Cartea lui Dumitru Hurubă, Scorpionisme (Ed. „Eubeea”, Timişoara, 2011), poartă reflexia dimensionată satiric asupra vieţii sociale cu tot ceea ce înseamnă aceasta într-un moment de schimbare de paradigmă socială, ideologică şi politică – postdecembristă. Partea întâi este formată dintr-o suită de 94 de Tablete, scorpionismele propriu-zis, apărute în publicaţia Oglinda din Deva (de la sfârşitul lui aprilie 1995 până la sfârşitul lui februarie 1997; câteva şi în Lumina), iar a doua, Ş.A., cuprinde 10 studii eseistice, diverse, care se aşază alături şi rezonează cu prima prin atitudine. Primele circumscriu „ocazional” (datorită modului lor de apariţie) un „extract” social de doi ani, dar semnificativ, întrucât vin după consumarea unei perioade de şapte ani. Nu datorită semnificaţiei cifrei sau trimiterii la visul faraonic (de care autorul se foloseşte într-o tabletă),

ci graţie consistenţei „extractului” din care şi prin care luminile satirice şfichiuiesc noaptea socială şi dau posibilitatea observării amplasamentelor de la sol. De obicei, obiectul satirei îl constituie prezentul cu procesul transformărilor inerente existenţei sociale, din care ceea ce se vede este iureşul de efemerităţi şi abstracţiuni, mai toate prezentându-se cu alură de consistenţă şi eternitate, folosindu-se pentru aceasta de o viclenie de primă instanţă. Cea de ultimă instanţă aparţine raţiunii şi nu se lasă dezvăluită decăt acesteia. La schimbarea de paradigmă se fac vădite, în genere, abstracţiunile şi inconsistentele fenomene, provenind din formele sparte şi din conţinutul nou, încă abstract. Pare că stă în puterea omului reflexia şi schimbarea, dar omul se află prins în schimbare şi în vâltoarea procesului (unii indivizi sufocându-se sub greutatea „cojilor”, iar alţii înotând pe deasupra, strălucitori între strălucitoarele coji). Şi tocmai această mişcare reală şi falsă, grea de conţinut abstract şi inconsistentă, în ale cărei determinante încă nu se întrevăd instituiri ontice – raţiunii, de fapt, rămânându-i a le identifica şi extrage – constituie obiect pentru orice artist, el neputând să fie fiul unei alte epoci decât cea în care s-a născut. Şi cu cât acest „obiect” este mai strălucitor şi încărcat de abstractităţi şi inconsistente fenomene, cu atât mai mult el fascinează spiritul ironic şi ochiul satiric. Spiritele ironice nu au timp de reflexie şi construcţie, ci acţionează imediat şi direct, la nivelul prezentului, căutând să dezavueze, să anihileze ceea ce este, şi aşa, căzut în anihilare, dar se prezintă triumfător, emfatic, ameninţător şi cu coroniţa de lauri pe frunte. Pe acestea, aduse ca un „extract” sub lupa microscopului, Dumitru Hurubă le cercetează în contrastele lor, le observă configuraţiile, le examinează tulpinele şi escrescenţele maligne şi le supune unui tratament ironic şi satiric. Necruţător, în ordinea artei, dar un insesizabil paliativ, mai niciodată luat în seamă în planul existenţei sociale, unde doar excrescenţele maligne contează. Din observarea contrastelor obiectului social şi mai ales din ineficienţa identificării şi tratării lor derivă tristeţea spiritelor ironice şi mai ales a umoriştilor. A celor care se întorc de la un asemenea obiect asupra propriului subiect, conştienţi de zădărnicia asaltului ironic. Scorpionismele lui Dumitru Hurubă iau în cătară malformaţiile obiectului. Glontele este satiric. Dar pentru cât timp? este întrebarea care mijeşte printre tabletele sale, şi, mai ales, prin textele-eseu din partea a doua a cărţii Scorpionisme. Lirismul său purtat asupra unui astfel de obiect devine sarcasm, dar treptat el se întoarce şi într-un amar umor. Câte săbii strălucitoare nu se întorc şi plâng în propriile teci!

Dar ce se întămplă cu satiricul, cu şarja sa, când obiectul i se sustrage, îi dispare din orizont, ascunzându-se în inactualitate? Este întrebarea fundamentală ce priveşte modul de fiinţare a satirei, artistic şi estetic, şi, fireşte, funcţia ei. Între scrierea şi publicarea lor revuistică din anii ’95-’96 şi editarea din prezenta carte, în 2011, a trecut un deceniu şi jumătate, timp nu îndeajuns de mult pentru a observa dispariţia obiectului supus săgeţilor ironice, însă suficient pentru a putea constata marja satirei şi capacitatea ei, ambele date de unghiul de situare al autorului. Totuşi, în acest timp, destul de scurt din perspectiva istoriei, putem observa că unele manifestări şi malformaţii ale obiectului s-au retras în umbră, s-au transformat şi şi-au schimbat înfăţişarea – ce se întâmplă în acest caz cu săgeata satirică eliberată? Este lesne de înţeles că are soarta evreului veşnic rătăcitor, ca să folosim expresia unui mit pe care Dumitru Hurubă îl pune în marginile adevărului, ca fiind invenţie. În acest caz i se retrage satirei graţia artistică şi estetică. Dar, în ce măsură? Mai exact, să ne imaginăm o satiră îndreptată asupra celor răspunzători de soarta câinilor comunitari, cum şi are o tabletă Dumitru Hurubă. Şi într-o bună zi, oamenii constată că nu mai există astfel de câini. Ce se întâmplă cu tableta respectivă? Mai are sens? Acesta, dispariţia obiectului, este punctul nevralgic şi dramatic al satirei, aproape al oricărei atitudini ironice şi al construcţiilor sale, al modului de fiinţare. Conştient de aceasta, ce face Dumitru Hurubă? Acţionează asupra subiectului şi, prin aceasta, implicit asupra obiectului. Pe de o parte, îi lărgeşte subiectului perspectiva de cuprindere a lumii, studiile din partea a doua a cărţii sunt o evidenţă, iar pe de altă parte, se strânge, uneori, se repliază în subiectivitatea proprie, ca un umorist. Ce înseamnă lărgirea perspectivei? O cuprindere sistematică şi în desfăşurare a lumii. El şi-a însuşit un instrumentar adecvat pentru a surprinde şi înţelege mecanismele şi procesele lumii, pentru a desconspira vicleniile de primă instanţă, care modifică orizonturi şi schimbă sensuri în acţiunile umane, care îl supun pe om la pierderirea de substanţă, de fiinţă şi misiune, reducându-l deseori la o „vietate”, zice el. Cu o anume superioritate descifrează ceea ce animalul politic încifrează; pătrunde aceste încifrări în mersul lor, le deconspiră intenţiile şi modul de acţionare, şi, mai ales, le observă constanţa şi repetabilitatea. Cu alte cuvinte, caută să vadă ce este constant în făpturile de-o clipă ale vieţii sociale şi politice; în ce consistă caracterologiile animalului politic, greu de înseriat, întrucît ele se manifestă viclean şi se dezvoltă exponenţial. Sau, cu o anume înţelegere filosofică, socratică putem zice, schimbă unghiul de observaţie al subiectului: se aşază într-o poziţie de inferioritate, adică de repliere în sine pentru a lumina de jos în sus emfaticul animal politic. El îşi pune conştiinţa în stare de veghe şi de luciditate. Şi întrevede în jocurile de-o clipă ale obiectului din social ceea ce revine, periodic, în istorie. Un eseu este chiar explicit în acest sens: Postbelic – postdecembrist... vizând stări asemănătoare şi neasemănătoare ale culturii şi literaturii noastre din două epoci cu paradigme aidoma şi răsturnate. Datorită unei asemenea deschideri a subiectului, „decupările” lui Dumitru Hurubă, „extractele” sociale supuse ironiei, nu sunt „efemeride”, au constanţă şi repetabilitate în interstiţiile socialului. Sunt adevărate portrete ale imoralităţii şi ipocriziei, expuse în lanţ, de privirea cărora sărmanul om ar trebui să se ferească. Sunt observate şi vestejite ironic „partide” şi reprezentanţi de partide în permanenta lor luptă după „ciolan”; puterea cu corelativul său, lingăii („Lingăul face parte dintre vietăţile coborâte ceva mai târziu de prin copaci şi trăieşte printre oameni fiind animal biped. Strămoşul său direct este o sperietoare având o evoluţie destul de incitantă pentru antropologi, arheologi, sociologi, istorici etc., cu o evoluţie ale cărei etape o caracterizează: vierme-şopârlă-viperă-cameleon-porc, ajungînd în prezent la forma cea mai evoluată – lingău”, Lingăi au fost, lingăi sunt încă...”, pp. 12-13, sau (Re)vin lingăii!, p. 90); serviliştii (Servilismul şi alaiul lui, p. 116); urgia alegerilor şi răbdarea oamenilor (Alegeri, colaci şi cozi (de topor), p.56); frumuseţi ipostaziate peste mizerii reale (Oraşul nostru, p. 80). Sunt definite specii şi subspecii umane, fixate parcă pentru eternitate, amintind de absurdul kafkian şi suprarealismul bizar urmuzian: cârcotaşul („Cârcotaşul este o lighioană din ce în ce mai implicată în viaţa noastră social-politică, administrativ-economică şi chiar – spun unii – în viaţa erotică. /.../ Cârcotaşul nu iartă nimic şi pe nimeni: bălăceşte totul într-o compoziţie ideatică puturoasă de-ţi taie respiraţia; pentru că tot ce vine dinspre el miroase a orgoliu prostesc, impregnat cu invidie vecină cu ura feroce. În contex, cârcotaşului-lighioană nu-i place să fie contrazis, indiferent despre ce ar fi vorba; el dă impresia că ştie cel mai bine ce şi cum trrebuie făcut ca să fie bine. Iar când descoperă că a reuşit să reverse otrava-i urât mirositoare peste florile înţelegerii, şi acestea încep să pălească, acest animal bizar jubilează şi regretă că nu are coadă din care să dea...”, Un animal nou: cârcotaşul, pp. 17-18); funcţionarul în multe şi penibile ipostaze („În contextul libertăţii, democraţiei şi al economiei noastre de piaţă, cocoşelul american este o pasăre-animal cu suflet de drac”, Cocoşelul funcţionar, p. 21); democraţia şi legislaţia; analiştii; prostia cu multiplele sale feţe, precum o observase cândva şi I. D. Sîrbu („Cele mai amuzante vieţuitoare bipede sunt proştii care se cred deştepţi”, Arătări hilare, p. 36; „idioţii fericiţi” de la televiziuni, sau de oricând, slujbaşii puterii; „semidocţii ajunşi” – „insul catapultat de vreo împrejurare, altfel nefastă, ajunge exact unde nu trebuie, unde nu ştie şi nu poate să se descurce, dar cu încăpăţânarea unui animal care a pus laba şi colţii pe ciolan, se zbate să-şi demonstreze, cu dramul sau de inteligenţă, utilitatea..., p. 8); „lipituri-lipitori”; sau nesimţiţii, inconfundabil portret, săpat în steiul social („Nesimţiţii sunt o subspecie umană de vietăţi asemănătoare la aspect speciei-mamă. Întrucâtva. De aceea sunt deseori confundaţi cu oamenii-oameni pretinzându-li-se un comportament ca atare. Greşeală fatală. Nesimţiţii nu au fost dotaţi cu vreo fărâmă din principiul binelui, corectitudinii şi sociabilităţii.”, O sub specie umană: nesimţiţii, p. 40). Iar când subiectul se repliază în sine, satiricul se schimbă în umor, precum în tabletele: Hazul la români, p. 41; A pus dracul coada pe noi, p. 48; Să-i omorâm pe mucaţiti, p. 51.

Se înţelege că obiectul pe care Dumitru Hurubă îl observă şi asupra căruia îşi îndreaptă şarja satirică este unul ce nu dispare uşor, ci persistă, se retrage pentru a apare cu mai multă forţă, de cele mai multe ori malefică, se transformă din abstracţiuni şi coji în coji şi abstracţiuni, mereu mai agresive şi devalorizate, într-o proastă infinitate, cum filosofic s-a zis, de durată în istorie. Prin urmare, de durată este şi acţiunea corozivă a satirei sale. Nu în sens de acţiune practică asupra socialului, ci de împlinire a satirei şi a atitudinii ironice, de triumf estetic asupra social-politicului din existenţa umană.

Partea a doua, acest şi altele, nu este un adaos, ea caută să lumineze unele nevuri ale configuraţiei de deasupra paradigmei amintite. Priveşte prezentul prin referinţă la câteva elemente ale sale intrinseci, ori prin altele aduse din diferite „închieturi” ale istoriei. Unghiul este al deconspirărilor. Din acestea derivă atitudinea. Sub realitatea emfatică şi mulţumită de procesul său – afirmator, dar în realitate autodevorator pentru om – se caută cauzalităţi şi determinări. Urme ale acestora se surprind fie la o simplă descripţie a civilizaţiei prezente cu democraţia sa, fie în acţiunile unor indivizi sau poziţionările unor personalităţi. Rezultatul este întristător, dar de reflexie pentru om şi conştiinţa sa.

Desfăşurarea eseistică este narativă, personaje şi fapte, acţiuni subiective şi contraacţiuni aparent obiective se prezintă cu detalii întreţesute cu idei, într-o curgere aparent paradoxală, lentă şi convingătoare spre reflexia finală, sarcastică şi morală. Eseul Civilizaţia şi binefacerile ei... distruzgătoare este o fişă clinică a nevroticului. Nevroza ca stare normală şi normalitate a anormalităţii. Dumitru Hurubă este un maestru al paradoxiilor şi silogismului. Situând premizele antinomic şi dezechilibrat, silogismul duce la o concluzie scăpată în apele acide ale satirei şi sarcasmului. Eseurile acestea deconspiră ce se află în spatele „criticastrilor”, „denigratorilor”, demitizatorilor lui Eminescu, ori ignorării prozatorului Mihai Sin. Sunt de atitudine şi nu de clarificări şi reinterpretări filosofice. Din această pricină, ele caută să fie convingătoare, să urmeze un traseu clar la capătul căruia demonstraţia să susţină atitudinea. Şi dacă se poate, traseul să-şi adjudece puncte de sprijin în contexte, pentru a reverbera în prezent. Atitudinea se instituie pe demonstraţie, însă forţa şi vigoarea ei consistă în acţiunea de deconspirare. Dumitru Hurubă detectează sub diversele puncte de vedere mobilurile apariţiei acestora. Precum creatorul de epică, le expune narativ şi le sancţionează reflexiv. Nu şi-a făcut o preocupare din căutarea şi desfacerea nodurilor de sub florile covorului istoriei şi culturii, dar câteva din acestea poate chiar l-a obsedat: Sfântul Pavel şi Socrate. Formularea interogativă a titlurilor eseurilor privind cele două personalităţi, Pavel – un intrus printre apostoli? şi Moartea lui Socrate – un asasinat politic? deschide problema în faţa unei Instanţe a Lucidităţii. Lumina din bucla interogativă arată, de fapt, că suntem la un recurs solicitat de oricare dintre noi, că nu se ştie niciodată când omul ajunge din „ales”, condamnat; uneori, chiar şi popoare, prin simplul fapt că există ca fiinţă şi conştiinţă şi nu ca „vietate” şi mulţime agresivă. Mitul evreului rătăcitor, al lui Ahasverus, îl provoacă pe Dumitru Hurubă. Este un mit construit despre vina şi pedeapsa unui evreu care ar fi refuzat să preia crucea lui Iisus, sau că ar fi cerut crucificare Acestuia. De la un evreu la poporul evreu s-a făcut uşor pasul malefic, ajungându-se la „holocaust”. Pentru a nu lăsa loc inconsistentelor dar periculoaselor păreri, concluzia o dă din titlu: Un mit inventat: Ahasverus.

Cât despre Socrate, Dumitru Hurubă crede că a căzut pradă tulburării democraţiei ateniene, că prea se amesteca în ordinea existenţialului: „Era doar fiul unui biet pietrar care ameninţa să strice cu ideile sale din socoteli un sistem democratic foarte convenabil”. (p. 237) Trebuia eliminat. Filosofia era învinsă de politic. Şi câte conştiinţe şi creaţii omeneşti nu vor fi şi sunt învinse de politic!? Dseori, chiar pe calea viclană a democraţiei, a acestui „monstru vorbareţ”, cum o numeşte Eminescu.