(Din volumul În colivie, volum în curs de apariție editorială.)

 

Personajele: Vicu, Maur, Mama, Femeia care mătură strada, un grup de oameni.

Actul I

 

Decorul: O cameră cu mobilier clasic de lemn. Pe birou se află un laptop.

 

Personajele: Vicu, Maur, Mama.

 

Scena I

 

Personajele: Vicu.

 

(Vicu caută ceva în dulap. Scoate haine. Caută în buzunarele hainelor.)

Vicu: Nu le găsesc. Nu știu unde le-am pus. Fără ele simt că viața mă părăsește. Sunt undeva într-o fundătură și nu pot scăpa de zidul ce-mi stă în cale. (Se plimbă prin cameră și caută ceva în timpul monologului. Ia câte o haină aruncată cu o clipă înainte pe jos din dulap și o caută din nou prin buzunare zadarnic, pe urmă o aruncă în alt colț al încăperii. Trage așternuturile de pe pat și înlătură lenjeria. Ridică salteua și caută sub scândurile ce au susținut-o.) Fără ele sunt nimic. Nimic, da, asta sunt. Și nu le găsesc. Le-am ascuns atât de bine de ochii celor ce-mi violează intimitatea, încât am rămas pustiit de tot ceea ce am avut mai bun. (Caută.) Era așa de bine ieri. În lumea lor e atât de cald. Am creeat atâtea stele cu ochii minții, pe urmă m-am agățat de câte o rază de lumină și am dansat. Am dansat mult, atât de mult, până când am început să pictez. Storceam câte o lacrimă de foc din ochii stelelor mele și pictam flori galbene, atât de galbene, că totul în jurul meu părea un rug aprins. Când vâlvătaia părea să erupă, o scânteie mi-a atins mâna. Era o fată. Niciodată nu am văzut o făptură mai frumoasă. Părul ei era negru, iar ochii ei verzi te săgetau până dincolo de umbra ce se plimba haotic pe ziduri, dar hainele-i erau de foc. Cu siguranță era o fiică a stelelor creeate de mine. La început am privit-o cu teamă, pe urmă cu atâta îndrăzneală, încât fata mea ardea ca o torță. Devenise soarele ce guverna celelalte stele, steaua supremă ce-mi lumina visul. (Tace un moment și strânge o haină căreia i-a descusut căptușeala în brațe.) Nu mai pot ajunge în lumea cea vie, pentru că nu le găsesc. Fata din stele mă așteaptă. Oare cât o să mă mai aștepte? Nu mai pot zbura pe raze de stele și înota în apa verde a ochilor celei ce mi-a furat inima. Cum să mai ajung în lumea creeată de mine dacă nu vă găsesc. (Plânge.) Nu mai pot. Unde sunteți? De ce v-ați ascuns de mine? (Se aruncă la podea plângând. Se rostogolește.) Parcă aș fi într-un cerc. Nu pot evada din învelișul ce se rotește în jurul meu. Cum să trec dincolo de cerc? Nu pot să trec dincolo de cerc fără ele. Omul e obligat să trăiască într-un cerc. Pământul și cercul. (Se ridică.) Eu am găsit calea spre absolut. (Tace.) Calea? (Plânge.) Sunt pierdut fără ele. Sunt prizonier la fel ca toți oamenii. (Începe să caute din nou.) Unde sunteți? (Se apropie de freastră.) Copacii aceștia au rămas atât de goi, că poți să privești prin brațele lor lemnoase până dincolo de rădăcină. (Se depărtează de fereastră și ia o altă haină spre cercetare.) Am greșit. Am ales calea copacului. Mi-am scuturat toate frunzele gândurilor și acum nu le găsesc. Cum le-aș putea găsi dacă eu nu mai am frunze? Sunt gol. Gândurile au plecat departe și eu mă rotesc ca ceasornicul. E noapte sau ziuă? (Se apropie din nou de fereastră.) E noapte. (Se depărtează de fereastră speriat și se așează pe un scaun.) E noapte și e iarnă grea. (Își ridică gulerul de la cămașă.) Mi-e frig. (Își frânge mâinile.) Miroase a suflete de gheață, a moarte. Căldura stelelor a secat. (Se ridică de pe scaun și ia un sacou aruncat pe jos în timpul căutărilor. Se îmbracă cu acel sacou și se grămădește pe plapuma ce zăcea pe podea.) A împietrit tot ceea ce este viu. Sunt o piatră ce lăcrimează după iarba din stele. (Se învelește în plapumă.) Acum ce mă fac? Ele s-au ascuns, m-au părăsit. Prin piatra ființei mele nu mai curge nicio picătură de apă. E atât de întuneric. Eu însumi am devenit o stâncă întunecată. Mi-e frică de mine. (Se strânge sub plapumă și plânge iarăși.) Vreau să sorb lumina divină, dar fără voi sunt pierdut! (Se târăște învelit în plapumă spre pat și se sprijină pe scheletul acestuia. Pe urmă privește spre fereastră.) Lumina s-a pierdut în apus într-o baltă de sânge. (Se ridică.) De ce m-ați părăsit? (Aruncă plapuma de pe el și se apropie de fereastră. Privește afară.) Totul doarme și tăcerea și-a întins trupul peste rănile ce fierb în zăpadă. Mi-e frig și totuși ard a neputință. Până și rănile neputinței și-au pierdut seva cea roșie și acum scuipă venin. (Se depărtează de fereastră, ridică plapuma și se învelește. Înveșmântat în plapumă se așează pe scaunul de lângă masa pe care se află un caiet deschis și un creion.) Ieri am fost poetul ce a plămădit stele. Astăzi poetul fuge de mine, pentru că am rătăcit nectarul vieții. (Ia creionul și începe să scrie ce rostește.) Într-o lume oarbă poetul picură foc peste stoluri de gheață și speră. Acolo unde apar vlăstari începe eternitatea. Focul a picurat vlăstari ieri. (Se oprește din scris.) Dar astăzi? Astăzi iarna este atât de înverșunată, încât gheața geme și refuză să își topească trupul pe altarul artei. (Scrie din nou.) Din când în când se aude sufletul deșertului pustiit de viscol și poetul se adâncește mai mult în noaptea zăpezilor și nimeni nu-i mai întinde mâna. (Ridică creionul de pe coala caietului.) Părăsit poetul uită să trăiască cu adevărat. (Se ridică de la masă, aruncă plapuma și se plimbă prin cameră.) Dacă mi-aș aminti unde le-am pus aș salva poetul și stelele și-ar regăsi focul. Unde le-am putut rătăci? (Se așează la masă și începe să scrie din nou.) Pierduți printre pietre, oamenii au înghețat poezia și viața le-a fost acoperită cu ere glaciare. (Răsfoiește caietul.) Nu puteau să se ascundă între file. Între file le-aș fi zărit imediat. E greu fără ele. Abia pot respira. Dacă le-aș găsi aș fi salvat. Aș deveni când și când o scânteie ce naște stele. (Ia din nou creionul și scrie.) Din când în când câte o scânteie mai alunecă pe gheața umedă încercând să deschidă ochii luminii, dar gheața nu aude chemarea poetului și își doarme viața în ruină. (Închide caietul.) Ce mici sunt oamenii! Fără stele oamenii sunt din ce în ce mai mici. Dacă le-aș putea afla! Dacă le-aș putea gusta din nou! Cât de mult m-aș înălța! Aș fi o carte ce urcă spre steaua supremă. (Zâmbește.) Cu fiecare bătaie a aripilor cartea mea ar fi din ce în ce mai mare până ar deveni ea însăși soarele ce picură energie. (E liniște un moment.) Ce aș putea face? (Se apropie de fereastră.) A înghețat totul. Iarna nu a iertat nimic. Până și frunza încăpățânată din vârful teiului ce s-a luptat să viețuiască pocnește de ger. E ultima amintire a toamnei. Ieri, înainte de a crea stelele, am găsit atâta armonie în toamnă și strălucire în cerul ei, pentru că fiecare frunză îmi șoptea despre fericirea de odinioară. Astăzi fiecare parte a trupului meu istovit vorbește asemenea frunzelor de ieri despre stelele rătăcite departe, despre fericirea de odinioară, despre chipul primăverii, despre ochii verdelui și galbenul vieții. (Se apropie de birou.) Laptopul, portalul meu spre alte lumi. (Îl atinge, pe urmă își retrage mâna speriat.) Trebuie să sacrific motorul meu de legătură cu alte lumi spre a cumpăra prafurile pierdute, prafurile ce le-am căutat în fiecare colț ce-mi apasă ființa și nu le-am găsit. Nu, nu pot să trăiesc fără ele. Ele sunt soarele, stelele, aerul, apa, focul, pământul, ele sunt eu, da, eu. Fără ele sunt nimic, iar ele fără mine nu pot să existe. (Atinge din nou laptopul și începe să plângă. Îl deschide. Caută o adresă și face o comandă. Îl închide. Se așează în genunchi lângă birou și mângâie laptopul.) Într-o oră ne despărțim. Mi-ai fost un prieten bun. M-ai ajutat. O să-mi amintesc cu drag și dor de tine. (Își retrage mâna și își pleacă capul pe laptop plângând.) Sunt un trădător. Te vând pentru a trăi o himeră de-o clipă. Stelele sunt vinovate! Ele și soarele lor cu ochii verzi. (Ia laptopul în brațe și cade pe podea, lână birou.) Ultima îmbrățișare. (O clipă e liniște. Vicu stă ghemuit lângă birou cu laptopul în brațe. După un timp se aud bătăi în ușă.)

 

Scena II

 

Personajele: Vicu, Maur.

 

(Vicu tresare ca trezit dintr-o altă lume.) Au venit. (Se ridică, așează laptopul pe birou și aleargă spre ușă să deschidă. Un bărbat intră în cameră.)

Maur: Cu Vicu.

Vicu: Eu sunt.

Maur: Ai făcut o comandă.

Vicu: Da.

Maur: Am adus pachetul. Produsul costă ... (E întrerupt.)

Vicu: Nu am bani.

Maur: Tu îți bați joc de mine! Poate n-ai auzit până acum cine e Maur?

Vicu: Tu ești Maur?

Maur: Da.

Vicu: Eu sunt Vicu.

Maur: (revoltat) Până aici!

(Vicu face un pas în spate.)

Maur: Ce urmărești de fapt?

Vicu: Vreau pachetul. Am un laptop. E nou. (Se duce spre birou și ia laptopul. Se apropie de Maur și-l oferă.)

Maur: Funcționează?

Vicu: Da. Poți să verifici.

Maur: Nu e necesar. (Îi oferă pachetul.) Altă dată să știi să comunici. O comunicare greșită s-ar putea să te coste mult. (Maur pleacă.)

 

Scena III

 

Personajele: Vicu.

 

Vicu: A plecat. (Pune pachetul pe masă.) V-am găsit într-un final. Sunteți lângă mine. Vă pregătiți să mă purtați în lumea mea, la stelele mele. (Deschide cu nerăbdare pachetul. Dă de un alt pachet mai mic, pe urmă de altul și mai mic, e din ce în ce mai agitat.) Unde sunteți? (Începe să plângă rupând hârtiile găsite în ultimul pachet. Printe hârtii găsește un pliculeț micuț, transparent în care se poate observa un praf alb. Îl ridică dintre hârtii și-l privește cu atenție.) Am fost înșelat. Trebuia să primesc încă trei pliculețe. Măcar îmi ajunge până dimineață. (Deschide pliculețul și consumă conținutul, pe urmă se așează pe podea și își sprijină spatele de piciorul mesei. O clipă e liniștit, pe urmă începe să râdă.)

 

Scena IV

 

Personajele: Vicu, Mama.

 

(În cameră intră o femeie. Vicu râde în continuare.)

Mama: Ce e dezordinea asta?

Vicu (încercând să se ridice fără rezultat): Mama!

Mama: Ai băut?

Vicu (râzând): Nu am băut, dar sunt beat de fericire.

Mama: Ai fost la facultate astăzi?

Vicu (râzând): La ce-mi trebuie facultate?

Mama (căutând ceva) Unde e laptopul ce l-am cumpărat săptămâna trecută? Trebuie să trimit un mesaj tatălui tău să vină acasă. Cu tine nu e bine.

Vicu (râzând) L-am vândut.

Mama: Cum l-ai vândut?

Vicu (sobru): L-am dat unui prieten pentru o noapte.

Mama: Ieri ai dat televizorul și astăzi laptopul. Ce se întâmplă cu tine?

Vicu: (absent) Mâine o să vând un dulap.

Mama: Acum mergem la medic împreună.

Vicu: (Se târăște prin cameră, pe urmă se ridică, face câțiva pași în toate direcțiile.) Plec. Mă duc să caut stelele.

(Mama se apropie de el și vrea să-l atingă.)

Vicu: Nu mă atinge! (Face un pas în spate și cade.) Nu.

Mama: Trebuie să mergem la un medic. Cu tine se întâmplă ceva rău.

(Vicu se ridică cu greu și fuge pe ușă.)

 

Actul II

 

Decorul: O stradă luminată. Stelele și luna se pot zări pe boltă. In fundal clădiri. Unde și unde se află câte o bancă.

 

Personajele: Vicu, un grup de oameni, Femeia ce mătură strada.

 

Secena I

 

Personajele: Vicu, un grup de oameni.

 

(Vicu merge cu greu. La un moment dat se sprijină cu mâinile de o bancă ivită în calea lui.) Nu găsesc stelele mele. (Plânge. Se așează lângă bancă și privește spre cer.) De ce vă uitați la mine? Stelele mele sunt mult mai frumoase decât voi! (Râde.) Unde v-ați ascuns? (Ridică palmele ce au atins pământul. Acestea sunt murdare. Le privește cu atenție.) Cât noroi! (Începe să se șteargă de pantaloni.) Nu mai văd stelele de atâta noroi. (Râde.) Acum înțeleg. (Atinge iarăși pământul cu palmele.) Noroiul mă va ajuta să găsesc stelele rătăcite, prințesa cu ochii verzi. (Ridică palmele și le privește.) Am auzit cândva că animalele se tăvălesc în noroi pentru a scăpa de insecte. Trebuie să suport deparazitarea, să mă îmbăiez în mocirlă ca să ating stelele. (Își pune palmele pe față.) Acum e mai bine. Trebuie să aștept să se usuce noroiul pentru a fi protejat de insecte. Dar eu sunt un om. Doar animalele se îmbracă în noroi pentru a scăpa de insecte. Eu, eu o să mă purific prin imala cea sacră. Ea îmi va deschide calea spre mine însumi. (Vede o umbră în colțul străzii.) E umbra vrăjitoarei de la colț. Și-a pus masca gustând mocirla pentru a trece neobservată.

(Se aude gălăgie. Un grup de oameni trece pe stradă.)

Vicu: Politicienii! Aceștia se scaldă în alt noroi.

(Ajung în dreptul lui Vicu.)

Un om din grup (râzând): Uite, un porc!

(Râd cu toții)

Vicu: Eu porc! Voi sunteți ... (Se oprește.)

Alt om din grup: Ce?

Vicu: Sunt un porc. De ce n-aș fi un porc? Porcul simte bucuria noroiului, voi vă scăldați în el și nu-i cunoașteți gustul.

Alt om din grup: Ai grijă ce vorbești! (Îl lovește cu piciorul.)

Vicu (sprijinindu-se de bancă): Ai încălcat teritoriul meu. Eu sunt un cerb care-și marchează teritoriul tăvălindu-se în noroi. (Se rostogolește pe pământ.)

Alt om din grup: E nebun.

Vicu (ajuns la picioarele unui membru al grupului, râde): Sunt un hipopotam, un rinocer ce se răcorește în nămol. (Se agață de picioarele omului. Acesta îl respinge, lovindu-l.)

Omul: Câine!

Vicu: Voi sunteți câni ce vă tăvăliți în propria mizerie! Eu sunt un elefant ce-mi curăț sufletul printr-o baie noroiasă!

(Oamenii din acel grup încep să-l lovească cu picioarele.)

Alt om din grup: Acum ne răcorim și noi în noroiul loviturilor.

Alt om din grup: E suficient.

Alt om din grup: Nu e suficient. Ăștia au șapte vieți. Mâine tot în drumul nostru o să-l aflăm.

Alt om din grup: Eu plec. (Se depărtează. Ceilalți mai lovesc de câteva ori și se depărtează și ei.)

Vicu (târându-se spre bancă) E atâta umezeală. Nu mai deosebesc mocirala de sânge. (Plânge. Ajunge lângă picioarele băncii.) Și nu am văzut stelele. Prafurile din noaptea asta au fost o înșelăciune. Și laptopul meu? Și soarele meu cu ochii verzi? (Privește spre cer.) Și voi ce vă uitați așa? Râdeți de mine? (Își sprijină capul de bancă.) Mi-e cald. Mă sufoc. Câtă nevoie aveam de himera mea! (Cade în noroi.)

 

Secena II

 

Personajele: Vicu, Femeia ce mătură strada.

 

(S-a luminat de ziuă. O femeie mătura strada. Ajunge lângă Vicu. Se apleacă și îl scutură, dar Vicu nu reacționează.)

Femeia ce mătură strada: L-au omorât și pe ăsta. L-au aruncat în mocirlă ca să nu mai zărească adevărata lumină, pe urmă i-au scos ochii și mi-au lăsat mie misiunea să-i mătur hoitul. (Începe să adune cu mătura noroiul și să-l arunce peste trupul nemișcat al lui Vicu.) Suntem captivi în mocirala celor ce conduc lumea. (Continuă să arunce noroi.) O să te eliberez prin acest noroi sfânt. Acum o să-ți fie mai bine. (Se depărtează măturând strada.)

 

Cortina cade.