Vasile Alecsandri (1821 – 1890)
Malul Siretului
Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică
Şi, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineţii mişcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde
Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele raţe se abat din zborul lor
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocoteşte; o şopârlă de smarald
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
Malul Siretului
Pungi de plastic, sticle sparte, cauciucuri se înşiră
Pe un mal şi pe un altul, cât e lunca se răsfiră.
Râul luciu se-ncovoaie pe sub pete uleioase,
Ce în razele de soare au sclipiri misterioase.
Eu mă duc ca şi tot omul ca să văd ce se mai poate
Pescui de-a lungul apei, sticle bune, haine, cioate,
Şi privesc cum gospodarii stau cu căngile la fel
De preocupaţi de asta, adunând totul cu zel.
Când o lodbă, când o moară chiuind la mal o trag,
Când se-avântă într-o barcă şi le pescuiesc din larg.
Cârduri-cârduri ,ciori şi corbii peste apă trec în zbor
Şi unde zăresc cadavre, se răped asupra lor.
Şi gândirea mea furată de ăst clocot, de avânt,
Mă îndeamnă munca asta în pasteluri să o cânt.
Totu-mi giuru-mi clocoteşte şi-un român, cum e la noi,
Cată ţintă lung la mine şi mă-ntreabă: Şto ta koi?
Mihai Eminescu (1850 – 1889)
Sara pe deal
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar isvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
Sara pe deal
Sara pe deal, stâlpii de-naltă tensiune
Zumzăie lin, trece curentul prin strune,
Merge spre est, oamenii-şi cată opaiţul,
Pe sub salcâmi, câinii îşi zornăie lanţul.
Luna pe cer trece în faza a doua,
Draga mea, vai, trece în luna a noua.
Ochii ei mari, plini de nelinişti scrutează
Stele pe cer, care va fi norocoasă.
Nourii curg, tot dinspre est, cu pucioasă,
Pulberi gălbui peste întinderi se lasă.
Apele plâng, peştii plutesc în derivă,
La C.A.P. arde-un hambar şi o stivă.
Şi-ncolonaţi, oameni cu măşti pe figură
Vin de la câmp, tov. plutonier îi înjură.
Şuier prelung sparge-acum liniştea serii,
Dinspre oraş, la C.A.P., vin pompierii.
Ah! în curând pace şi scrum va fi totul,
Ah! în curând dorul ce-n inimă portu-l
L-oi revărsa dragostei mele în poală,
Mă vor topi ochii ei negri de smoală.
Şi peste noi ca un colind trece-or anii,
Pensionari, o să ne-aducă şi banii
Vechiul poştaş. – Viaţa pe deal e frumoasă,
Ce orăşean n-ar vrea aicea o casă?
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912)
Pe oceanul vremii / Rime de lux
Un an, de când cu tine pe al vremii ocean
Plutind, viaţa-mi pare un cântec…O, ce an!
Ce an de fericire! Şi noi ce putem oare?
Si-l pironim?… În vremuri reîncepute moare,
Şi moartea-i ca călăul, de bine ne desparte!
O, timp, Saturn! Te-ndură şi ţine-ne des parte!
Reîntinereşte visul, iubirea noastră mare –
Un vas sub cer albastru şi pe-o albastră mare!
Atâtea calde inimi ăst an trecu legând,
Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând,
Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messa Lina!
Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina!
Amici! Ş-a voastre bunuri perdute vi-s,
Când ziceţi: „Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”
Pe oceanul vremii / Rime de lux
Pe-oceanul vremii multe corăbii spre cuvânt
Plutit-au, dintre ele şi câteva cu vânt
În pânză şi ajuns-au cu el la cititori,
Problema e cu-aceştia: de l-au citit ori
Văzând cât e de scumpă azi orice carte,
Au renunţat. Poetul zadarnic de cart e,
Corabia-i pierdută cu marfă cu tot,
Deşi noi ştim acuma: poetul făcu tot
Ce-i stete în putinţă aproape ca să placă,
Sperând chiar după moarte s-aibă pe casă placă.
E bine când poeţii pe toţi de cart-i ştii
Pe-oceanul vremii însă nu toţi vor fi artiştii.
Amice! Mă scuteşte acum, că ragi. Ale
Tale vorbe-s goale. Taci. Te roagă Caragiale!
Alexandru Macedonski (1854 – 1920)
În arcane de pădure
În arcane de pădure întuneric ce spăimântă.
Frunza tace lângă frunză şi copac lângă copac;
Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac –
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure vijelie ce spăimântă,
Trăsnet roşu ce-nfăşoară şi surpare de potop;
Pentru ce e armonia o mânie fără scop,
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă,
Aurora-ntârziată nu s-arata sub frunziş,
Întunericul în cale i s-a pus în curmeziş –
Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure
În arcane de pădure cade iute înserarea,
Furişaţi pe după trunchiuri, tăietorii ies din hău;
Bubuind auzi securea şi scrâşnind, un fierăstrău,
Dar privighetoarea unde-i? Unde e privighetoarea?
În arcane de pădure tăietori şi ţapinarii
Armonia o destramă doar pentru mârşavul scop
De-a se-mbogăţi din lemne, apoi poate fi potop –
Unde e privighetoarea? Unde ne sunt pădurarii?
Pe o cioată sângerândă am scris cântecul acest’
Că tăiată e pădurea şi cruciş şi curmeziş,
Grozăvie ce-nspăimântă, când o vezi, rămâi afiş
Pădurari, privighetoarea, au migrat de mult spre vest!