1. Există un moment în viaţa unui popor spre care se întorc instituirile sale pentru a mărturisi despre adevărata lor fiinţă; şi acest moment reiterează gestul primului întemeietor, a cărui lumină călătoreşte din veac în veac, călăuzind pe cei înscrişi pe drumurile luminate de stele. Fericiţi călătorii care nu se înstrăinează de această lumină şi preapline timpuri în care această lumină devine propria noastră aură sau locuinţă! Ori de câte ori revenim asupra acestui moment, el pulsează cu intensitate sporită, dând faptelor şi gesturilor noastre înţeles şi deschidere spre împlinire.
Pentru cultura română, el se numeşte Eminescu.
Fericite trebuie să fi fost timpurile şi vieţile celor care i-au stat în preajmă! Înaltă ora pentru cei care s-au întâlnit cu această conştiinţă de sine şi pentru sine a culturii române!

Atât de puternică a fost explozia eminesciană, încât, ca dintr-o mare să nască un cer de stele. Din explozia aceasta s-au ridicat: Criticul Titu Maiorescu, Povestitorul Ion Creangă, Romancierul Ioan Slavici şi Dramaturgul Ion Luca Caragiale. Funcţia eminesciană, ca a oricărui moment iniţial într-o cultură, este genetică.
Nu se putea altfel ca Ion Creangă – această “expresie monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numeşte poporul român” – cum îl numeşte G. Călinescu – sau “poporul român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune” – să nu fi fost trezit la viaţă de Eminescu! Întâlnirea lor era înscrisă în fiinţa poporului român şi în codul genetic al culturii noastre. Această forţă anonimă, de expresie a unui popor, la întâlnirea cu Geniul acestuia, nu se putea să nu se numească Ion Creangă!
În 1875, ca revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui, Eminescu organizează o serie de prelegeri de metodologie pentru învăţători. Creangă ţine şi el una; în raportul către minister, Eminescu îl aminteşte. Întâlnirea propriu-zisă se pare că a avut loc simplu şi omeneşte, ca orice act înscris într-o ordine mai înaltă, poate pe Sărărie, poate la Bolta Rece, continuată la Bojdeuca lui Creangă, cu mâncările “simple” ale Tincăi, la Junimea surprinsă de “ţărăniile” acestui Păcală, şi, dincolo de acestea, definitiv în ordinea culturii. Din clipa întâlnirii, nimeni “nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu”, îşi aminteşte junimistul George Panu.
În “portretul total” făcut Povestitorului în monografia Ion Creangă, G. Călinescu imaginează convorbirile dintre cei doi, apropierea sufletească şi ideatică, justificându-le substanţial prin ceea ce Eminescu considera a fi definitoriu geniului poporului român. “Eminescu văzu în Creangă nu numai geniul poporului român şi fostul diacon deveni întruparea sociologiei lui naturiste” (p. 179). Eminescu îi vorbea limpede şi, printr-o maieutică socratică, îi aducea la viaţă ideile, făpturile care îi populau mintea, făcându-l să priceapă că ceea ce îi zăcea pe suflet erau adevăratele mărgăritare ale culturii noastre şi că trebuiau scoase la lumină. Creangă, omul curat al naturii, s-a supus natural acestei “naşteri” spirituale. Fiinţe-simboluri şi structuri arhetipale ale poporului nostru s-au văzut puse în mişcare, ca de o baghetă magică. Creangă la rândul lui, înaintea verdictului maiorescian, îl consideră pe Eminescu “eminent scriitor şi cel mai mare poet al românilor”. Eminescu îi dă rolul de boier la ţară, acel Vasile Creangă dintr-o nuvelă. Dus de poet la Junimea, citeşte Soacra cu trei nurori şi, la 1 octombrie 1875, debutează în Convorbiri literare. De la Bucureşti, criticul Maiorescu spune că scrierile lui Creangă “sunt adevărată îmbogăţire a literaturii noastre”. Ceea ce confirmă intuiţia şi actul lui Eminescu. “Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…”, scrie Eminescu în Archaeus.
Povestitorul se născuse: Ion Creangă.

2. La întâlnirea cu Eminescu, Creangă era un personaj cunoscut în Iaşi: mutase aici, în Ţicău, Humuleştii săi – satul acaparase oraşul, sau, mai bine zis, oraşul trebuie să fi fost pentru ţăranul Creangă un sat mai mare, dar care se umpluse de “cioflingarii” ce contraziceau milenara morală, prin apucăturile lor de afectare boierească şi de dispreţuire a omului simplu ca natura.
Învăţătorul Creangă făcea drumul de la şcoliţa lui din Sărărie spre mahalaua Ţicăului, cu băţul în mână, pe sub cafenelele franţuzite, ca şi cum s-ar apăra de câini prin Humuleşti. Nu i-a trebuit mult ca să transplanteze mediu rustic în Iaşi. Lucrul acesta îl va repeta, mai târziu, şi de proporţii cu consecinţe uimitoare, genialul creator, Constantin Brâncuşi, mutând Hobiţa Gorjului în inima Parisului.
Sub această transmutare de loc, de locuinţă şi locuire, întâlnirea dintre Eminescu şi Creangă începe să fie explicabilă. Atitudinea lor nu este de reînviere a patriarhalităţii, de readucere a timpilor când Vodă, în drumurile sale, se simţea ca acasă, trăgând să doarmă peste noapte la câte un ţăran, ca de pildă la Ciubuc Clopotarul, bunicul mamei lui Creangă, ci are tăiş polemic faţă de starea de fapt a acestei “epoci de tranziţiune”, cum a definit-o de la început poetul. Eminescu îşi desfăşoară această atitudine pe un larg câmp de luptă: de la organizarea Sărbătoririi Naţionale de la Putna până la asociaţia politică naţională Carpaţii, sau face din Timpul cea mai puternică tribună politică din epocă. Ţăranul hâtru, Creangă, îşi aduce “ţărăniile” în faţa celor “subţiri” şi se scufundă cu totul în poveste şi amintiri. Adunările Junimii, datorită pildelor şi anecdotelor lui Creangă, devin o sărbătoare, care, în ochii lui, nu trebuiau să se deosebească prea mult de petrecerile de la Humuleşti. Întoarce această societate literară cu faţa spre cultura populară.
Aproape tot ce scrie Creangă (cu excepţia cap. IV din Amintiri) trece pe sub ochii lui Eminescu. În Junimea, îl susţine; acasă, îi spulberă îndoielile; îi recomandă Ministerului manualele şcolare; îi susţine în presă scrierile; i le reproduce în Timpul.
…Până la capătul puterilor.
...Creangă, tot mai singur şi aplecat în poveste, îi scrie cu plânset înăbuşit lui Eminescu, la Bucureşti, invitându-l la Iaşi: “La Ieşi ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul parcă e mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”.
Şi de atunci, parcă întreg poporul român, prins în peripeţiile poveştii omului şi în chingile istoriei, îi scrie, cu acelaşi plânset, lui Eminescu.