dăi caută pă sub pat, pă sub masă, pă sub laiţă.

     La noi numa seara se ducea la peţit. Acolo, la fată acasă, n-avea voie să vorbească nici fata, nici fecioru. Acolo se discuta între părinţi şi cei care vin la peţit. Se râdea, se glumea. Fata se punea într-un colţ, fecioru' în altul. Lor li se dădea cuvântul ultima dată: Tu-l vrei? Da. Tu o vrei? Da. Acolo se pecetluia totul.

     Când se invita la nuntă, fecioru mergea acasă la om şi zicea: <<Măi bărbate, eşti invitat în data de...>>. Fata, viitoarea mireasă invita la rându-i oamenii mergând din casă în casă, inclusiv pe la casele pe unde a trecut şi viitorul mire. Dacă se făceau separat nunţile şi dacă eu mă deceam de ginere, făceam prima dată la mine, prima seară, şi a doua seară făceam la fată. Dacă fata venea de noră se făcea prima seară la ea şi a doua seară la mine.

     Nunta se făcea în casă. Într-o cameră se mânca iar în cealaltă se juca. Dacă era o casă cu o singură cameră, ca spaţiu de joc se folosea o cameră a unui vecin.

    Dimineaţa se făcea hora miresei. Hora miresei o anunţa naşa. Bătea cu o lingură în farfurie şi-apoi feciorii o luau la joc. Eu dacă mă duceam s-o ieu la joc, trebuia să plătesc. Ăla era câştigu' miresei. Şi cât vroia naşa atâta juca mireasa. Când auzeai lingura, dădeai drumu'. Venea altu' la rând. Iar dacă mai vroiai să joci, mai puneai bani şi jucai mai departe.

     Dimineaţa se dădea cununa miresei jos. Mirele lua colacu cu care intrau în biserică şi se cununau; erau legaţi de mână cu un ştergar. Cu colacu ăla intrau în biserică şi ajungeau acasă tot cu colacu ăla. Era un colac mare cu o gaură, acolo se introducea ştergaru. La uşa bisericii, înainte să intre în biserică, se legau de mână. După ce ajungeau acasă, colacu ăla era agăţat sub steag.

    Făceau steag cu vârf de brad, frumos, aranjat cu zurgălăi, cu panglici, cu baticuri. Steagul respectiv era purtat de stegar, care era şef peste feciori. El îşi aduna 8 feciori sub steag care cântau până la biserică şi de la biserică până acasă. Cântau hori. Stegaru trebuia să la cumpere de băut, să ţină băutura până la biserică şi de la biserică până acasă. Pe drum mai dădeau pe la pret'ini de băut. Am fost şi eu stegar, nu o dată.

    Stegaru rămânea prieten de onoare pe viaţă. Nu ne spunem “tu” unu la altu cât trăim, ne luăm cu dv., chiar dacă am copilărit de mici.

     Aproape pe aceeaşi melodie se cântau toate cântecele. Se cânta de obicei la nuntă numa cu cetera. Ceteraşii erau acolo cu feciorii. Altu n-avea acces. Unu care era însurat, putea să fie cu 1 an, 2 mai tânăr decât mine, el n-avea ce cota acolo.

     Când ajungeau acasă, se arunca cu cereale: grâu, orz, ovăz. Una dintre femeile care pregăteau mânacrea ieşea în faţa alaiului în curte şi arunca. Şi începeau femeile cu strâgături, se cânta în tonuri de strigătură. Apoi intrau în casă. Pornea mirele în faţă şi mireasa după el. Ş-apoi se trecea pe după mese , se aşezau la mese, până ajungea ultimul în casă. În faţă mergea stegaru cu steagu. În timpul nunţii, dacă avea cineva ceva de spus, stegaru se ridica şi trăgea de steag şi pe urmă îi dădea cuvântu.

     Mai era şi un paharnic la fiecare nuntă. Ion Masniţa vorbeşte despre acest rol: Paharnicul era un fel de servitor. El punea, începând de la naşi, 4-5 pahare de ţuică la fiecare nuntaş, restul îşi aducea omu' de-acasă. Fiecare venea cu ţuica în buzunar. După ce s-au mai civilizat oamenii, o fost o şcoală veche unde s-o făcut nunţi, atuncea puneam pă masă câte o jumate de sticlă de horincă la doi inşi, la două persoane. După ce li se punea ţuică în pahar, erau poftiţi să ofere darurile aduse mirelui şi miresei. Paharnicul zicea: Am venit la dv., poftiţi un pahar de ţuică! Eu le dădeam un pahar de ţuică iar ei dădeau bani sau daruri. Atunci strig la mire şi la mireasă: Poftiţi 20 de lei de la omu' ăsta! Mireasa la fiecare dar zicea: <<Mulţumesc!>>. Paharnicul nu trebuia să bea ţuică, că dacă eu sunt beat nu mai ştiu la care om i-am dat sau nu ţuică. Dacă cerea: Mai dă-mi un pahar! I-am dat. Dădeam la fiecare până când strângeam banii. Pe urmă ei beau ce-o avut pe masă. După ce termină, masa asta intră în altă cameră la joc. Vin alţi oameni la masă. Vin oameni noi şi dăi bătaie iară. Am fost paharnic la aprope 100 de nunţi.

     În ceea ce priveşte mâncarea pentru nuntă, Pavel Niculaiciuc a menţionat: se făcea pâine din fărină de mâna a treia, sarmale, zamă din carne de vită sau de oaie etc.

       Vasile Popovici ne-a mai relatat în privinţa darurilor că mai demult nu prea se dădeau bani la nuntă. Oamenii nu aveau bani. Mergeau pe jos până-n Târgu Jiu. Lucrau la pădure şi dacă se duceau, se duceau pe un an. Astfel că unii duceau bani, alţii duceau mălai, orz, pentru mireasă duceau lucruri făcute de mână: cergi, un pulovăr frumos făcut tot din lână, ciorapi etc.

     Deşi se considera că bărbatul era capul familiei, totodată zic şi oamenii mai în vârstă că bărbatu' ţinea numa un colţ de casă, tri la ţinea femeia, spune Popovici Vasile.

 

 

Avram, Vasile, Chipurile divinităţii, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006

Informator Bumbuc Ana, 31 ani, Repedea, 2007

Informator Dziţac Eva, 61 ani, Repedea, 2007

Informator Taţia Crasciuc, 41 ani, Ruscova, 2007

Informator Niculaiciuc Vasilena, 66 ani, Repedea, 2007

Informator Popovici Vasile, 46 ani, Repedea, 2007

Informator Masniţa Ion, 69 ani, Poienile de sub Munte, 2007

Informator Niculaiciuc Pavel, 86 ani, Repedea, 2007

 
Fata Pădurii și Ielele

 

            Demult era Fata Pădurii. Pe fete le speria lumea. Zicea că seara să intre în casă şi să stea acasă că dacă nu stau acasă vine Muma Pădurii să le schimbe. Muma Pădurii venea din aer, din văzduh. Informatoarea ne-a mai spus că ea nu a văzut-o dar se spune că era foarte înaltă, purta pantofi negri, avea părul creţ şi era foarte urâtă. “Ştiu un caz în care a fost schimbată o femeie. După ce a fost schimbată, femeia respectivă nu a mai putut vorbi”. Toată lumea se temea de ea. Dacă nu ar fi tămâie şi odolean, nu un singur Ivan ar fi al ei, povesteşte bătrâna. Ea urmărea numai cum să schimbe oamenii şi copiii. Schimbau copiii de mici. Oamenii munceau pe câmp şi îşi lăsau copiii dormind. Veneau şi schimbau copilul şi lăsau un copil negru”.

     În ceea ce priveşte Ielele, Curac Ana ne-a povestit: zâcè bătrânu mnieu, că el stătea cu mieii pe deal, unde avem o casă, împreună cu un unchi de-al lui: Am auzât în aer un zgomot. Oare să fie acuma nuntă? Aici pe vale nu cred să fie. Când s-a uitat cu unchiul lui în sus treceau în aer, ca norii, fete cu ceteră. Erau nişte fete foarte înalte şi subţiri cu haine lungi. Zâce că nu erau urâte. Mergeau cântând ca la nuntă. (Inf. Curac Ana, 77 ani, Repedea)